La inceput am venit sa fotografiem doar gradina. Aflasem din surse demne de ceva incredere ca avocatul Paduraru este un mare gradinar, iar la capitolul denumiri latinesti ale plantelor ar tine piept si unui colaborator stiintific de la gradina botanica. Dar, atunci cind am intrat in casa, ne-am zis ca nu putem rata ocazia de a v-o arata si dvs. Zis si facut.

...Cind ne apropiam de adresa stabilita, nu ne-am putut retine o exclamatie: uite o casa de dimensiuni normale! Radical diferita de cele construite in anii ‘90 – opulente, imense, cu foisoare si alte elemente ce ar fi trebuit sa „denunte” cu litere mari statutul social si financiar al proprietarului. Un etaj si mansarda, balcoane de lemn, cu flori, amintind si de casele de la munte si de chalet-urile austriece, cu gard mic si o portita care nici macar nu se incuie. „Asa e, am construit casa mica ca sa provocam mila in aceasta mahala, sa zica: sarmanii de ei”, glumeste stapinul casei, obisnuit, probabil, cu exclamatiile celor care vin pentru prima data. Cum e atunci cind construiesti a doua oara, ce greseli eviti? "In primul rind o construiesti de la zero, ceea ce este un avantaj, apoi o faci cu 100m mai mica.”

Desi s-a colaborat strins cu un arhitect, pina la urma acesta s-a dat batut si a zis: desenati ce vreti, ca sa inteleg si eu. Si cum oamenii voiau lucruri simple – dimensiuni mici in exterior, spatiu larg, deschis in interior, pereti albi si mult lemn masiv, piatra bruta, beton dat cu var si o coalitie ingenioasa din ceea ce vazusera la Bran, la Bilea lac, la tara si in atelierele pictorilor de pe strada Dimo, arhitectul a ajuns la concluzia ca este vorba despre stilul brutal in arhitectura si, pe schitele proprietarilor, a trasat cu indrazneala comunicatiile ingineresti. A iesit ceea ce a iesit, adica bine.

O casa in opt luni. „Am cistigat pariul!” Adica? „Adica in februarie, stind pe terenul gol, am zis: pina la Craciun ma mut in casa. Si nici nu era sapata macar groapa. Prietenul meu a zis OK, fac cinste cu o lada de coniac "Victoria" ca nu reusesti. La 19 decembrie ne-am mutat in casa. Si terenul din jur era deja plantat. Dar am refuzat lada, mi s-a parut prea scumpa, am schimbat-o pe pielea de bovina pe care o vedeti linga fotolii si pe o sticla mare de «Basarabia». A fost suficient pentru orgoliul meu.”

Cit doamna Paduraru se aranjeaza pentru receptia la care urmeaza sa mearga intr-o jumatate de ora, admiram tablourile, tragind cu ochiul la ceas. Sint peste tot. Privirea e rasfatata pe deplin. Cred ca e ocasa in care nimeni nu s-a plictisit niciodata.

Micul Ermitaj „Primul tablou a fost cumparat in patru – un prieten din Italia, doi prieteni din Moldova si eu – cadou de ziua mea. Imi place si acum. Apoi am cumparat cinci lucrari de-ale lui Iurie Matei, pe care nici macar nu-l cunosteam. Apoi – Ion Moraru si... ne-a luat valul... Apoi, nu ne mai ajung pereti. Daca in casa veche cu tabloul "Chemare la lupta" s-a acoperit o fereastra mare, aici peretele s-a construit special pentru el. Tripticul "Ruga pentru incetarea luptei dintre suflet si trup" care este mai mult pe la expozitii in strainatate decit acasa, a fost achizitionat mai tirziu si a generat cele mai multe comentarii. Vorba e ca pe pinze sint reprezentate multe nuduri barbatesti, in „dulcele stil mateist”. „Daca noi sintem totusi mai deschisi, mai ironizam, mai facem bancuri, dar acceptam depasirea anumitor conventii, s-a intimplat sa ne vina in ospetie soacra prietenului meu din Azerbaidjan. Cind a ridicat ochii, a amutit si n-a mai rostit nici un cuvint toata seara.” Iata ce influenta poate avea pictura asupra unui suflet sensibil. „Dar daca vorbiti de pictura ca investitie, am avut intotdeauna oferte pentru tablourile lui Matei, si mult mai mult decit am platit eu, dar nu chiar atit de mult ca sa ma imbogatesc radical. De aceea nu le vind.”

Majoritatea aleg un tablou pentru mijlocul peretelui si considera misiunea estetica indeplinita. In cazul nostru, alaturi imediat apare al doilea. Al cincilea. Umblu prin casa cu burghiul, fac gauri, pe altele le astup. Sint ocupat!

Criteriul de cumparare a tablourilor e simplu – emotia. Daca intri la expozitie si iti place dintr-odata, de la prima vedere – inseamna ca e al tau. Din aceste motive pe peretii casei convietuiesc pasnic autori celebri, autori mai putini cunoscuti si chiar tablouri nesemnate. Pinza, tapiserie, icoane brodate cu margele... Nici una n-o eclipseaza pe cealalta, precum si scaunele vieneze se simt perfect alaturi de comoda spaniola si opincile românesti. Ma uit inca o data la Stefan cel Mare cu drapelul filfiind in zare, cai fara calareti, raniti, suflete nude ridicindu-se la cer. Revin la drapel. E dominanta tabloului. „Sinteti un patriot atit de mare?” „Sint. Dar nu cred ca cel mai mare. Sint altii, mai mari. Sa nu le luam piinea…”

Printre know-how-urile designeristice ale domnului Paduraru este si mascarea caloriferelor prin polite inguste, sub care, de o bara de fier forjat, sint prinse paretare sau prosoape brodate. Fiecare dintre noi are bucati de paretare, prosoape sau cadrel carora nu le gasim locul in locuintele noastre moderne, dar nu ne lasa inima sa le aruncam pentru ca sint de la bunica, de la mama, de la matusa...

Gospodar moldovean, specie aparte. „In fiecare an cumpar o masina de lemne. Pentru semineul din camera de odihna de la subsol. Asa ca, in caz de razboi, cu o masina de lemne razbatem o luna. La casa veche avem si acum ingropate patru tone de motorina tot „in caz de ceva”. Asa e moldoveanul, are apa centralizata, dar isi mai sapa si fintina. N-am folosit-o niciodata, ca si motorina... Cit vorbim despre planurile de eradicare a saraciei care nu vor da rod niciodata pentru ca moldoveanul nu este obisnuit sa construiasca durabil - primul lucru pe care il face fiul este sa demoleze casa parintilor sai, daca nu s-a autodemolat pina atunci si sa construiasca ceva la fel de prost.

Coboara doamna. In clasica rochie neagra pentru cocteil, aranjata si parfumata. Dl Paduraru fuge sa se gateasca si el. Undeva receptia a si inceput.

Fusion culinar De obicei, gateste doamna, dar in momente de maxima inspiratie ia locul la tigaie si domnul. Improvizeaza cu virtuozitate. Combina incombinabilul. Si iese bine. „Pentru iarna, specialitatea casei este borsul scazut. Facem bucate simple si naturale. Daca avem un peste, telefonam prietenilor si le zicem sa vina la un peste. Daca avem doar bors scazut – e bine si bors scazut. O bucata de carne la gratar, salata, mamaliguta, fasole… nu sintem pretentiosi. Salata de varza, neaparat cu lamiie. Sau foi de salata si avocado...” Dupa ce sotul s-a intors din Timorul de Est, unde a fost in misiune, au disparut din casa noastra salatele cu maioneza.

Coboara, parfumat, si dl Paduraru. Discutia aluneca usor spre vinuri, iar deplasarea noastra in spatiu ia la fel de usor directia beciului. Usi masive de lemn, pereti de piatra (va mai amintiti de „stilul brutal”?) fire de electricitate trase pe deasupra, intrerupatoare din anii ‘60... Si, pe rafturi, sus-numita colectie. Cu protocolarele fire de paianjen. Fata domnului Paduraru se insenineaza simtitor. „Ne plac vinurile rosii, dar de mult nu mai cumparam vinuri din magazine, prefer sa cumpar de la producatorii pe care ii cunosc. Indiferent daca aleg vinuri de colectie sau la ulcior, pentru consum curent, prefer sa fie cit mai naturale, o filtrare usoara si atit. Am o colectie unica de Grand Noir din ‘95, cu un continut de iod de 17 ori mai mare decit un Cabernet. Cumpar Cabernet, Merlot, Pinot Noir din sud – Ceadir-Lunga, Vulcanesti... Am incercat sa tinem si vin in butoi, dar s-a dovedit prea complicat pentru niste oraseni...” Sintem mituiti – eu cu un roze dulce care se numeste intr-un fel extrem de erotic si Doru Dumitru – cu un Cabernet. Ii vine rindul lui Doru sa se insenineze simtitor la fata.

Facem ultima poza, portret de cuplu. Incercam sa parodiem portretele festive patriarhale. Zimbet abia retinut. Tinuta.  Ambasadorul astepta inca.