In Gara de Nord, mintea mi-a accesat automat fisierul deja vue: acelasi peron, acelasi tren, doua persoane – eu si o colega din Chisinau. Era mijlocul lui mai si plecam pentru doua luni, ceea ce insemna ca, al doilea an consecutiv, miezul verii ma va prinde cu aceeasi viza in pasaport – pentru Serbia si Muntenegru...

In 2005, am scapat trenul de Belgrad, dupa care au urmat si alte incidente, deloc accidentale, pe perioada sederii mele in tara-dilema pentru batrina Europa. Cred in semne si, de aceea, trenul pierdut a insemnat destul de mult pentru mine – abia incepeam sa cunosc lumea, prima mea destinatie „externa” fiind fosta Iugoslavie, in care am lasat o iubire. Acum, fosta iubire...

Ce insotitor de vagon dragut! E sirb si are o privire in care… poti sa te ascunzi de vama. Are privirea Lui. Imi aminteste de El. Chiar trebuia sa inceapa din gara?!. Ma string ghem si ma prefac ca nu e mare lucru in ceea ce vad, pe geam, in graba trenului, apropiindu-ma tot mai mult si mai mult de orasul pe care sirbii il numesc cu mindrie Belgrad – Orasul Alb!

De data asta nimeni nu ma asteapta pe peron. N-am anuntat ca vin. Undeva, intr-un buzunaras al sufletului, imi spunca nu vin pentru El, ci pentru scoala de jurnalism pe care urma sa o fac si la care visasem de ceva vreme… Traim intr-o cladire veche, pe o strada scurta si ingusta, parca rupta dintr-un oras italian si anexata zecilor de stradele de linga gara. Apartamentul ce ne-a fost inchiriat este peste asteptarile noastre: mult spatiu, confort, sentimentul de acasa si o canapea fermecatoare, in care adormi in cinci minute... Se pare ca m-am indragostit de canapea! Asezindu-ma pe ea, simt ca dispar si ma teleportez intr-o lume numai a mea. De parca lucrasem o viata

la fabrica de mobila a lui Iurie Bors!

Strazile inguste, incilcite, flancate de cafenele, iti deschid drumul spre zona centrala pedestra, dupa care te arunca in verdele crud al fortaretei Kalemegdan, ce se intinde pe o suprafata de circa zece gradini publice Stefan cel Mare alaturate. Aici, acum un an, obisnuiam sa ne plimbam seara... Imi amintesc locurile in care ne opream, discutiile pe care le purtam cu certitudinea ca nimeni nu ne vede. Seara, Dunarea si Sava parca se revarsau impreuna, ca sa lase puzderia de perechi de-alde noi la mal, in cetate...

Reconstruind amintirile, putin cite putin, le las in urma. Se intimpla ceea ce am presupus – hirtia isi reimprospateaza cerneala, cu care scriu deja alte texte... Am fost in toate locurile, unde fuseseram altadata

impreuna, imprimindu-le continuturi noi.

Si am reusit sa ma indragostesc din nou, la Belgrad. Insa de altcineva – indragostit si el, ca si mine, de orasul care, chiar de si-a mai pastrat unele rani deschise inca din 1999, respira un aer nonconformist, de libertate si tinerete...

Ne tratam canicula cu multa apa din izvoarele de pe Knjaz Mihailov, care se transforma uneori in dusuri sau bai improvizate. Belgradul iese din anonimat la miezul noptii, cind incepe sa pulseze in ritmul dansurilor si iti vorbeste pe fundalul clinchetelor de pahare si tacimuri. Rakjia, bautura tare a sirbilor, servita intr-o noapte pe unul din vapoarele-cafenele ancorate pe Sava, ne imprieteneste cu barmanul care ne reduce, din nota de plata, jumatate

din pretul consumului. Ies din casa când mai sint 30 de minute pina la sfirsitul meciului de fotbal dintre Franta si Italia. Dar nu ratez nici moment decisiv al jocului – monitoarele de la terasele pe linga care treceam imi cronometreaza pasii cu precizia fluierului arbitrului…

El are personalitate si nu se uita la mine precum mi-as fi dorit eu sa fie la inceput… Traindu-si viata din clipe, s-a intimplat ca acestea sa-l aduca tot mai des din Sofia la Belgrad. Face naveta doar pentru mine. Cind sint departe de el, se ocupa trist de gradina din preajma casei, iar cind isi aminteste de meserie, urmareste documentare la Centrul Ungar din Sofia.

In ziua in care urma sa-l vad pentru prima data, ma izolasem in melancolie si sufeream de dor de casa. Cumparasem o cartela de 200 de dinari si am cheltuit-o toata, vorbind cu mama. Nu vroiam sa vad pe nimeni, daramite sa mai vorbesc cu vreun strain! Toata ziua am umblat pierduta prin oras, am intrat in cea mai mare catedrala, „Sf. Sava”, aflata inca in proces de reconstructie, si m-am plimbam prin ea, naucita…

Ne-am vazut la petrecerea din apartamentul nostru. El era un bun prieten al colegei mele din Bulgaria. Cind a intrat pe usa mi-am pierdut, de- a dreptul, echilibrul. Eram intinsa pe mult-prea-comoda noastra canapea, in fata televizorului. M-am ridicat brusc, lumea de vis din capul meu confuz fiind zburatacita de prezenta intrusului.

Am ametit. Ulterior, pregatind salata Shopski, am inceput sa legam cite o propozitie impiedicata. Stia rusa. Am rostit o fraza la imperativ: „S pomidorami, vperiod!”, dupa care el a ris in hohote, cu mici intreruperi, vreo zece minute. De aici a si inceput – de la asociatiile pe care le facea cu lozincile comuniste.

Standuri promotionale. Pe unul merge Sting, pe altul sta mimica extaziata a lui Eros Ramazzoti, apoi Paco de Lucia, Laurie Anderson… Spoturi colorate, claxoane si flux poliglot de pietoni absorbiti de compania in care se afla. Centrul se tine de inima, vazind know-how-ul si dezinvoltura cu care tineri hippy, cu sticle de bere in mina, pun stapinire pe bordurile trotuarelor si monumentele din parcuri, tronind ca niste sperietori deasupra ordinii citadine. Pe o banca din parcul Vuc Karadjici, eu si el ne intrecem la vorbe de duh, fraze din carti si intrebari de genul: ce s-ar face pamintul fara umbre?.. Respirind in plina vara cu vaporii celor doua riuri, orasul isi imparte soarta intre nou si vechi: Novi Beograd si Starii Beograd. Ma scoate din minti timpul pe care trebuie sa-l pierd pentru a-i uni cele doua sorti, trecind podurile dintre acestea, ceea ce-mi ia de la 45 de minute pina la o ora si jumatate. Locuitorii marilor orase isi pierd timpul pe drum.

Obisnuim sa mergem pe jos, cu rucsacurile in spate. Seara, pe lacul Ada, ne bronzam la lumina felinarelor. Ziua, facem gratar la o margine de padure sau recitim carti: el – „Maestrul si Margarita”, eu - pentru a cita oara? - „Jezici podunavskih stran” (Limbile tarilor dunarene). Invat sirba. El, bulgar fiind, cunoaste sirba, rusa, engleza, franceza si putina germana.

Cind a plecat pentru ultima data, ne-am despartit in gara. L-am urmarit cu atentie cum dispare intr-un punct mic, care s-a facut apoi nevazut. Un minut inainte imi vorbea, iar eu il ascultam si taceam. Si am uitat ca ar fi trebuit sa-i spun, in orice limba, macar: „La revedere!”…

Cu viteza melcului extaziat, trenul meu zbura spre Bucuresti. Am dormit tot drumul. Iarasi Gara de Nord... Ma uitam la cele 13 linii, caci altceva nu mai puteam sa vad. Nici ginduri nu mai aveam. Prindeam cu urechea doar frinturi de fraze tipate in jurul meu si discutia la telefon a unui mos, care ii repeta de nenumarate ori lui Nea Iancu sa bage gheata in frigider, ca el vine cu un whisky „jos palaria!”. In gara de la Ungheni, traiesc sentimentul ca nici n-am fost nicaieri, ca timpul m-a inselat, ca vreau inapoi, ca vreau si acasa... La Chisinau, iau un taxi si prima melodie pe care o aud, la Radio Noroc, ma trezeste definitiv: „Incepe o noua zi...”.