"Nu va avea loc o schimbare

majoră a politicii externe americane şi europene

occidentale faţă de ţări

ca Moldova"

Catherine Durandin – istoric, scriitoare, profesor universitar, analist politic – este preocupată de jocul (adesea ascuns de ochii lumii) al marilor puteri, mai ales al Statelor Unite ale Americii, la scară internaţională. C. Durandin este interesată de asemenea de ţări aflate la hotarul sferelor de influenţă ale marilor puteri şi ţinute ostatice de acestea din urmă. Astfel, C. Durandin ajunge să studieze istoria României, naţional-comunismul românesc. Pe această cale, descoperă Moldova, ţară aflată la răspîntia unor forţe şi interese diverse şi adesea divergente. Moldova o atrage prin eterogenitatea ei culturală (o „Românie rusească” şi o „Rusie românească”, „fără Rusia şi România”, aşa cum s-a exprimat), dar şi prin integrarea acestei eterogenităţi într-o identitate pe care C. Durandin o vede mai puţin problematică şi conflictuală (aşa cum o percep mulţi intelectuali moldoveni), ci mai curînd ca pe una decomplexată şi deschisă, datorită sentimentului de apartenenţă al multor moldoveni, sub imperiul rus şi cel sovietic, la o „mare cultură”.

Invitată să participe la colocviul „Memorie şi reconciliere” organizat de Alianţa Franceză din Moldova la Chişinău, pe 8-9 decembrie 2008, C. Durandin a acceptat cu bunăvoinţă să-mi acorde un interviu. I-am adresat trei întrebări care, la acel moment, mi s-au părut importante. Prima întrebare se referea la felul în care a descoperit România şi Moldova. A doua întrebare avea drept obiect impresiile sale de la colocviul „Memorie şi reconciliere”. În sfîrşit, ultima întrebare punea în discuţie contextul internaţional actual (după alegerile în SUA şi Rusia) şi influenţa pe care acest context ar putea-o avea asupra situaţiei socio-politice în ţările din Europa de est, şi anume în Moldova.

Cum am descoperit România şi istoria României? De fapt, e destul de simplu: la început a fost un interes strict intelectual. Dar nu numai intelectual… Am crescut într-o familie franceză „pur sînge”, marcată de cea de-a Cincea Republică (după 1958) şi de politica lui De Gaulle, care a dorit o deschidere spre est şi care i-a atribuit o mare importanţă chestiunii naţiunilor şi naţionalismelor în Europa de răsărit. Din acest motiv De Gaulle a vizitat Uniunea Sovietică; el îi zicea Uniunii Sovietice – Rusia. La fel, De Gaulle a fost în Polonia în 1967 şi în România în mai 1968. La liceu noi eram foarte anti-americani la acea vreme, ne opuneam cu fermitate războiului din Vietnam şi deci, această deschidere spre est m-a interesat şi în mod particular ţările care amestecau naţionalismul şi comunismul, cum era România. Pe atunci încă nu citisem aproape nimic despre România şi nu cunoşteam româna. M-am înscris prin urmare, în timp ce eram studentă la istorie la Sorbona, la Şcoala de Limbi Orientale, la română. Am plecat în România pentru prima dată ca studentă în 1969 şi 1970, cu o bursă a Ministerului francez al Afacerilor Externe.

Descoperisem o lume nouă: o lume mult mai puţin dezvoltată, o lume închisă, o lume provincială, o lume totalitară, dar şi, în acelaşi timp, o lume extrem de înduioşătoare, pe măsură ce ascultam, la oamenii pe care îi întîlneam, amintiri din epoca interbelică. O întrebare brutală nu-mi dădea pace: cum se poate oare trăi în această parte a Europei şi ce aş fi făcut dacă aş fi avut 20 de ani, dar nu la Sorbona, nu la Paris, ci la Bucureşti? Mă frămînta întrebarea: aş fi rămas oare în România? Aş fi putut oare lua atitudini contestatare, insolente cu care eram obişnuiţi ca studenţi la Paris în generaţia lui mai 1968? Sau aş fi hotărît să plec? M-am gîndit foarte mult la durerea pe care o reprezintă exilul şi abandonul propriei tale limbi, pentru a te putea ajusta în altă parte. Toate aceste lucruri au făcut să revin în mod regulat, practic în fiecare vară, cu burse franceze la Bucureşti, unde mi-am făcut prieteni. Era locul meu solitar, pentru că plecam de fiecare dată de una singură, fără fostul meu soţ, fără familie. Aici era locul meu, imaginarul meu, ieşirea mea liberă, paradoxal, într-un spaţiu care nu era deloc liber. Nu am acceptat niciodată ideea că acei ani – sfîrşitul anilor 1960, începutul anilor 1970 – au fost o pagină frumoasă din istoria României. Era un sistem extrem de greoi, extrem de naţionalist şi provincial, la fel ca discursul istoric, amplu, emfatic, aşa cum era el la tovarăşii istorici, un discurs comemorativ (în 1977 se celebra războiul de independenţă, dar se uita de războiul rus dus alături de români etc.), un discurs foarte orgolios şi patetic. Aveam impresia că nu mai era loc aici pentru o înţelegere a lumii exterioare, nici măcar a lumii sovietice.

Această lume a devenit şi mai întunecoasă în anii 1980. M-am întors pentru ultima dată înainte de 1989, în 1980. Era insuportabil pentru mine, căci eram însoţită de dimineaţă pînă seara de un „ghid” oficial care le interzicea tuturor, prietenilor mei, să mi se adreseze. Am decis să nu mă mai întorc, ci să continui să cercetez istoria României, în Statele Unite, la Roma, la Vatican, la Geneva, pentru a încerca să rămîn în spaţiul românesc, deşi de la distanţă. Am revenit în România în mai 1990, complet tulburată, la primele alegeri libere, cel puţin la urne, dacă nu şi în mentalităţi. Apoi a început istoria tranziţiei, cu misterul a ceea ce s-a stricat şi a ceea ce s-a păstrat. Ceea ce m-a frapat după 1989-1990 era continuitatea istoriei sociale, a istoriei mentalităţilor, a istoriei reţelelor dominante, a „întoarcerii hainei pe dos”, pentru că oamenii pe care i-am întîlnit în anii 1980, i-am regăsit la conducerea Academiei de Ştiinţe sau în anumite posturi de răspundere la NATO, după 1990 şi chiar şi astăzi.

Moldova e o altă poveste pentru mine. Am visat dintotdeauna să plec în fosta Uniune Sovietică, la periferia URSS. Mereu am visat să merg în ţările apropiate de Marea Neagră. Era pentru mine un vis romantic, cultural să călătoresc în Crimeea, la Odesa şi în Republica Moldova. Un vis al unei Românii ruseşti, al unei Rusii româneşti, fără Rusia şi fără România. În sfîrşit, ceva foarte amestecat şi fantasmagoric. Am venit pentru prima dată în Moldova în noiembrie 1999, într-o perioadă foarte grea în plan economic: curentul electric era tăiat seara, aeroportul, înainte de transformare, era în semiîntuneric, era foarte frig la universitate.

Am descoperit aici un soi de frumuseţe provincială, dar în acelaşi timp maiestuoasă, prin arhitectura sovietică greoaie şi impunătoare, care m-a surprins, mai ales unele clădiri din anii 1985-1988. La fel, am descoperit nişte oameni care aveau puţine lucruri în comun, în percepţia mea, cu universul românesc, foarte diferiţi, mult mai direcţi, care nu se complăceau în lamentări identitare, poate pentru că au participat la „marea istorie”, prin intermediul culturii ruse, sub imperiul ţarist şi cel sovietic. Poate că nu e foarte corect din punct de vedere politic ceea ce voi spune, dar eu cred că apartenenţa la o „mare cultură” a contribuit aici la o deschidere a mentalităţilor, i-a făcut pe oameni mai puţin complexaţi.

Am revenit în Moldova pentru un colocviu al Adunării parlamentare NATO la sfîrşitul lui octombrie 2005. Atunci am fost la ţară, într-o splendoare şi într-o lumină feerică. Am fost însoţită într-o vizită la Orheiul Vechi, pe fundalul unui decor magnific de Western şi de capăt al lumii. Am mai revenit în 2006 pentru un colocviu despre identităţi, care era surprinzător prin faptul că nu avea practic deloc public, ci doar participanţi.

În sfîrşit, am revenit pentru acest colocviu care îşi propune să reflecteze asupra situaţiei identităţilor, a istoriei, a memoriilor, a acestei „reconcilieri” cu sensuri multiple.

În general, impresiile mele de la acest colocviu sînt pozitive: o participare importantă, călduroasă, un interes deosebit şi o atenţie reală din partea publicului. Pe lîngă aceasta, am fost deconcertată de manifestarea destul de brutală a naţionalismului românesc care emana de la unii participanţi ce reprezentau anumite interese culturale şi poate chiar politice româneşti, şi care mi s-a părut deplasată. Am fost la Bucureşti în momentul alegerilor de la 30 noiembrie 2008 şi am avut impresia că România e foarte indiferentă faţă de evoluţia Republicii Moldova astăzi şi că are alte preocupări, legate de Uniunea Europeană, de securitate, de raporturile sale cu SUA, cu Rusia şi Ucraina, şi că Moldova nu este deloc o prioritate pentru Bucureşti, cel puţin astăzi.

M-a surprins acest discurs înflăcărat şi blocat asupra unei memorii închise, încrîncenate, intolerante şi care poate să conducă spre un impas politic şi chiar spre un posibil derapaj politic. Respect această memorie a suferinţei, dar nu putem rămîne, 50 de ani mai tîrziu, fixaţi pe această nenorocire, refuzînd orice deschidere, negînd transformările care au avut loc între timp, inclusiv şi la nivelul compoziţiei sociale.

Dar dincolo de dezbateri, mese rotunde şi comunicări, un colocviu de acest gen oferă posibilitatea unor întîlniri: în curs de două zile m-am întîlnit cu reprezentanţii editurii "Cartier", cu cercetători formaţi în Franţa ca dvs., cu un jurnalist de la Bucureşti care lucrează pentru ziarul "Ziua", cu o jurnalistă de la "Timpul", cu o tînără care mi-a vorbit de asociaţiile tinerilor care îşi propun să reflecteze asupra unor modalităţi de reconciliere a societăţii civile din Moldova, la Chişinău şi la Tiraspol, pentru a transmite nişte mesaje de destindere şi de bună înţelegere, căci de fapt nu este vorba nici de un conflict lingvistic, nici de unul religios. Or n-aş fi putut întîlni toţi aceşti oameni dacă n-aş fi participat la acest colocviu.

O deschidere faţă de informaţia pe care o pot primi şi pe care o pot face apoi să circule în cadrul Institutului de Limbi Orientale, unde am cîţiva (mai exact doi) studenţi care fac cercetări despre Republica Moldova, pe care vreau să-i pun în contact cu anumiţi cercetători moldoveni, cu editura "Cartier" etc. Există deci o circulaţie reală, o penetrare bilaterală a informaţiei. Această vizită mi-a oferit ocazia de a descoperi noi reviste, publicaţii şi orientări de cercetare.

Cît priveşte întrebarea dacă există actualmente o conjunctură nouă, un context nou, răspunsul este desigur da. Prin intermediul alegerilor americane are loc o contestare a celor 8 ani de război antiterorist, o punere în cauză a discursului şi a acţiunilor republicane de extindere sistematică a NATO, cerută de preşedintele Bush la summit-ul NATO de la Bucureşti în aprilie 2008. Americanii, susţinuţi printre alţii de România, care era ţara gazdă, au cerut cu fermitate integrarea Ucrainei şi Georgiei la NATO, în timp ce francezii şi nemţii rămîneau destul de rezervaţi faţă de această extindere. Ne putem deci întreba astăzi, într-adevăr, care va fi mîine poziţia democraţilor asupra extinderii Alianţei atlantice? Vor duce ei oare mai departe linia trasată în acest sens de republicani? Vor continua ei oare instalarea sistemelor anti-rachetă, negociată în mod bilateral de Washington şi Praga, şi respectiv de Washington şi Varşovia?

Aceasta pune anumite ţări ne-membre în incertitudine şi nelinişteşte noile ţări aderente ca România. Personal, cred că Europa occidentală, anume Franţa şi Germania se vor opune unei extinderi militare pentru a nu flutura pînza roşie în ochii Rusiei şi pentru a nu trezi reflexele unei Rusii violente. Preşedintele Medvedev a declarat acum cîteva săptămîni dorinţa Moscovei de a instala rachete la Kaliningrad. În ce mă priveşte, cred că administraţia Obama va face eforturi militare în Afganistan împotriva talibanilor, la frontiera cu Pakistanul, iar aceasta va duce la o îmblînzire a relaţiilor cu Rusia. Aceasta, pentru că nu pot exista prea multe fronturi de ostilităţi într-o perioadă în care incertitudinea teroristă e încă foarte puternică.

Obama a ţinut un discurs despre politica externă în Europa, la Berlin, iar faptul că acesta a fost pronunţat la Berlin este emblematic; el a amintit, de altfel, rolul aliaţilor occidentali în opoziţia lor faţă de Uniunea Sovietică în perioada blocadei organizate de sovietici în 1948. El a dorit să formuleze un mesaj puternic în centrul Europei, acolo unde războiul rece a fost cîştigat de occident odată cu prăbuşirea zidului de la Berlin, amintind că puterile occidentale au reacţionat solidar împotriva blocadei sovietice din 1948-1949 de la Berlin. În acelaşi timp, el a declarat că mentalitatea războiului rece trebuie depăşită. Mai exact, el a spus următoarele: „With Russia we will work when we can”. El a spus “when” în mod cît se poate de pragmatic; n-a spus “if”. Obama şi-a exprimat astfel voinţa de a lucra cu Rusia în cadrul unei realpolitik. Dacă Rusia acceptă, va juca şi ea în realpolitik.

Pentru Moldova, alegerea este complicată: voinţa ei de pragmatism asigură o oarecare pace în regiune, evitînd reacţii violente din partea ruşilor, ca acelea care s-au manifestat în Georgia în august 2008. În acelaşi timp, acest realism alimentează puterea partidelor comuniste, indirect legitimate să se comporte după bunul lor plac, atîta cît pot, acolo unde aceste partide mai sînt puternice.

În Moldova un astfel de partid există şi are o putere reală. Aici aparenţa unei vieţi paşnice ascunde de fapt o ambianţă nu tocmai democratică. Moscova joacă cu mănuşi în Moldova, dar îşi permite să joace tare în Georgia şi în Ucraina. Echilibrul este riscant şi foarte fragil în această zonă, între pace, negociere, realpolitik şi lupta pentru democraţie, ţinînd cont de faptul că partidul comunist profită de această posibilă destindere occidentală faţă de Moscova.

Ne găsim astfel la o răscruce de drumuri care presupune că societăţile civile democrate sînt extrem de determinate în lupta lor politică, iar mingea se va afla cu siguranţă în terenul lor. Deşi există ajutoare, strategii de „soft power” din partea americanilor, în ciuda prezenţei ONG-urilor, posturilor de radio libere, a susţinerii din partea Fundaţiei Soros etc., democraţii duc o luptă destul de izolată în Moldova. Democraţii sînt cu atît mai singuri aici, cu cît perspectivele de integrare ale Moldovei în UE sînt actualmente pe o linie moartă.

O politică a paşilor mici se anunţă cu garanţii şi acorduri economice, aşa cum este parteneriatul propus acum cîteva zile şi care este unul cu precădere economică. Societatea civilă trebuie să ia act de această susţinere economică şi să o poată recupera în folosul unei dezbateri politice axate pe tema transformării economiei şi a fiscalităţii, în lupta cu corupţia, care este o luptă propriu-zis politică.

Va fi nevoie de multă putere şi de multă inteligenţă pentru a utiliza nişte mijloace ne-politice, economice mai exact, propuse în cadrul acestui parteneriat. Forţele democratice au drept misiune de a supraveghea utilizarea acestor asistenţe economice, care sînt reale, pentru a nu fi deturnate de nomenclatura de la guvernare în propriul său folos. În acest cadru, nu cred că România ar putea fi de mare folos...

Nu va avea loc o schimbare majoră a politicii externe americane şi europene occidentale faţă de ţări ca Georgia, Ucraina sau Moldova. Pînă la urmă, de-a lungul celor opt ani de administraţie republicană, nici Georgia, nici Ucraina, în urma revoluţiilor lor politice – revoluţia oranj, revoluţia garoafelor – n-au fost integrate în NATO, în pofida poziţiei republicane şi a voinţei unor personalităţi precum Dick Cheney, care a vizitat în această vară Ucraina. Această situaţie, precum şi voinţa de pacificare a dialogului între Moscova şi Washington impune societăţilor civile din ţările respective să se mobilizeze şi mai mult.

Nu cred deloc că SUA va abandona acest spaţiu, în măsura în care la Departamentul de Stat, în jurul lui Hillary Clinton există experţi care cunosc perfect Europa şi în particular problemele Europei centrale şi balcanice, şi cărora le pasă cu adevărat să nu lase puterile comuniste să domine aceste spaţii.

Nu cred deci că se va produce o schimbare radicală a politicii externe; mai degrabă cred că va avea loc o schimbare de metodă şi de stil: dialogul cu Rusia, dacă acesta va fi posibil. Washingtonul nu va accepta o politică a forţei din partea Rusiei. Moscova o ştie şi va încerca să joace şi ea într-o pretinsă manieră „soft power” cu ajutorul armei sale energetice. Atunci cînd Gazprom-ul semnează acorduri cu Serbia, Bulgaria şi Ungaria şi pune România în situaţia de a se decide, ne aflăm într-un joc al armei energetice. Pînă unde va merge Rusia în acest joc? Evoluţia politicii Washingtonului depinde de alegerea părţii ruse: negociere sau agresiune...