Despre minciuna nu poti sa spui decit ca e omniprezenta. Fiecare minte cit poate sau nu minte cit poate, in functie de turnura spirituala pe care a luat-o destinul si mintea sa. Pe continuumul „foarte mincinos - deloc mincinos” fiecare se plaseaza in concordanta cu aspiratiile si posibilitatile sale spirituale si, desigur, in functie de conjunctura. Daca e sa analizam unele personaje notorii situate pe acest continuum, nu sint sigura ca cei mai sinceri vor fi si cei cu audienta mai mare. De exemplu, la extrema mincinosilor poate fi situat personajul lui Jim Carey din filmul „Mincinosul mincinosilor” care a fost blestemat de propriul copil sa nu poata spune minciuni o zi intreaga si, drept urmare, pe perioada blestemului, aproape muteste. De mentionat ca istoria respectiva e prezentata in varianta cinematografica drept o comedie si, chiar daca contine unele aluzii dezaprobatoare si intentii educative, totusi nu stirbeste din carisma personajului. La cealalta extrema s-ar plasa, bunaoara, una dintre progeniturile marelui Dostoievski, cneazul Miskin, pentru care adevarul era un acesoriu obligatoriu al fiintei sale. Aici insa intram pe tarimul dramatismului si al finalurilor tragice. Trebuie sa recunoastem ca un avocat vesel, petrecaret si mincinos este mai tolerat decit un Miskin, care, nu putem sa ascundem, si in secolul XIX, secol cu ceva mai multe pretentii de sinceritate, era considerat un idiot. Daramite in actualele conditii, cind minciuna e delicat protejata de paravanul bunelor maniere si clatita cu agheasma indulgentei promovate de sloganele societatii moderne: „Sa-ti feresti aproapele de suferinta!”, „ Sa respecti bunele maniere!”, sa fii pur si simplu un individ civilizat.

 

 

Minciuna adulterina.

in societatile traditionale, minciuna adulterina reprezinta un fel de „lege a pamintului”. Ea are marea menirea de a impaca necesitatea individului de iesiri senzationale, dezmortiri senzuale, pe de o parte, si obligativitatea pastrarii linistii caminului familial, pe de alta parte. Individul autohton, in virtutea traditionalismului vietii si al mintii face o distinctie clara intre adulter si sacralitatea vietii de familie. Din acest considerent, pe buna dreptate, minciuna adulterina poate fi introdusa in categoria minciunilor sacre. „Familia este sfinta” - aceasta afirmatie preferata de cei mai virtuosi atleti ai adulterului – comporta, probabil, o mare semnificatie si o mare profunzime umana inca nedescifrata. Uneori minciuna cinica a adulterului reprezinta o consecinta a vitregiei destinului matrimonial. Dar nu ai ce face, este o minciuna indispensabila, menita sa salveze valorile sacre, celulele societatii, nervii rudelor si averea agonisita. Pina la urma, poate au dreptate cei care manifesta o atitudine atit de pragmatica fata de aspectele delicate ale vietii, in caz contrar, omenirea s-ar transforma intr-o gramada de indivizi nervosi...

Minciuna iubirii.

Aici e cu totul altceva. Minciuna ce apare in contextul iubirii este una nevinovata, pentru ca e formulata prin efortul gifiit al citorva neuroni salvati de „marele val” al iubirii. De multe ori ceea ce-si spun indragostitii este minciuna curata, daca raportam vorbele la posibilitatile de materializare a lor. Dar nu e minciuna cinica si calculata a adulterului. in cazul iubirii este vorba de o minciuna metafizica. Nu gura iubitului/iubitei minte, ci minte iubirea ce transcede realitatea prin vraja dragostei. Minciuna iubirii deriva dintr-un „aici si acum” pasional, romantic, inaltator, excitat si care nu vrea sa coboare la cele lumesti. Daca toate patetismele cu tema „Te voi iubi pina la moarte” ar avea ceva cu adevarul, existenta noastra nu ar cunoaste dimensiunea longevitatii. Dar atunci cind iubesti tare, tare, iar inima bate si ea tare, tare, fiecare fraza ce iese din tine e sublima si e insotita de o suita de ingeri trimisi de insasi divinitatea, sa incuviinteze profetiile dulci si ametitoare ale iubirii...

Minciuna ca destin si vocatie.

Aici putem sa-l includem pe sarmanul si banalul mitoman cu toate caracteristicile clinice de rigoare. Odata identificata si diagnosticata de specialistul in domeniu, mitomania devine cea mai sincera minciuna. in virtutea acestui fapt, minciuna mitomanului este transparenta ca o lacrima sincera de copil. Altceva sint mincinosii de vocatie, cei pentru care minciuna nu este o necesitate (psihosenzuala ca la neobositul adulterin, naiva si nevinovata ca la indragostit sau diagnostic psihiatric ca la mitoman), ci este un exercitiu indispensabil vietii, o necesitate pentru a simti savoarea vietii, o placere a comunicarii. Exista domenii ale vietii profesionale, in special cele in care sint investite orgolii mari si sume mari, in care te descurci greu daca nu devii un maestru al minciunii. O modalitate sigura de aparare in fata acestei categorii de mincinosi notorii este sa te detasezi si sa-i percepi ca pe un dat al existentei umane. Exista si militanti care incearca sa-i demascheze pe mincinosii de vocatie cu scopul final de a-i reeduca, de a-i vedea cu abrazul ars in flacari de rusine. Este o cauza pierduta. Vor pleca acesti mincinosi, vor veni altii.

Minciuna psihoterapeutica.

Aceasta reprezinta deseori o adevarata supapa a psihicului in raport cu frustrarile realitatii. Cine nu a exersat rolul vulpii din sceneta cu strugurii ? „Mare jale ca nu ma mai iubeste, ca oricum are picioare strimbe”. „Strimbe, strimbe, foarte strimbe”, strigam ceilalti in cor, sa-l linistim pe suferind. „Nu m-am realizat, pentru ca in tara asta se realizeaza doar mediocritatile, curvele sau lingaii. Iar eu nu fac parte din aceste categorii”. „Asa este, bine zici”, strigam noi, de data asta identificindu-ne cu suferindul.

Respectivele mecanisme de aparare sint apanajul omului care traieste, spera si sufera si, respectiv, se mai minte pe sine insusi din cind in cind, pentru a-si face suferinta mai suportabila. Acest talmes-balmes de autoamagiri e nevinovat prin functia sa de protectie si autolinistire. Cu o singura conditie - inconstientul nostru sa nu dea intr-o buna zi o fisura si tot ce a fost refulat, sa iasa la suprafata, strigind adevarul ca din gura de sarpe...

Mitul despre sine.

Cine nu a fost implicat in acest proces de creatie? incepind de la reveriile adolescentine despre Marele Eu, continuind la virsta maturitatii, cu minciuni acceptabile bunului simt, cum ar fardarea, mimarea unei mai mari incredere in tine la un interviu, ascunderea cu ajutorul tinutei vestimentare bine asortate a anumitor defecte. Unii se opresc aici, altii pornesc pe cai nebanuite, povestind cu orice ocazie istorii din perioada adolescentei si a tineretii, pe care ascultatorul nu le poate verifica si care au ca tema centrala propriul eu in momente de glorie. in functie de tipul de personalitate al povestitorului si de scopul sau in contextul existential respectiv, aceste istorioare pot fi dramatice si lacrimogene, aventuroase si cu miros de praf de pusca, sentimentale sau lascive. Pentru ascultatori este important sa stie cit timp poate sa acorde acestor confidente si sa faca distinctie intre cei care-si povestesc inconstient povestile si cei care incearca astfel sa evalueze capacitatea de discernamint al publicului. Experienta arata ca crearea si perpetuarea mitului despre propria persoana, chiar daca uneori te situeaza in pozitii ridicole, poate avea rezultate impresionante, care sa confirme scenariul optimist al „mitului devenit realitate”.

Minciuna umana este confuza si contradictorie, exceptie facind minciuna obraznica si badaranoasa, care nu poate beneficia de relativizari filozofice si atenuari umanistice. in rest, ce e minciuna pentru mine e adevar pentru altul si viceversa. si asta poate pentru ca nici adevarul nu si-a capatat vreodata statutul de entitate cu definitie fixa. Situat pe continuumul prezentat la inceputul articolului, si acesta, probabil, ar sari din punct in punct in functie de circumstante si in totala concordanta cu teoria relativitatii. Astfel, adevarul si minciuna concorda in acest dans al relativitatii si realitatii, oferind uneori combinatii reusite, alteori nereusite, dar oricind o putem lua de la capat, pina gasim adevarul si minciuna care sa se potriveasca portului si privirii noastre. Trebuie sa recunoastem ca doar copiii sint curajosii care pot sa spuna ca „imparatul este gol”.