"Gelato". Asa se numeste inghetata in limba italiana. Da, italienii stiu sa faca din asta o arta! “Uite, in cafeneaua cutare, exclama ei special pentru tine, caci tu nu ai de unde sa stii, au o inghetata geniala! Iar vinzatorii sint adevarati gentilomi!" – Angela povesteste intr-atit de gustos, incit imi pare rau ca nu eram eu in locul ei, ca sa ma incinte italienii cu inghetata lor geniala. Eu una, as fi intrat neaparat. Sa gust o inghetata geniala. Sa vad niste vinzatori gentilomi. Cu toate ca nu prea maninc inghetata. Si, ce-i mai curios, nu maninca nici Angela. Dar ar vrea foarte mult sa vinda Gelato la noi. Sa deschida o cafenea eleganta, dichisita, unde sa faca inghetata geniala. Si, la inghetata, sa le ofere copiilor cadouri. Mda, nu avem o arta a inghetatei!

 

Iata ce vis nastrusnic are actrita noastra, care s-a convins pe propria piele ca din actorie nu te hranesti pe saturate, si nici sistematic. Chiar daca-ti faci meseria bine. Asadar, inghetata. Sau poate un salon de frumusete. Este un alt vis. Angela Ciobanu e capabila sa admire frumusetea feminina. Si e gata sa le-o intretina tuturor doritoarelor. Numai sa gaseasca niste bani. Ah, unde sa-i gaseasca?

 

Probabil, e o placere sa-i faci curte. Zic "probabil", pentru ca nu sint barbat si nu pot sa afirm categoric. Dar mi se pare ca Angela este tipul de femeie "suta la suta", a carei forta se ascunde in slabiciune, dar nu pentru ca asta ar fi tactica – sa ascunzi ceva in ceva, ci pentru ca asa le-a aranjat natura. Este femeia careia barbatii pot sa-i ofere fara teama locul, paltonul, bratul, pot sa-i faca complimente, sa-i deschida usa, si asa mai departe, potrivit codului bunelor maniere. Angela le va accepta pe toate cu atita gratie, cu atita firesc, de parca altfel nici nu putea fi. Nu se va deda observatiilor caustice ca sa raneasca orgoliile fragile ale barbatilor. O, nu! Alaturi de ea, in adincurile codului genetic, barbatii vor deveni cavaleri medievali, gata sa-si riste viata de dragul Frumoasei Doamne.

Are o voce frumoasa. Joasa si un pic (numai un pic) ragusita, dar totodata gingasa, ca velurul. Regizorul Andre Battistini chiar a interzis sa fie acompaniata la pian, atunci cind ea, in rolul gratioasei diavolite Hella din "Maestrul si Margarita", cinta o romanta. Battistini le-a propus in repetate rinduri, Angelei si sotului ei, actorului Ion Mocanu, sa joace in trupa lui. Devotamentul fata de propriul teatru, atasamentul fata de colegi, frica de necunoscut – pe scurt, tot ce poate fi numit conservatism, au impiedicat-o sa accepte propunerea italianului. Apoi, dupa un sezon, au revenit, satisfacuti, baietii de la "Ionesco", iar la Teatrul National nu se intimpla nimic nou, aceeasi criza financiara si de creatie. Si aici apare din nou Battistini. Pina la urma, a riscat.

 

Acolo totul e altfel. Angela zice ca niciodata nu a fost intr-o forma profesionala atit de buna. Pauzele de tigara de jumatate de ora nu fac parte din regulile lor. In timp ce regizorul lucreaza cu un actor, ceilalti tocesc textul. Sa stii textul – asta-i cerinta numarul unu. Pentru "Procesul" dupa Kafka, au invatat textele pe de rost, ca pina la urma Battistini sa taie o buna jumatate din replici. Pe deasupra, le mai si schimba mereu locurile. Dar e dreptul lui si nu-i treaba lor. Spectacolul a fost gata in douazeci de zile! Angela avea trei roluri: al fetitei cocosate, al femeii in floarea virstei si al batrinei. Cu treceri rapide de la unul la altul, si inca asa ca nimeni sa nu-si dea seama ca le interpreteaza una si aceeasi actrita.

 

Dar mai intii a fost rolul Hellei. Battistini-regizorul are o particularitate: nu propune viziunea proprie asupra rolului, ci insista s-o propuna actorul. Si in cit mai multe variante: timbrul vocii, gesturile, mimica. In "Maestrul si Margarita" Ciobanu a cintat, a dansat si chiar a executat figuri de balet. Insa la premiera s-a facut de rusine. Avea un costum incarcat: ciorapi, corsaj, coada de vulpe, manta de piele, peruca, masca, tocuri inalte, o vioara in mina, si totul se afla in miscare. Iar scena era inclinata. Angela – o, nenorocire! - s-a poticnit si a aterizat drept la picioarele spectatorilor. I s-a intunecat inaintea ochilor. S-a ridicat, si-a revenit, a facut asa, incit cazatura sa para un truc din spectacol, a dus scena pina la capat si nici n-a simtit cum i se prelingea singele pe picior. Apoi i s-a spus ca publicul n-a banuit nimic. Dupa spectacol, Battistini a venit la usa cabinei: "Esti in regula?". Atit. Mai mult nu a cazut.

Formele ei te induc in eroare. Femeia asta, iti zici cind o vezi prima data, trebuie sa fie avana la copt placinte. Dar gratia si plasticitatea sint calitati ce nu depind de marimi. Ciobanu se misca fantastic. Profesorul de dans de la scoala-studio MHAT o lauda si o dadea drept exemplu, regizorii ii incredinteaza roluri legate de dans. De aceea, in rolul Aisedorei Duncan Angela este pe cit de paradoxala, pe atit de fireasca si gratioasa. La fel cum este paradoxala si gratioasa in rolul Hellei.

 

Cind Sandu Cozub monta "Unchiul Vanea", intriga numarul unu de pe culoarele teatrelor si imprejurul lor suna in felul urmator: "Stiti cui i-a dat Cozub rolul Soniei?". Numai pentru a o vedea pe Ciobanu interpretind o fata abia trecuta de virsta copilariei merita sa mergi la acest spectacol. Si sa stiti ca Sonia a fost, probabil, cea mai reusita decizie a lui Sandu Cozub. Un suflet curat, naiv, care se maturizeaza prin suferintele oamenilor ce-l inconjoara. Plus monologul extrem de complicat din finalul piesei: daca nu gasesti cheia potrivita, caderea in patetism devine inevitabila. Regizorul a renuntat la variatii. Insa Angela a izbutit, cu toate acestea, sa aduca publicul pina la lacrimi. Jumatate de ora mai tirziu, te intrebai cum de ai putut plinge asa, dintr-o nimica toata, numai pentru ca cineva a obosit? Ce prostie! Dar in acele momente te coplesea o mila atit de acuta de Sonia, de unchiul Vania, de tine insati, de toti oamenii care alearga ca niste furnici, cu povara grijilor interminabile in spate, fara dreptul de a scapa vreodata de aceasta povara!..

 

Profesorul Bogomolov de la scoala-studio MHAT ii repeta intruna: "Ai nervul prea la suprafata. Trebuie sa stii sa-l controlezi. Sa stii sa opresti lacrima". Regizorul Ada Lupu, la repetitiile piesei "Cind Isedora dansa", ii arata pumnul: sa nu indraznesti sa plingi! Si isi cauta batista prin buzunare.

 

In cladirea Teatrului National si acum exista sala in care Angela a sustinut etapa a doua a probei de creatie. Cea dea treia a fost la Moscova. Acolo era deja cunoscuta. E adevarat ca rochia ei neagra, tiganeasca, "cu sclipici" si stratul de "sclipici" aplicat deasupra genelor i-au dat gata pe toti. Angela stie sa rida de sine insasi, descriind cu generozitate, in toate nuantele, inecindu-se in hohote, haioseniile ce i s-au intimplat vreodata. La Moscova, a fost rugata sa povesteasca ceva despre orasul natal. Angela le-a povestit. Au ris mult si cu pofta. Ulterior, Bogomolov le spunea studentilor: "Invatati-va sa fiti molipsitori, ca Ciobanu".

 

Dar sa revenim la sala din Teatrul National: inchipuiti-va ca Angela si azi tremura, cind trece pe linga ea. O masa lunga, la care sedeau Bogomolov, Gherasimov, Ciutac, Pinzaru. Rochia ii era botita de-a binelea, cu toate ca se straduise din rasputeri sa fie atenta in autobuz. Prin coridoare misunau monstri – tineri spilcuiti de la oras, ce zimbeau ironic la vederea provinciei sifonate. Ciobanu mergea pe sub pereti – i se parea ca astfel nu se vad atit de bine cutele de pe rochie. Se afla intr-un teatru pentru prima data in viata. De emotii, i se taiase rasuflarea. A inceput sa recite si a fost oprita. Iar a inceput – si iar a fost oprita. Dar Angela stia deja ca asa se intimpla uneori si ca nu e neaparat un semn rau.

 

Stia, pentru ca a fost si prima etapa. O colega de curs – Ciobanu era pe atunci eleva la Scoala de Iluminare Culturala – i-a spus ca se organizeaza un concurs pentru MHAT. Ciobanu a plecat la Balti. La examen rostea doua fraze si i se spunea: destul. Credea ca a picat. Mama ii zicea: dar uita odata, gata! Ea a continuat sa astepte. Intr-o buna zi, a venit o scrisoare. "Nu stiam ce scrie acolo, dar stiam ca am trecut."

 

In prima perioada, locuia in camera leninista. Odata, s-a intors de la lectii si a gasit acolo cinci studenti noi, printre care era si Ion. "Adormeam, si el se uita la mine. Ma trezeam – el se uita la mine. Altii nu indrazneau sa se apropie." E si normal. Ion era maestru in sport la judo.

 

Vorbind despre scena, Angela evita semnele de exclamare, dar este foarte dura. Avem actori, dar nu avem regizori. Unul-doi nu salveaza situatia. De cele mai multe ori, actorii joaca suportabil, dar fiecare cum il duce capul. Joc este, spectacol – nu. Uneori, poti merge la teatru si pentru un singur actor, ii zic. De exemplu, pentru Angela Ciobanu. De ce nu? Un coleg de-al ei ii spunea odata: "Am impresia ca ai putea juca orice. Un scaun, un copac, iarba...". "In privinta ierbii, a cam exagerat, dar am fost magulita, oricum", zice Angela. Ii povestesc ca, dupa "Unchiul Vania", discutam cu o persoana cu destula pondere in mediul artistic moldovenesc. "Dar Ciobanu?" - incercam eu sa apar spectacolul. "Ei, ai spus-o si tu. Ciobanu e Ciobanu. Nu se discuta." Angela a zis "mersi pentru compliment". Si a mai zis ca nu e bine ca publicul sa mearga la teatru doar pentru un anume actor.

 

Maestrul in sport la judo este un bucatar minunat. Salate, ciorbe, alte bunatati. Angela e mai mult cu partea estetica: ordinea, cumparatul perdelelor, potrivitul culorilor. Si mai este responsabila pentru mirosuri. "Ce fel de parfum folosesti?" – "Iti place?" – privirea ii devine visatoare – "Mi l-am cumparat in Italia". Devine clar ca am atins tema preferata. Distractia cea mai buna a Angelei este scotocitul prin rafturile cu produse de igiena si cosmetica. Sapunuri, luminari, uleiuri, spume – pe toate le alege cu migala, incercind sa creeze armonii de mirosuri.

Locuinta proprie (fie ea si la bloc), ca si copilul, a fost rodul unei asteptari indelungate si deosebit de acute. La Soroca, unde Angela a locuit cu mama ei, nu au avut casa proprie. Inchiriau odai pe la straini, oferindu-le stapinilor jumatate din modestul salariu al mamei. Angela era slaba, bolnavicioasa, minca rau si mama isi facea multe griji pentru ea. Apoi a aparut in viata ei tata. Nu i se intoarce limba sa-i spuna "vitreg". O hranea cu lingurita, induplecind-o: "trebuie sa maninci bine, fetita mea".

 

In copilarie, a fost "ratusca cea urita": desi sociabila si binevoitoare, nu a fost acceptata usor in gasca. Li se parea "prea nu stiu cum demodata". Avea o vesta verde cu picatele. De asta era zadarita: "Roscata si nerusinata, suflet verde ce esti...". La discoteca nu era lasata sa mearga: "e ora tirzie, esti inca mica". Dar o multumea voleiul, ziua. A fost capitan al echipei scolii. Ii mergea vestea ca serveste mingea extraordinar, cu invirtitura... Povestindu-mi toate acestea, Angela zimbeste. Simt ca ii iubeste pe acesti /in/amici nemilosi, artagosi din curtea in care a copilarit. Isi iubeste mama, tata, sora. Orasul Soroca. Prietenii. Teatrul. Pe Cehov, pe Ion. Isi iubeste fiul. Iubeste mirosurile. Romantele. E roscata, intr-adevar, dar numai un pic. Si nu e nerusinata, nici pe departe. Si nu sufletul i-i verde, ci ochii.