Ca si Jocurile Olimpice sau campionatele de fotbal, Festivalul de la Cannes (lansat in septembrie 1939, din protestul contra Festivalului de la Venetia, excesiv ideologizat de fascismul in ascensiune), face parte din mitologia epocii, imbinind extreme incompatibile: magie si simt practic, romantism si comert, diamantele de pe toaletele sic ale starurilor si slapii sau, in cel mai bun caz, tenisii din picioarele fotografilor, imbulzindu-se linga treptele cu covorul rosu. Daca nu esti la Cannes, nu valorezi nimic in cinema, o butada la difuzarea careia au contribuit, dupa har, si jurnalistii acreditati, mai numerosi decit la oricare manifestare de gen. Iahturi si cluburi de noapte, petreceri pina in zori, cinefili si, mai ales, vedetofili nesinchisindu-se sa se catere in palmierii de pe Bulevardul Croisette, sa vina din zori, cu scaunele subsuoara, sa ocupe un loc mai avantajos, pentru a vedea cine si cu cine vine, cum sint imbracati, cum zimbesc idolii peliculei de celuloid. O viata de legenda - s-o admiri si sa uiti de propriile necazuri si ratari. Fabrica de iluzii, paradis cu durata limitata, unde totul pare la vedere. Ce mai conteaza daca revii apoi, ca si Cenusareasa, la vatra cui te are?

Pentru mine, Cannes suna româneste – „Un idol pentru fiecare”, cartea cu poze, a Ecaterinei Oproiu, citita si rascitita, facea mereu referinta la Festivalul de pe bulevardul Croisette. Mai apoi, citisem memoriile lui Jean Negulesco, craioveanul care a luat cu asalt Hollywoodul, intilnirea cu Ion Popescu-Gopo, semibasarabeanul (mama sa, rusoaica de la Chisinau, functionase in interbelic la Banca Nationala, actualmente Sala cu Orga), care a cucerit Palmierul de Aur in 1957, Lucian Pintilie, un obisnuit aici, si, in sfirsit, de citiva ani, noul val românesc, in primul rind – Cristi Puiu, Cristian Mungiu, al carui colaborator nelipsit este chisinauianul Oleg Mutu, intilnirile de la Cannes cu Ion Sapdaru – de trei ori, pentru trei filme premiate! Mai plusati descinderea lui Emil Loteanu pe Croisette, cu un pluton de coechipieri, pentru „Anna Pavlova”; filmul de animatie „Haiducul” care a luat in 1986 Marele Premiu, insa echipa de creatie – scenaristul Vlad Druck, regizorii Iurie Katap si Leonid Gorohov, compozitorul Valentin Dinga si pictorul Anatoli Smisleaev - nu doar ca n-a fost poftita la ceremonie, dar nici n-a stiut, aflind vestea din ziarul Pravda…

Marii disparuti

Deci, voiajul pe Coasta de Azur este privegheat, din ceruri, de doua mari figuri ale cinematografului mondial, cu radacini românesti, longevivi si tenace, care au filmat cele mai frumoase femei din univers, pe unele tinindu-le strins in brate – Jean Negulesco de la Craiova si Lewis Millestone, alias Lev Milstein de la Chisinau, var primar al violonistului de renume mondial Nathan Milstein. Ambii, porniti din provincia cea mai urgisita, s-au impus prin tenacitate si forta de munca. Jean Negulesco a scris numeroase scenarii si a propus zeci de subiecte devenite filme de succes: Expensive Husbands (1937) de Bobby Connolly, Fight for your lady (1937) de Ben Stoloff, Beloved Brat (1938) d'Arthur Lubin. in 1940, trece la vizorul camerei, pentru a realiza citeva scurtmetraje ce au pregatit terenul pentru primul sau lungmetraj - Singapore woman,(1941). Angajat prin contract la studiourile Warner Bros, Jean Negulesco turneaza in genul thriller - The Mask of Dimitrios (1944, cu Sophie Loren), Three strangers (1946), apoi trece la melodrama - Humoresque (1946) si Johnny Belinda (1948). Revendicind un contract mai consistent, se angajeaza la concurenti si realizeaza, deja la Fox, Road house (1948) cu Ida Lupino, apoi Titanic (1953), unul din primele filme-catastrofa. Logic, dupa ce cunoaste gustul succesului garantat de traficul de sentimente, Negulesco produce, in serie, comedii sentimentale precum How to mary a millionnaire (1953) cu Marilyn Monroe, Three coins in the fountain ( 1954) sau A certain smile (1958). Omul nostru de la Craiova ii face sa danseze pe Fred Astaire si Leslie Caron in Daddy long legs (1955), mai turneaza cu larghete citeva filme la comanda si se retrage din cinema, pentru a-si scrie sulfuroasele memorii, traduse româneste de Manuela Cernat.

Cam la fel s-a produs si Lewis Milestone, nascut chiar in anul descoperirii cinematografului – la 30 septembrie 1895, la Chisinau, atunci provincie imperiala ruseasca, si decedat la 25 septembrie 1980 la Los Angeles, California, SUA. Aproape copil, ia calea pribegiei si, dupa un timp scurt petrecut in Belgia si Germania, Lewis Milestone ajunge in 1913 in America, practica mai multe meserii, se inroleaza in 1917 in corpul expeditionar american in Europa (Army Signal Corps). Pe front, devine asistent de regie la peliculele de propaganda militara si-i cade cu tronc aceasta meserie. Dupa razboi, e cunoscut ca maestru al montajului cinematografic la Hollywood: printre cei care i-au incredintat lucrarile, figurind nume mari precum Henry King, Mack Sennett si William Seiter. Reputatia sa i-a convins pe patronii de la Warner sa-l lase sa regizeze el insusi. Primul succes a fost produs de Howard Hugues - comedia Two Arabian Knights, 1927, istorisind pataniile comico-eroice, stil Vasili Terkin, a doi prizonieri americani evadati din detentie si care se dau drept arabi. Film de referinta, incununat in 1928 cu Oscarul pentru cel mai bun film si pentru cea mai buna regie, e prima comedie ce a luat un Oscar in istoria cinematografului. Faima mondiala insa, i-a fost asigurata de filmul antologic Nimic nou pe frontul de Vest (1930), adaptare inspirata din romanul pacifist de Erich Maria Remarque, din nou oscarizat. Devine specialist consacrat al filmului de razboi, subiect dificil, tratat cu realism rece, noutate absoluta pe atunci. Trece in revista conflictele majore ale timpului sau,nu-i repugna nimic: ingerul intunericului (1943) abordeaza tema rezistentei Norvegiei fata cu nazistii, Steaua Nordului (1943), cea a Rusiei. Comandoul mortii (1945), considerat cel mai reusit film al sau, gratie inegalabilei intensitati dramatice, descrie aventura tragica a unei patrule izolate in Italia, in 1943. Compatriotul nostru evoca, de asemenea, razboiul din Pacific (Prizonierii lui Satan, 1944, Okinawa, 1950) si cel din Coreea (Gloria si frica, 1958). Chiar daca i s-a reprosat uneori lipsa de stil si o anumita aplecare spre sadic si sumbru, a lasat in urma citeva reusite memorabile - o satira percutanta a jurnalismului de scandal (The front page, 1931), un film burlesc si nostim (The captain hates the sea, 1934), un film de aventuri cu Gary Cooper (Generalul a murit in zori, 1936), doua adaptari dupa John Steinbeck, Poneiul Rosu si Oameni si soareci, despre care insusi scriitorul, greu de multumit, recunostea: Acesta e un film bun. Ca si Jean Negulesco, a fost flatat de respectul si atentia starurilor celebre, cap de afis: Frank Sinatra in Ocean”s Eleven, primul din serie, (1960) Marlon Brando in Rasculatii de pe Bounty (1962), Ingrid Bergman in Arcul de triumf etc.

si, revenind din istorie in contemporaneitate, cum sa nu dantuiesti, cit ti-i Croazeta, de bucurie ca anume România a avut sansa de a fi marea cistigatoare a editiei jubiliare (cea de anul trecut, a 60-a), cu 2 premii importante - Palme d'Or pentru 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, al lui Cristian Mungiu (a carui bunica e de la Cahul; operator la pelicula premiata e Oleg Mutu de la Chisinau, iar pe afis mai apar Ion Sapdaru si Tania Popa) si premiul sectiunii Un Certain Regard pentru California Dreamin' (nesfirsit), al lui Cristian Nemescu. Se spunea ca, desi a participat si in 2008 cu citeva filme, nu avea nici o sansa si uite ca nu s-a adeverit: scurtmetrajul Megatron, al lui Marian Crisan, prezentat in Competitia oficiala, a luat Palme d'Or si in 2008. Lungmetrajul Boogie, al lui Radu Muntean, in sectiunea paralela Quinzaine des Réalisateurs, a fost cu mult sub nivelul celuilalt film al sau – Hirtia era albastra, cu care nu a avut noroc sa ajunga la Cannes. A mai fost un scurtmetraj din România - Interior. Scara de bloc, de Ciprian Alexandrescu, in sectiunea Cinéfondation, insa a trecut aproape neobservat.

si totusi, inca din copilarie, cind visam cu ochii deschisi aceste locuri, punctul de atractie principal il constituia Hotelul Negresco, lasat mostenire Nicei de Henri Negresco, fiul unui hangiu român, care, nascut la Bucuresti in 1868, abia implinind 15 ani, si-a parasit tara, pentru a munci in Europa (citi dintre emigrantii basarabeni de astazi vor lasa palate in urma lor?), mai intii la Paris, apoi la Monaco si, in fine, la Nice unde devine directorul Casino-ului Municipal. De atunci i se trage celebritatea - capetele pe drept incoronate, dar si "regii" finantelor, oameni de mare succes, precum americanii Rockfeller, Vanderbilt, Singer ii jurau prietenie lui Negresco! Fiul hangiului de la Curtea Veche visa sa ridice un Palat demn de clientii sai, angajat in acest scop pe unul dintre cei mai talentati arhitecti ai timpului, Edouard Niemans.

Construit in 1912, chiar pe tarmul Mediteranei, palatul stil "Belle Epoque” e inaugurat in 1913 si declarat monument istoric in 1974. E unul din putinele palate de patrimoniu, aflate in proprietate privata –se zice ca acum citiva ani Bill Gates i-a trimis actualei proprietare, Jeanne Augier (care locuieste chiar aici, la ultimul etaj) un cec in alb, propunindu-i sa scrie orice cifra ar dori pentru aceasta bijuterie, aureolata de gloria clientilor sai. Doamna Jeanne nu s-a lasat convinsa – scopul ei este de a transforma hotelul intr-un muzeu viu, unde oaspetii sa poata lua cunostinta de istoria franceza – mobilierul si obiectelele de decor reprezinta o colectie unicat; apartamentele stil Louis XIII sau art-deco, Louis al XV-lea, apartamentul Empire, budoarul Napoleon al III-lea au cunoscut remarcabile personalitati politice si artistice, cu trena lor de anecdote: bunaoara, acum citiva ani Prince Turquey, fratele regelui Arabiei Saudite, si-a anuntat vizita, cu o suita de 50 de persoane. Pina aici, nimic deosebit: la 23.00, la receptie, s-a telefonat cu vestea ca cele 2 avioane au aterizat la Nice. Unul - cu printul in persoana si suita, iar al doilea – cu bagajele majestatii sale. O mie de valize, dintre care 15 doar cu incaltaminte. Plus, numeroase televizoare, combine muzicale, alt mobilier personal... toate transportate cu camioanele. Frumoasa intrare a hotelului s-a blocat, impracticabila - a trebuit sa vina pompierii ca s-o degajeze.

Dupa o asemenea intrare in scena, cea a lui Anthony Quinn, la doar citeva saptamini, a trecut aproape neobservata, in pofida celor 20 de valize, ce contineau suta de rochii de seara ale sotiei sale. Anthony Quinn ceru sa i se puna la dispozitie un Cadillac alb cu sofer si o bicicleta. in fiecare dimineata, pe orice timp, soferul ii aducea bicicleta, actorul o incaleca voios si disparea in trafic… urmat de aproape de Cadillac-ul alb, in care trona nevasta-sa.

Din cauza unei pene de curent electric, celebrul pianist Arthur Rubinstein a refuzat sa urce fara lift cele 4 etaje pina la odaia sa, cerind sa i se aduca doua pernute si o patura, s-a culcat in salonul Louis XV, spunind sa fie trezit la 8.00, la micul dejun.

Un alt client celebru, Richard Burton, discuta cu barmanul, aratindu-i cu mindrie diadema pe care intentiona s-o ofere admirabilei sale sotii. Solicitat chiar de Liz Taylor, frumosul Richard se grabi in odaie. O ora mai tirziu, barmanul facu ochii cit cepele cind observa bijuteria de mare pret, zacind pe scaunul de linga tejghea. indragostit lulea, Richard Burton o uitase pur si simplu.

Mai recent, Bambi, alias Michael Jackson, s-a instalat aici cu propriul sau bucatar, rezervind o camera, pentru a face din ea bucatarie si alta – salon de dans. Pe durata sejurului, "The King of Pop" a luat pe rind alura de hippie, gentleman londonez, curier si chiar prostituata - pentru a se face de nerecunoscut si a se putea plimba nestingherit pe strazile Nicei. Cannes-ul festivalier se intinde, ca atare, de la Hotel Negresco ( Nice) pina la plajele de dupa Vechiul Port; hotelurile de pe Croisette, - Gray Albion, Martinez, Majestic, compun si ele legenda festivaliera. si, peste toata stralucirea troneaza turnurile de la Carlton, iar la parter, micul Carlton, locul preferat de intilnire a jurnalistilor acreditati.

Sa parfumezi florile din ierbar

De citiva ani buni, e placerea mea secreta refugiul in Sala Bunuel, la etajul V al Palatului Festivalului, unde ma dedau patimii vizionarii filmelor clasice, tentativa de a reveni in anii copilariei si tineretii - nu doar ale mele, ci ale cinematografiei ca arta. Avui parte din ele cindva, gratie Telecinematecii, vocea inconfundabila a Ecaterinei Oproiu imi rasuna si azi in urechi, ciclul ei de emisiuni despre Bette Davis m-a marcat fara indoiala, si asta fiindca m-am nascut chiar pe malul Prutului si ne uitam la TVR nestingheriti, chiar si in 1968, dupa augustul cehoslovac, cind parintii au fost convocati la raion unde li s-a hotarit cu strasnicie sa coboare antena care nu prindea decit Bucurestiul, asa ca n-am vazut in junete multe emisiuni maldavnesti.

in 2008, Cannes classics a avut o tenta speciala, un parfum usor nostalgic – s-au implinit 4 decenii de cind, in clocotul lui mai '68, François Truffaut, Jean-Luc Godard, Claude Lelouch atirnau ciucure de cortina din Sala Mare a Festivalului, pentru a impiedica proiectia filmului Peppermint frappé al lui Carlos Saura (si el protestatar) si a opri editia a XXI. Era, daca vreti, un multiplu gest de solidaritate artistica si sociala cu protestele stradale ale studentilor parizieni (inclusiv, in numele revolutiei sexuale!), dar si colegul lor Henri Langlois, demis fara menajamente de la conducerea Cinematecii, de catre ministrul Andre Malraux. indemnat de Jacques Rivette, François Truffaut le cere ultimativ autorilor aflati in competitie, - Milos Forman, Alain Resnais, Claude Lelouch, Jan Nemec, Carlos Saura, - sa-si retraga filmele. Deloc simplu – Festivalul isi cucerise faima, se dadea o lupta acerba, pentru a fi selectionat, sa te retragi din competitie revendica vointa si curaj, nu gluma! insa presiunea era mult mai importanta, asa ca la 18 mai 1968, cineastii contestatari urca in scena si blocheaza cortina, sub ochii spectatorilor nedumeriti, veniti sa vada filmul lui Carlos Saura. Interventia fortelor de ordine a turnat gaz pe foc, spiritele s-au incins - nici pina atunci, nici dupa, nu s-a mai cunoscut asemenea harababura! Au iesit in cistig fotografii care nu si-au pierdut cumpatul si i-au imortalizat pe Jean-Luc Godard, pierzindu-si ochelarii, pe firavul François Truffaut, trintit la pamint. A doua zi, a parasit Festivalul Juriul international compus din Louis Malle, Roman Polanski, Monica Vitti, Terence Young, André Chamson, s-a decis anularea editiei. Asa se face ca unul din liderii Noului Val, François Truffaut, ii va acorda un interviu unui june jurnalist de la revista l'Express, care era… Gilles Jacob, actualul Presedinte al Festivalului, omniprezent si omnipotent: "Se pare ca nimeni nu voia sa inteleaga elementarul - in conditiile unei tari paralizate, era logic sa oprim festivitatea, - afirma Truffaut. - Totul ar fi putut sa se petreaca mai elegant dar, in asemenea circumstante, eleganta ramine la vestiar si, pe deasupra, mai pierzi si cheia. Multa vreme ni s-a reprosat atitudinea de la Cannes, dar este evident ca, doua zile mai tirziu, fara trenuri, avioane, tigari, telefoane, benzina, daca festivalul continua, ar fi fost cumplit de ridicol".

Deci, dupa patruzeci de ani, Cannes-ul a evocat evenimentele incendiare, in prezenta autorilor in viata, care nu si-au vazut atunci filmele pe ecran. si chiar daca mie povestea mi se asociaza cu parfumarea florilor uscate din ierbar, Sectiunea Cannes Classics le-a dedicat un ciclu special, inaugurat de Carlos Saura cu Peppermint frappe, urmat de Je t'aime, je t'aime (Alain Resnais), 13 jours en France (Claude Lelouch), The Long Day's Dying (Peter Collinson), Anna Karenina (Alexandr Zarhi).

Un Palme d’or asteptat 21 de ani: cei din urma vor fi cei dintii…

Asta e, s-a savirsit – dupa 21 de ani batuti pe muchie, dupa Palmierul de Aur fluierat – pentru Sub soarele lui Satan, in 1987, cind Maurice Pialat declara, la ceremonia de inchidere: daca voi nu ma iubiti, eu cu atit mai mult! – uite ca din nou cea mai rivnita recompensa a Festivalului de la Cannes revine – si pe buna dreptate, - unui film francez, realizat aproape in exclusivitate cu neprofesionisti, o felie de viata in priza directa – intre ziduri de Laurent Cantet, jumatate documentar, jumatate –fictiune, film care a asteptat foarte mult sa fie selectionat si inclus in competitie foarte tirziu – abia la 30 aprilie, cind deja avusese loc conferinta de presa a comisiei de selectie. O adaptare inspirata a romanului lui François Bégaudeau, interpretul propriului sau rol – al profului de franceza din film, in egala masura coscenarist si, ocazional, cronicar sportiv al revistei Le Monde. O clasa obisnuita din arondismentul XX parizian, elevi rozind granitul stiintei, caznindu-se cu imparfait du subjocntiv, un prof de franceza dorind sa-i apropie de Stendhal pe invataceii lui, cei pe picior de egalitate cu familia Simpsons si nu cu clasicii literaturii; o radiografie pertinenta a invatamintului francez cel de toate zilele, dramele, bucuriile si vicisitudinile sale. Sean Pean, Presedintele Juriului, a subliniat la conferinta de presa ca filmul, magnific, a reusit sa adune, in elan unanim, simpatia juratilor. Verdictul a fost intimpinat cu aplauze de catre publicul din sala Grand Théâtre Lumière. Editia a 61-a a Festivalului a culminat cu un spectacol neordinar insuflind optimism si speranta, ca niciodata pina acum, starurile laureate (Benicio Del Toro, Catherine Deneuve) se dizolvau in cohorta zglobie a elevilor si profesorilor, deveniti peste noapte protagonisti sub bagheta regizorala a lui Laurent Cantet care explica astfel succesul sau : "ceea ce este singular poate sa tinda catre universal. in ocurenta, starea lumii se poate citi si in microcosmosul unei clase". Chiar inainte de a se sti ca a luat Palme d'or, filmul intre ziduri a fost cumparat de catre retelele de difuzare din 43 de tari, principalele state europene, Argentina, Brazilia, Coreea de Sud, Taïwan. E uluitoarea sinecdoca a Cannes-ului: sa reflecti intregul intr-o particica, intr-o picatura sa simti zbaterea oceanului de patimi. Presedintele Juriului exprimase exigentele sale in discursul inaugural: realizatorii trebuie sa fie constienti de ce se intimpla pe lume. si a fost consecvent: de aici palmaresul final, oarecum omogen, luind pulsul realitatii pe viu si reflectind societatea umana asa cum arata aici si acum, mai bine zis, aratind ca nu merge prea bine. Premiul pentru scenariu, cel de interpretare feminin si Marele Premiu au revenit filmelor ce evoca realitatea contorsionata a metropolelor (Liège, Sao Paulo et Neapole) cariate din interior de crima, abuz si saracie, atomizarea societatii civile, disolutia relatiilor sociale si familiale. Premiul special al Juriului, ex-aequo pentru Clint Eastwood si Catherine Deneuve, este mai curind unul de complezenta, marturisind respectul pentru aceste personalitati de marca ale cinematografiei mondiale, dar si faptul ca ambele filme – Schimbul si respectiv Poveste de Craciun – fac figura aparte printre cele premiate, primul prin morga sa clasicista, iar al doilea – prin refuzul de a iesi din cotidian, din universul ingust al familiei. in acest context, iata de ce sint atit de importante succesele cinematografiilor estice – suferinta acumulata in zona noastra e infinita, atita doar ca deocamdata nu sintem in stare sa ne-o asumam, sa ne distantam, s-o turnam in tiparele artei autentice…

Luni de dupa inchiderea Festivalului, fiind zi de scoala, cei 24 de elevi care, din voia intimplarii, si-au jucat propriile roluri de tineri in filmul ce a cucerit Palmierul de Aur, au venit la colegiul lor, Françoise-Dolto. S-a declansat o adevarata isterie colectiva. Nassim! Laura! Damien! Juliette! Cei 420 elevi scandau, pe trotuar, numele fericitilor care coborau din autobuz. Doar hazardul a facut ca sa se filmeze aici si nu altundeva acest film despre tinerii « black-blanc-beur », acest nou simbol al coeziunii sociale franceze. Numai pentru ca asistenta regizorului locuia in vecinatate, a fost ales anume acest colegiu, al carui director isi face griji "scoala nu e o improvizatie. Toti acesti copii care n-au decit 14-15 ani vor trebui sa redevina elevi".

Catherine Deneuve si Chiara

Admirabila domnisoara a cinematografului francez Catherine Deneuve ne-a impartasit bucuria ce-o traieste cind filmeaza impreuna cu fiica sa Chiara Mastroianni:" Chiara este o adevarata actrita. Pe platou, avem raporturi de munca serioasa, ca de la o actrita la alta, directe si cordiale". Deneuve a impartit cu fiica ei si a regretatului Marcel Mastroianni, afisul la “O poveste de Craciun”, regizata de Arnaud Desplechin.

si asta, in timp ce s-a afirmat pe mai multe voci ca, ce a lipsit cu desavirsire la Cannes 2008 a fost …rusinea, elementara pudoare: si daca Sophie Marceau a socat, dezgolindu-si (parca din intimplare) sinii, acum 4 ani, in 2008 sinii goi – chiar si in cazul Angelinei Jolie, topless la balcon, - n-au mai uluit pe nimeni...

Sharon Stone a mers si mai departe, surpinsa de fotografi cind cobora in port, de parca ar fi rejucat scena fierbinte, celebra, din Basic instinct.

Vedeta, obisnuita pe Croisette, acum celibatara, si-a serbat jubileul de 50 de ani in compania si pe iahtul luxos al amicului sau Roberto Cavalli, renumit designer de moda italian. Pentru a se bronza si a bavarda insa, mergea pe nava prietenei sale, printesa Ira de Fürstenberg. Ce sa mai zici de Mike Tyson, si el erou de film in acest an, pozind pentru admiratori la 2 dimineata, in fata hotelului sau, Palais Stéphanie?

si blonda Madonna a pontat la Cannes, insa s-a facut remarcata nu doar pentru noul sau film, I am because we are, despre pruncii napastuiti in Africa, ci pentru maniera despotica de a-si impune toate capriciile: bunaoara, pentru a-i intra in voie, personalul de la Carlton, unde vedeta inchiria un apartament cu 1000 euro pe noapte, si-a iesit din piele. Madge a cerut ca temperatura odaii sa fie de exact 30 grade, nici mai mult, nici mai putin; dimineata devreme, cind isi face ora de gimnastica, tot personalul trebuie musai sa fie in picioare; restaurantul specializat in peste Le Félix a consultat diva nu doar in privinta meniului, ci si a aranjamentelor florale – daca nu e dupa placul ei vreo sala, cintareata, iubitoare de fructe de mare la lumina tandra a luminarilor odorante si cu flori absolut fres pe masa, pune piciorul in prag!

Cannes nocturn

De la prima sa editie completa (1946) a Festivalului, mondenitatile sint foarte gustate, seratele (cu foc de artificii sau fara), reunesc floarea cinematografiei mondiale, oameni de afaceri, politicieni. Receptiile oficiale, organizate cu pompa de delegatiile nationale si stropite din belsug cu licori ametitoare, se termina mai intotdeauna cu incidente: jurnalisti imbracati, cazuti in piscina, o oficiala americana beata crita mai-mai sa alunece prin geam, un dans tiganesc indracit interpretat pe masa, numai in ciorapi, de catre, de altfel, un foarte modest diplomat englez….

De prin 60, competitia a prins a da tonul, filmele sint cele care primeaza: la serata organizata de studio pentru La Dolce Vita de Fellini in 1960, invitatii au fost incitati cu un… concurs de pescuit, iar cei care au tras cite o invitatie pentru serata de promovare a filmului Jamais le dimanche de Jules Dassin (tatal cintaretului) au avut onoarea sa danseze sirtaki cu insasi Melina Mercouri, sotia regizorului. Serata pentru Moulin Rouge din 2001 i-a uluit pe cei prezenti prin fast costisitor: un cabaret parizian a fost reconstruit in port si s-au adus divizii de dansatoare de French cancan. Festivalierii isi mai aduc aminte, fara indoiala, si de lansarea de la Star Wars din 2005, cind linga Palat, a ancorat paquebotul Queen Mary II, iar personajele din saga razboaielor stelare s-au invrednicit sa le fie sculptat chipul … in gheata. O materie usor perisabila, ca si arta actorului de teatru!

Anul acesta, cuplul adorat de unii si ignorat de altii, Angelina Jolie (insarcinata pina peste urechi!) si Brad Pitt au deschis parada serbarilor costisitoare, cu ocazia prezentarii peliculei de animatie Kung Fu Panda. Pagode au fost instalate pe plaje. Fanii s-au inghesuit cu sutele pe linga barierele de securitate. Sotii fericiti au incins si mai mult entuziasmul publicului, venind insotiti de o legenda a filmului american, George Lucas, producator pentru noul episod din Indiana Jones, Dustin Hoffman, Jack Black si Tomer Sisley, alte voci din Kung Fu Panda, de asemenea se aflau printre cei 600 de invitati.

Culmea petrecerilor este, insa, Gala caritabila organizata de The American Foundation for AIDS Research (AMFAR), fundatia girata de Liz Taylor pentru lupta contra SIDA. Inflatie de celebritati la m2 ! Sharon Stone are un fler aparte in a licita si a aduna fonduri – de fiecare data, cifra colectata in scopuri caritabile depaseste milioanele. George Clooney (care si-a vindut mai an un sarut pentru… 100 000 dolari!), Elle MacPherson, Claudia Schiffer, Catherine Deneuve, John Galliano, Madonna, Jean Reno si altii sint nelipsiti. Sharon s-a intrecut pe sine (si nu a bine, zic gurile rele, i s-a suit gloria la cap si a debitat prostii cu nemiluita, ajungind inamicul poporului chinez pentru o fraza in doi peri la adresa victimelor cutremurului devastator!), umblind la rezerva sa de automobile si scotind la licitatie un Porsche de colectie, apreciat cu 500 000 euro.

Sharon a semnat, cu minuta ei, certificatul de autenticitate pentru cumparatorul lumuzinei cu adevarat exceptionale, Porsche 911 Targa, de culoare rosie, din 1976. Anul trecut, Sharon Stone, la aceeasi licitatie de caritate, a recoltat 7 milioane de dolari. in acest an, suma a fost depasita, atingind la 10 milioane de dolari SUA. Procurate de catre personalitati sau mari case de moda, mesele servite cu tot fastul, au fost facturate de la 40.000 la 150.000 dolari, in functie de apropierea sau departarea de scena. insa, mai mult ca locurile de la cina de gala, au contat cadourile oferite de celebritati – astfel, Madonna a licitat una din chitarele preferate si a promis interpretarea la cerere a doua din cintecele sale, pentru modica suma de 650 000 de euro. La Ciccone a oferit de asemenea o poseta Chanel creata de insusi Karl Lagerfeld, poseta in care a lasat sa cada cochet un ruj parfumat si o delicata batista de nas, cu amprenta de nesters a buzelor sale apetisante.