Proverbialul mioritism, diluat cu un soi de resemnare livida, face esenta tare pe care o sorb zilnic, cu fata de mucenici, aborigenii-moldoveni…Scirbos, dar daca asa se cade… El (hailaoi-smul autohton, dupa cele mai recente talmaciri) a fost cultivat si cocolit ca un bob de aur de toate clicile de “cultivatori-amelioratori” care ne-au rimat cu gind bun paminturile. Ce a crescut… nu mai poate fi taiat. Forever! Asa cum americanii, minati de pride-ul lor national, infig in toate pridvoarele steagul tarii, noi ne mindrim cu…mindria. Calculate in parte, aceste doua sentimente-gemene, dar marete ca zgiriie – norii lor, insumeaza …fudulia. Ce mai, rinza e organul nostru suprem, creierul si colonita noastra de vertebre. Saraci, dar fudui. Goi, dar cu “tepca” de aur...

Naivi si profund fatalisti, cu un cos minim de cerinte, zombati pe la colturi de guvernarea cu PIB-ul permanent dilatat, am ajuns sa credem in povesti... Despre o gura de rai cu riuri de votca si maluri de zacusca, despre un colt de lume binecuvintat, despre o perspectiva europeana, despre salarii de 500 de euro pe fiecare pereche de miini truditoare...La sfirsit de leat, chiar capetenia pieilor rosii (dubite la repezeala in culuoarele Kremlinului) s-a fudulit cu performantele pe care le are tara si ne-a sugerat sa-i dam ghes cu aritmetica ca sa ne putem socoti gologanii din buzunare ... Acum, indubitabil, trebuie sa fim mai fudui...Ba, avem cu ce !!! Avem cu ce ? Asta-i intrebarea !

Prozatorul, poetul, eseistul si criticul literar Andrzej Stasiuk s-a nascut la Varsovia in 1960. Pentru opera sa, a primit numeroase premii literare, printre care cel al Fundatiei Culturale Poloneze (1994), Premiul Koscielskich (1995).

Pentru volumul “Calatorind spre Babadag”, Stasiuk a primit in 2005 cel mai prestigios premiu literar polonez, Premiul NIKE, acordat de „Gazeta Wyborcza” si NICOM Consulting.

Lumea de la capatul lumii

Anul 1998 - „Toate satele isi au Babadagul lor...“ - si simtim ca scriitorul a apasat puternic cu degetul pe harta... Pentru urmatorii 7 ani, a ales sa descopere periferia Europei de Est cu « look »-ul ei intrinsec, excluzind voit din traseul sau rutele promovate de agentiile de turism si agitatia familiara unei treimi din populatia globului. Cine e acest Stasiuk ? Un observator obosit de peisajul uniform si lustruit al megapolisurilor, un meserias care cauta sa-si dreneze potentialul creator sau un aventurier fascinat de incursiunea intr-o lume neumblata si ciudata, in locuri cu trecut impropriu si viitor incert? Din toate, cite putin. Impresiile de calatorie, adunate intr-o carte editata in 2006 si in limba româna sint, de fapt, o reconsiderare a marginalului, prin descrierea, duioasa pe alocuri, a unor zone indepartate geografic de civilizatie, dar care au un magnetism aparte in lincezeala lor rudimentara, in simbolistica nostalgica si tabieturile imperturbabile.

Ungaria, Ucraina, Albania, România, Moldova, sunt tarile in care a batut drumurile prafuite Stasiuk: „Ce tari sint astea? Ramasite ale unor foste tari si proiecte ale unor potentiale tari, niste promisiuni ambigue si «las ca v-aratam noi voua»“.

Impresiile polonezului se ciocnesc mereu de imagini gri, pe care, insa, le estompeaza tot el cu destine umane, cu peisaje naturale si cu...istorie. E lumea de la capatul lumii, situata la o distanta sigura de vacarmul centralitatii, acolo unde „... oamenii isi trec pur si simplu timpul privind linistiti cum istoria apasa pe pedala acceleratiei“.

Stilul inconfundabil de expunere al autorului - cu note melancolice si cu un sarcasm moderat, simtul infailibil de a surprinde si descrie lucruri, situatii necazone, au propulsat cartea "Calatorind spre Babadag" pe lista celor mai reusite aparitii editoriale, Stasiuk confirmindu-si inca o data statutul de explorator al ineditului.

Moldo-babadag

Acum stim cu siguranta, drumul lui Stasiuk spre Babadag, un loc care intruchipeaza fata nemachiata a Europei, trece negresit prin Moldova. Impresiile despre tara-transformer (integra, iar daca vrei, ii atasezi inca 2 republici cu statut nedefinit ), au incaput pe 27 de pagini. in fiecare abzat, orgoliul nostru national este ranit ireparabil. Scriitorul pare sa aiba inclinatii stranii pentru capacitatea de acceptare a masei cenusii generale. Cum, domnule, intre o baba stirba si o fata cu dantura hollywood-iana, el sa aleaga baba? De ce ii sar in ochi doar rablele pe 3 roti si nu gip-anele care suscita la fiecare pas, cu coapsele lor opulente, visele de aur ale chisinauienilor? s-apoi, cum iti poti crea o imagine reala despre Moldova, daca nu incepi voiajul de la subsolurile celebre in care libertatea si puritatea spiritului gilgiie in butoaie de mare tonaj? Sau de la Luminarea Neamului care, garantat, te-ar face mai ingaduitor si mai bun?

Pentru ca nu a facut parte dintr-o delegatie oficiala, Stasiuk surprinde imagini insolite... Desprinse parca dintr-un film de epoca, alb-negru, in care timpul a incremenit, iar personajele incearca sa remedieze cu talentul lor nativ un scenariu prost, mediocru... Cu un inceput logic, dar cu un final imprevizibil...

Actiunea are loc pe “o insula intracontinentala”, farimitata de instabilitatea socio-economica si identitara, de interesele geo-politice ale vecinilor si de conflictele teritoriale nerezolvate... Stasiuk contureaza o tara “verde si saraca”, unde salariul mediu pe economie e de douazeci si cinci de dolari (statisticile anului 2006 – n.r.), unde doar bogatii au privilegiul sa fure, iar saracii, in majoritate, traiesc din ce pot creste pe linga gospodarie... Case cu acoperisuri identice de eternit ca niste corturi din pinza decolorata... Verdele salvator... Sate, ca o pecingine postsovietica...si iarasi... verde.

E tara, unde statutul de oameni inca sovietici este confirmat de monumentele lui Lenin, care se inalta unde si unde si care alimenteaza nostalgia localnicilor pentru vremurile nu demult apuse. Saracie...monotonie...si... ospitalitate! E tara, unde faptul ca ai facut cunostinta cu cineva in autobuz, iti da dreptul sa vii in ospetie... Asadar, pregateste-te sa afli ce inseamna sa fii binevenit intr-o casa de moldoveni, bulgari, gagauzi...(in cazul de fata, nu conteaza nationalitatea) daca pentru dejun se sacrifica un iepure si o rata... Vin, tuica... si placuta senzatie ca nu e chiar atit de nasoala viata in aceasta parte de lume..

Un nou Ierusalim

“Chisinau, ah, Chisinau...” – suna promitator aceasta exclamatie a lui A. Stasiuk, care se lasa furat de imaginea blocurilor albe pe fondalul colinelor verzi, de aroma de demult a unei somnolente provincii imperiale, de senzatia ca “daca ar fi disparut masinile, totul ar fi fost ca odinioara, ca in urma cu o suta de ani.”. Dar... a incercat sa-si comande berea in româneste... Deziluzie... Rusa inca este conceputa ca un semn al rafinamentului si al lumii mondene...”Un oras straniu...Politisti de optsprezece ani speriati, mergind in grupuri de trei, camarazi in land cruisere care considerau strada proprietatea lor, oameni incarcati cu vase, adolescenti rasi pe cap, in pantaloni largi, cu privirea fixata umil in pamint, domnisoare cu pintecul gol pe tocuri inumane si ezitante..., uritite de machiaje stridente,... masculi timizi in costume de estrada si impresia ca toti vor sa para altceva...” Scriitorul fuge...la Orheiul-Vechi unde a gasit impacarea si un cadru mirific, un “peisaj de dinaintea genezei...”, un loc unde materia pare neesentiala, “o sinteza a celor mai simple forme...”. Aceasta portie de admiratie neprefacuta a prins bine echilibrului cartii.

O noua configuratie geo-politica a lumii... Soroca, siguuuuuuur!

Andrzej Stasiuk, in eseul “Europa mea”: Totul pare sa sugereze ca imi doresc propriul meu stat. Ca sa pot merge prin el la nesfirsit. Un stat fara granite bine delimitate, care nu e constient de propria existenta, un stat caruia sa nu-i pese ca il inventeaza cineva si ca teritoriul este calcat. Un stat somnolent, cu o politica neclara si cu o istorie ca un nisip miscator, cu un prezent ca un strat fragil de gheata si cu o cultura ca palatele tiganesti din orasul Soroca. Nimic altceva nu rezista aici trecerii timpului fara riscul de a deveni parodie...