Alexandre Minca

manipulez intelectual florile

www.a-cami.com

COR: Un atelier într-o bucătărie….

A.M: Mai exact, într-o jumătate de bucătărie… Avînd o bucătărie enormă, de 40 metri pătraţi, am împărţit-o în două : jumătate atelier, jumătate bucătărie. În prezent, nu am multe lucrări în atelier, marea majoritate le-am dus acasă, «acasa» fiind pentru mine Franţa. Şi aşa, aici, nu am loc de stocare. Cei doi galerişti ai mei din Franţa, mi-au luat o parte din lucrări şi am avut norocul să vînd unele dintre ele. Un număr dintre ele au făcut parte din expoziţia pe care am avut-o la Alianţa Franceză, la sfîrşitul anului trecut. Încă nu mă lasă inima să le vînd. Această expoziţie era despre o manipulare intelectuală a plantelor. O parte din cele prezentate erau plante care în realitate, în natură nu există, iar altele - dimpotrivă. M - am jucat pur şi smplu cu aceste plante… Am inventat tot felul de lucruri. Le-am amestecat. Era ceva amuzant. O parte a publicului prezent la vernisaj, nu înţelegea ce-am făcut. În “Botanica imaginară” – acesta a fost genericul expoziţiei -, plantele erau ieşite din imaginaţia mea : o lalea-candelabru, o lalea cu spini, cireşi în formă de inimă, plante pe care mi - aş dori să le văd în grădina mea.

COR: V-aţi născut la Oneşti, aţi copilărit la Bucureşti, acolo v-aţi format… Şi cea mai mare parte a vieţii aţi trăit-o în străinătate. De unde dragostea legăta de natură?

A.M. Îmi place să bat pădurile acolo unde mai sînt. Copilăria mi-am petrecut-o la bunici la ţară. Tata e oltean şi mama moldoveancă. Verile mi le petreceam mai ales la buneii din partea mamei la Odobeşti. Îmi plăcea să mă bălăcesc în Milcov, şi să hoinăresc prin pajişti şi prin vii. Ador florile şi mă bucur că avem o grădină mică în Franţa….

COR: De unde sînt florile?

A.M.: Locale…

Cor: Locale nu mai sînt. Totul se amestecă, se mişcă, circulă, inclusiv florile…

A.M.: Hai să spunem că sînt europene. Noi nu trăim tot timpul în Franţa. Sîntem ca ţiganii cu cortul. Soţia mea e diplomată şi la doi - trei ani schimbăm şi casa, şi oraşul, şi ţara. Dar casa noastră, care deocamdată ne serveşte numai drept casă de vacanţă, este în Franţa. Are o grădină mică, simplă cu hortensii, camelii şi oleandri. În absenţa noastră, se ocupă vecinul, care din fericire are o “mînă verde”.

Cor: De unde această expresie?

A.M.: E franţuzească. Şi soacră-mea e aşa. Acum cîţiva ani am fost la Ierusalim şi i-am adus o bucăţică de spin, chiar din grădina Ghetsimani. A pus-o în pămînt şi a făcut frunze! Asta înseamnă să ai “mînă verde”, tot ce atingi creşte.

COR: Soţia Dvs. este diplomat, lumea o cunoaşte, intră repede în contact cu oamenii. Ca să spunem cum aţi ajuns la Chşinău…

A.M.: Cred că asta este a şaptea ţară în care trăim. Pe lînga Marea Britanie, am stat şi în Germania, Canada, şi bineînţeles în Franţa…

COR: După mari capitale e mai greu să te afli la Chişinău. Cum v-aţi adaptat aici?

A.M.: Cel puţin, nu am probleme cu limba. În Germania, a trebuit s-o învăţ. Există şcoli unde merg noii imigranţi. Am făcut-o şi eu. Neamţul este extrem de bine organizat. Nu te miră atunci că şi programele pentru învăţat limba germană sînt bine structurate cu 5 sau 6 nivele. După abslovirea fiecărui nivel, se dă un mic examen şi primeşti o diplomă. La început a fost greu să însuşesc limba. Este vorba de germana literară curată, pe care o auzi practic numai la televizor, dar care nu este limba pe care o vorbesc oamenii pe stradă. Ei, de obiciei, se exprimă mai degrabă în dialecte regionale care pot să fie foarte diferite. Contactul aici, în Moldova, este uşor, nu am nici un fel de probleme de comunicare. Pînă şi cu rusofonii sau cu vorbitorii de limba ucraineană mă înţeleg, dacă nu prin cuvinte, atunci prin semne.

Cor: Să nu facem pronosticuri. Dacă următoarea destinaţie ar trebui să fie Rusia, ati învăţa limba ?

A.M: Am 52 de ani. Nu poţi învăţa un dulău bătrîn trucuri noi. Cred că încep să fiu prea bătrîn, pentru a învăţa încă o limbă. Ultima pe care am învăţat-o, singur, este spaniola. Dar spaniola este o limbă de origine latină, foarte apropiată de română, deci m-a fost usor. Sînt totuşi cîteva diferenţe. De exemplu, au două verbe a fi. Unul exprimă o stare imuabilă şi altul o stare care se poate schimba.

COR: Cum vă despărţiţi de lucrări? Faceţi daruri cuiva? Aveţi o legătură intimă cu lucrările?

A.M: Daruri fac mai ales soţiei mele care are deja o colectie mică, dar şi prietenilor. Încă nu mă consider un pictor profesionist. Iar cuvîntul “artist” nici nu-l folosesc, în ceea ce mă priveşte. Arta trebuie luată în serios, ca o meserie, ar trebui bine învăţată. Mulţi artişti de astăzi îşi bat joc de public, pun o cărămidă una peste alta, o hîrtie în mijloc şi îi spun “Zidul de la Berlin”. Există un proces, o tehnică, ce ar trebui respectate. Astăzi toată lumea vrea să facă artă… Există şi multe lucruri bune, dar unele nici nu-şi au locul. Sînt de-a dreptul prostii.

COR: Sînteţi împortiva artei conceptuale?

A.M.: Nu neapărat…

COR: Şi Marcel Duchamp vroia să provoace…

A.M.: Este adevărat, Duchamp cu pisoarul lui, acum o sută de ani, lansa o provocare. Artiştii erau consideraţi o elită a societăţii. Iar Duchamp vroia să spună că toată lumea ar putea să facă artă. Dar totul a fost luat prea “ad literam”. Nu putem accepta tot ce se face în artă astăzi. Pentru a practica arta, trebuie să ai şi cunoştinţe, şi studii. Un exemplu ar fi Damian Hearst, care este considerat cel mai mare sculptor contemporan, dar care, de 20 de ani, face acelaşi lucru, şi anume pune animale moarte într-un fel de acvarii pline de un gel pe bază de formol. Anul acesta a făcut o vînzare de 150 de milioane de lire sterline, dar asta nu înseamnă că este artă, doar comerţ. Dacă faci de 400 de ori acelaşi lucru, te-ai îndepărtat de artă. Eu aşa cred…

COR: Este o industrie….

A.M.: Din nefericire, răspunsul este da. Luati exemplul lui Jeff Koons, fost trader pe Wall Street, care într-o zi s-a apucat să facă artă. Venea cu un concept pe care îl dădea spre realizare la un atelier. Azi este cel mai scump artist contemporan, deşi el nu realizează, adică nu desenează, nu pictează, nu sculptează nimic cu mîinile lui, contribuţia lui limitîndu - se la concept. Succesul lui se datorează mai degrabă faptului că a ştiut cum să îşi vîndă conceptul şi cui. Aici nu este vorba de talent artistic, ci mai degrabă de comerţ.

Pentru mine, pictura este o meserie, iar în ce mă priveşte, mă pregătisem să devin sculptor, dar după cum ştiţi, schimbăm locul de trai la fiecare 3-4 ani. Pentru sculptură am nevoie de un atelier adevărat, cu dălţi, ciocane, lemn şi piatră. Pictura este mult mai simplă. O masă destul de mare, un loc pentru materiale, un dulăpior pentru creioane, pensule, cerneală, culori şi hîrtie. Am o preferinţă pentru acuarelă care pare simplă la prima vedere, un pic de apă, hîrtie, culoare, o pensulă. Dar adevărata acuarelă este altceva, este un proces nu neapărat complicat ci lung, care cere multă răbdare. Culorile sînt construite din straturi extrem de fine. De multe ori, sînt necesare douăzeci de straturi, ca acuarela să aibă o anumită profunzime. Tehnic, se poate face dintr-un singur strat, dar nu are acelaşi efect, aceeaşi frumuseţe.

COR: Experimentaţi? Amestecaţi?

A.M.: Am o mare admiratie pentru metode tradiţionale de pictură, pe care le- am studiat cu atenţie în vechile tratate. Am încercat să recreez cîteva din aceste culori, un exemplu ar fi galbenul de sofran care este relativ simplu de făcut, dar care are o culoare deosebită, translucidă şi luminoasă, o culoare imposibil de reprodus cu pigmenţii moderni. Am făcut şi ultramarine din piatră de lapis lazuli, care în Evul Mediu era cea mai preţioasă dintre culori. Astăzi avem ultramarin artificial care chimic este foarte apropiat de lapis lazuli, dar parcă e o culoare naturală, este mai frumoasă, mai luminoasă.

COR: De unde cumpăraţi culori?

A.M.: Am încercat mai multi fabricanţi de culori şi după cîţiva ani de experimente, am ajuns la concluzia că fabricanţii germani sînt cei mai serioşi.

COR: Cedează în faţa ruşilor?

A.M.: Nu chiar. Am folosit acuarele ruseşti, dar după mine prezintă o mică problemă, produsele nefiind de o calitate constantă. Am cumpărat de două ori acuarele ruseşti, odată am fost mulţumit, altadată nu. Cînd cumpăr culori, vreau ca acestea să aibă o calitate constantă, iar produsele nemţeşti sînt extrem de fiabile.

COR. Am văzut că aveţi hîrtie din secolele XVIII – X1X…

A.M.: Da, am acest noroc. Am un bun prieten, specialist şi colecţionar care merge deseori pe la case de licitaţie, unde cumpără tot soiul de diplome, cărţi, scrisori, hîrtii şi caiete contabile. Cîte o dată, printre acestea, se află şi hârtie nefolosită care, cu puţină răbdare, se poate pregăti pentru pictură. Un pic de clei de oase, diluat în apă caldă, aplicat pe hîrtie, este de ajuns.

COR: E un fel de secret care nu prea foloseşte la nimic, dacă nu ai hîrtie din secolele trecute?!…

A.M.: Ba da, se poate folosi şi pentru a repregăti hîrtia modernă cînd aceasta este prea poroasă. Mai lucrez de asemenea şi pe pergament, care este piele de animal (oaie, capră, viţel), cum sînt fundurile de tobă muzicale. Pielea respectivă este rasă de păr şi subţiată ca să ajungă la grosimea unei foi de hîrtie. Pentru a fi gata să primească pictura, mai trebuie curaţată cu glaspapir şi repolisată. Tehnica de pictură pe pergament este mai complicată decît cea pe hîrtie, materialul fiind foarte sensibil la umezeală. Culoarea trebuie aplicată cît mai uscat posibil.

COR: Ca să revenim la subiectul prim – au fost timpuri, cînd o lalea a costat cît un castel….

A.M: Totul a început cînd ambasadorul francez la Curtea Sultanului a adus în Europa cîţiva bulbi de lalea. Fiind rari şi evident scumpi, numai lumea cu stare putea să-şi permită preţurile exorbitante existente. La începutul secolului XVII, olandezii au înfiinţat o bursă a lalelelor unde bulbii se schimbau pentru sume enorme şi de multe ori pentru case sau palate. A fost o adevărată nebunie care a durat cîţiva ani pînă cînd bursa a dat faliment, iar din păcate bulbii de lalele -altadată atît de scumpi- au fost daţi uitării şi în timp - pierduţi. Această nebunie a avut şi o parte bună, în aceea că fericiţii proprietari ai lalelelor cu nume ca “Semper Augustus”, “Viceroi”, “Amiral de France”, au angajat artişti care au pictat aceste minunate flori, picturi pe care putem şi în ziua de azi să le admirăm în cîteva muzee din lume.

COR: Apoi afacerea s-a mutat la Amsterdam…

A.M.: Da, dar afacerea a fost un faliment total. După o vreme, au reînceput să speculeze, de data aceasta cu zambile, pentru că tot prin bulbi se înmulţesc. Lumea deja uitase de speculaţia cu bulbi de lalele de la Harlem în care s-au pierdut averi. Asta e problema : omul uită, şi nu învaţă nimic din greşeli.

Cor: Ceea ce vedem noi acum - nu este o noutate….

A.M.: Deloc, nici în ceea ce priveşte bursa care în utimul timp are mari probleme şi nici minunatele lalele, odată pierdute, care spre bucuria mea au fost recreate în prin 1920 şi poartă numele lui Rembrandt. O idee pe care o am, ar fi să folosesc o parte din hîrtia din secolul XVIII pe care să pictez o serie de lalele «Rembrandt», în stilul pictorilor de altadată.

COR: Lucrări semnate de sculptorul român, stabilit în Canada şi deja dispărut, Nica Petre, se regăsesc în casa Dvs….

A.M.: Nica Petre a fost maestrul şi mentorul meu, iar din 1977 pînă în 1981 cînd a părăsit definitiv România pentru Canada, am lucrat alături de el. Ideea era ca Nica să mă pregătească pentru examenul de intrare la Institutul de Arte plastice “Nicolae Grigorescu” şi să mă înveţe desenul şi modelajul clasic necesare pentru concurs. Adevărul este că preferam să fiu în grădină, locul în care se aflau blocurile de piatră şi trunchiurile de lemn. Îmi plăcea mai degrabă să tai piatra sau lemnul, decît să fiu în atelier, unde trebuia să desenez după modele antice. Nica m-a învăţat multe lucruri despre sculptură şi desen, pentru care îi sînt recunoscător. Pictura, însă, a trebuit să o învăţ singur, sînt un pictor autodidact.

Cor: V-aţi văzut în Canada?

A.M.: Nu, si îmi pare rău, mai ales că maestrul s-a stins din viaţă anul acesta la numai 71 de ani. Mi-ar fi plăcut să am o sculptură de-a lui dar lucrările sale erau masive, aproape monumentale, greu de transportat. Înainte să părăsescă România, mi-a făcut cadou cîteva lucrări grafice care sînt întotdeauna cu mine.

COR. Cînd mergeţi într-un oraş nou, căutaţi un muzeu?

A.M.: Nu, mai degrabă o librărie şi apoi muzee. Librăriile îmi arată, după părerea mea, calitatea culturală a unui oraş. Pentru mine nu-i nimic mai plăcut decît să răsfoiesc o carte bună într-o librărie. De fiecare dată cînd vizitez un mare oraş ca Parisul sau New-York-ul, petrec multă vreme în librării şi în muzee. Din păcate, aici la Chişinău, mai sînt multe lucruri de făcut, cel puţin în ceea ce priveşte librăriile şi muzeele.

COR: Cine are nevoie de cultură pe timpuri de tranziţie?

A.M.: În toate societăţile în tranziţie, cultura este una dintre primele victime. Arta se poate spune că este inutilă, dar după mine, arta este indispensabilă. Omul, chiar şi în momentele cele mai grele, caută frumuseţea care se află în muzică, pictură, sculptură sau dans.

COR Şi cu “Ars longa, vita brevis” cum ramîne? Mai este valabil dictonul latin?

A.M.: Absolut ! Da Vinci, Michelangelo sau Van Eyck sînt dispăruţi de sute de ani, dar arta lor este încă mult admirată în toate muzeele lumii.

P.S. Puteţi găsi lucrările lui Alexandre Mincà pe următorul site : www.a-cami.com