De ce toata lumea a inteles ca Eurovizionul este un concurs al gay-lor si lesbienelor si numai noi - nu? De ce delegatia noastra s-a dovedit iarasi a fi o delegagatie? Helsinki – iepuri si betivi in libertate

In ciuda faptului ca pot trai foarte linistita si fara ca sa-mi zumzaie cineva la ureche trairile sale muzicale, merg la Eurovision a treia oara. Prima data am fost la Kiev si de acolo m-am intors cu o foarte rar traita mindrie pentru „ai nostri”. A doua oara am fost la Atena. De unde m-am intors ciupita de plosnitele de patru stele ale unui hotel mizantrop si cu orgoliul national sifonat aproape iremediabil. A treia oara s-a intimplat acum, la Helsinki. Si emotii de toate felurile inca imi mai bintuie fragila mea constitutie psihologica. Asa ca imi scuzati va rog atit interjectiile care imi vor scapa pe alocuri, cit si haotismul gindurilor mele fara seaman.

Din cauza ca ma tem de avioane (desi drumul cu masina spre Atena, cu amabilitati costisitoare ale politiei, masini zdrobite de copaci si picioare de motociclisti zburind pe linga parbriz in plin traseu par ca pot sa te trateze definitiv de aceasta fobie), am mers la Helsinki cu trenul. Frica de avioane (nu si de aviatori) o impartasea inca o treime a echipei noastre de jurnalisti eurovizionari, adica Ina Jeltov. Celei de-a treia treime, Nataliei Sineavski de la Komsomolka ii era absolut paralel cu ce sa ajunga, macar si calare pe bat, daca nu e un bat foarte scump. Deci, am urcat ca niste fete cuminti in trenul Chisinau – Sankt Petersburg. Si epopeea a inceput. Marele nostru noroc a fost ca biletele luate sa fie chiar pentru cupeul de linga WC. Sa zicem ca putea de mama focului ar insemna sa nu redam nici pe departe intensitatea aromelor degajate. In schimb, nu era voie sa fumam in tambur, sa nu stresam poporul calator cu fumul tigarilor noastre. N-am inchis un ochi, din simplul motiv ca ne usturau din cauza mirosului. Ina Jeltov, care din cauza mirosului capata o conjunctivita, jura ca nu mai urca in nici un tren fara Domestos de-acasa. Au trecut doua zile. Am ajuns. Am reusit, printr-un inuman efort de vointa sa nu ucidem insotitoarea, dar nici sa nu ne aruncam din tren.

Inainte de a ne porni, am studiat pe net posibilitati de a economisi pe drum. Una din ele erau „SPIRTOVOZ”-urile: un soi de autobuze de ruta care odata carau votca sau finlandezi in tur alcoolic de o zi, un fel de charter cu 20 euro dus-intors. Defectul lor era ca se pornesc la opt seara. Iar noi ajunsesem la unu ziua. Ina Jeltov privea cu neasemuita dragoste „sicriul” meu de doi metri cubi de haine, de sandale si de cizme care stiam ca nu-mi vor trebui, dar a fost peste puterile mele sa nu le iau. Din intensitatea rosie a privirii (conjunctivita!) am inteles ca e mai sanatos sa cautam totusi o posibilitate de a nu astepta pina la opt seara. Chiar cu riscul de a cheltui mai mult. Am urcat in trenul Sankt Petersburg – Helsinki. Cu 60 euro biletul. Cind a vazut vagonul, insotitorul blond care ne-a ajutat sa urcam bagajul (in celalalt tren noi ne-am urcat bagajul si inca am mai platit suplimentar pentru el), dusul din WC-ul steril, oamenii umblind desculti prin vagon, cupeul pentru fumatori, conectarea la net deasupra capului, Ina Jeltov s-a aprins de ideea de a deveni insotitoare de tren (sau insotitoarea insotitorului?) la Sibelius. Asa se numea trenul, nu blondul. La Helsinki am impus-o totusi sa coboare. Trebuia sa cautam autogara locala Kampi. Dominate de experienta garilor locale gen Ialoveni sau Comrat, cautam o kikineata cu ceva autocare linga ea. Trecatorii insa ne aratau insistent cladirea de sticla din fata noastra. Ne incapatinam sa nu credem. Dar am fost nevoite. Chiar linga autogara era amenajat „sediul” in aer liber al fan-clubului Eurovision, cu scena, ecrane imense, chiar si curte de joc pentru copiii invalizi. Participatii la Eurovision au avut concerte si aici. Cind am intrat in statia de autobuz Kampi, parca am intrat in Jumbo. Lumina, stralucire, oglinzi si magazine, fiecare ruta are micul sau tunel si usa acestuia se deschide exact in momentul cind parcheaza autocarul si treapta acestuia este exact in dreptul podelei tunelului, ca sa nu faci efort… Ina Jeltov s-a patruns imediat de dorinta de se angaja sofer de autobuz. Natalia Sineavski se uita nedumerita in jur: nu inteleg deloc de ce rusii rid atita de finlandezi? („Goreacie finskie parni” fiind cel mai dragut eufemism in raport cu ei…). Mai ales ca amintirile garii din Petersburg erau inca proaspete. Pe drum, meditaram in glas la cit de gindit e totul pentru confortul oamenilor. Si nici macar taxatoare nu era! Soferul avea grija de toate, dar parca fara efort si incrincenare. La Vespa – al treilea soc cultural. Am iesit din autocar – padure. Case fara acoperis (pe urma aveam sa observam ca acoperisurile sunt plate). Stam, pe marginea soselei trei fete pierdute. Peste sosea – un barbat. Sineavski ii striga romaneste: unde este Matin Lahti, hotelul? Traversam drumul – vad un iepure. Tac. Cred ca am halucinatii. Sineavski intreaba: tu vezi? Deci, nu sint halucinatii. Apare o doamna cu un terier de zgarda. Acesta trece cu privirea calma peste iepure, pe noi ne latra insa disperat. Din cauza zgomotului provocat de geamantanul meu. Ina imi arunca o privire graitoare. La hotel ne intimpinara spunindu-ne pe nume. Ne simtiram vedete.

Pentru jurnalisti, organizarea a fost putin mai rea decit in Grecia. Din punctul nostru de vedere, au facut trei greseli: 1- au despartit fan-clubul de presa - in Grecia totul era la un loc, treceai doar o data controlul si aveai la dispozitie toate salile, inclusiv coridoarele pe unde ieseau si intrau artistii. 2 - din motive estetice au aruncat pe hol saltele colorate si sezlonguri fara sa le dea prin capul lor nordic ca jurnalistii se vor trinti aici si nu in sala de conferinte. Si mai nu s-au batut cu cei care au inceput sa care pe hol mobila… Rusii, evident, au luat cu ei vodka si au fost intorsi inapoi. Le parea ciudat, pentru ca la Kiev, dimpotriva, fiecarui participant i se inmina la intrare o colectie de 5 sticlute de Nemiroff. Iar la Atena le era intr-un cot cum vrei sa te hidratezi. Jurnalistii nu sint balerine, au nevoie sa-si scoata cu ceva stresul si, fiindca sint un popor inventiv, au pus vodka in sticle de apa plata. Evident, finlandezilor nu le-a trecut prin cap sa miroase apa. Desi puteai sa-ti pui intrebarea logica: de ce toti cara apa si sint beti turta. La bar, sigur ca puteai sa-ti cumperi sampanie si bere, dar cu alte preturi…

Lesbiana noastra a cistigat!

Gay-i considera ca acesta este concursul lor. Daca la inceput avuseseram un soi de disconfort emotional vazind ca colegii-barbati nu prea reactionau la farmecul nostru indiscutabil, pe urma, cind am vazut cum unii dintre ei flirtau cu gardienii, isi transmiteau biletele si bezele, am devenit mai atente, ca pina la urma sa descoperim ca majoritatea jurnalistilor erau gay si lesbiene. Si, daca anul trecut eram inca socate de numarul de saruturi albastre din jurul nostru, anul acesta nu ne-a mai mirat ca la petreceri te intimpinau la usa travestiti de 2 metri in ciorapi ajurati si rochite rosii. De dragul adevarului trebuie sa spunem ca am vazut si jurnalisti heterosexuali: un operator si un sunetist care cochetau cu noi cit tineau camera pentru un sincron de jumatate de ora (!) pe un tip batut in cap care se strimba, dadea pervers din limba, dar facea parte din granzii festivalului… Daca le pui cap la cap, devine clar de ce s-a bucurat de succes Verca Serdiucika, Dima Bilan, Koldun al belorusilor, despre care se zice (dar si se vedea, cel putin la festival) ca el si Kirkorov sint un cuplu tandru.

Riscind sa fiu acuzata de homofobie, incerc sa intreb: daca este un Eurovision pentru copii, unul pentru cei care au ocupat locul doi la preselectiile nationale, un Eurovision de clipuri, de ce sa nu se faca unul clar si pentru minoritati sexuale? Caci nu poti sa pui pe acelasi plan in concurs o voce si un show transvestit… Sau poate cel mai sanatos ar fi sa le lasam acest concurs si sa nu ne mai batem intre noi pentru dreptul de participare la el?

...La finala, am venit mai devreme sa ocupam o saltea mai aproape de un monitor pentru ca la semifinala auzeam mai bine cum se saruta jurnalistii din spatele nostru decit piesele.

Asadar, aveam pe dreapta elvetienii si rusii – pe stinga. Elvetiencele birfeau intr-o fericire vestimentatia Nataliei Barbu, dar noi am reusit sa le manipulam si, pina la urma, ele au si votat-o. Facem o mica paranteza. Colega noastra, Maia Lefter, fata desteapta care le stie pe toate, a zis ca ar fi foarte bine sa luam cu noi niste cutii cu bomboane pe care sa le vindem ca sa ne facem niste bani de buzunar, ca la finlandezi ciocolata este foarte scumpa. Desi nu am vocatie de bisnitar si ma opun cu vehementa oricarei necesitati de a vinde ceva, sotul meu mi-a bagat in geamantanul de doi metri cubi si citeva cutii de trufe si visina in ciocolata. Ina Jeltov se uita la mine ca la un criminal contrabandist. Respectiv, trei zile, toate trei am stat si ne-am uitat cu ura la aceste bomboane, zicindu-ne: ce finlandez cu frica de dumnezeu o sa cumpere ceva fara certificat de provenienta si inca dintr-un loc neautorizat!? In a patra zi, cea mai curajoasa dintre noi, Natalia, s-a dus la receptie sa intrebe cine ar vrea niste trufe-colea. Cei de la receptie au sarit intr-o parte ca de la ciuma. Natalia s-a intors injurind. Le-am luat cu noi la finala. Si elvetiencelor le-a placut foarte mult, desi se topisera. Respectiv, putem afirma ca „Bucuria” si-a adus modesta contributie la votul Nataliei Barbu. Si rusilor le-a placut sa combine lichiorul din ciocolate cu vodka din apa plata. Pe care nu am reusit sa-i convertim cu bomboane, am reusit prin decibeli. Ne-am amintit de Kiev, Zdob si Zdub (ca la Atena ne ascundeam sub drapel de rusine) si am chiuit de a rasunat sala la primele puncte date Nataliei. Privirile de la celelalte monitoare s-au intors spre noi. Am repetat procedura. Pina la urma s-au intors si camerele spre noi, iar ceilalti jurnalisti scandau si ei „Molda-vi-an!!!”

Ambituri si orgolii delegate

Delegatia noastra avea o viata si jurnalistii –alta. Daca ceilalti aveau grija cum puteau de jurnalistii lor, le facilitau intilnirile cu artistii, la ai nostri nu  ajungea nimeni cu masuratoarea de orgolii la respectivul organ olfactiv. Si (aici a fost a treia greseala a organizatorilor finlandezi in raport cu jurnalistii) atunci cind s-au dat invitatiile pentru party-ul de dupa finala capilor delegatiilor, minunata noastra Veronica Cojocaru nu s-a coborit pina la a ne da si noua. Doar noi dintre toti jurnalistii nu am putut trece la petrecere. Natalia Barbu se simtea vinovata, de parca ea ar fi trebuit sa raspunda de toate, a telefonat-o pe distinsa conducatoare de delegatie, dar aceasta raspunse intr-un sfirsit extrem de plictisita: „nu pot sa le ajut cu nimic, eu am plecat la hotel, vreau sa dorm…” Si acum se cere o intrebare logica: cum ai putut sa pleci fara sa controlezi daca totul e in ordine cu oamenii tai, caci pentru asta ai primit bani si nu pentru somnul dulce din hotel?! Eram doar trei jurnalisti din tara. Veniti din contul nostru la unicul eveniment cultural cu un asemenea impact. Si prezenta noastra era, in fond, o manifestare de patriotism. Iar delegatia noastra platita tot din banii nostri, iti demonstreaza cu ingimfare ca tu nu ai nimic cu acest eveniment, ei sint cei trimisi, ei sint cei alesi!..

Si inca ceva: de obicei, la conferintele de presa alaturi de interpret iese producatorul, compozitorul sau cineva dintre muzicanti, iar la noi s-a considerat ca trebuie sa iasa cu functionarii care n-au nici in clin, nici in mineca cu aceasta piesa. Ce a facut Veronica Cojocaru? Textul, muzica, vestimentatia sau poate ea a cintat pentru Natalia? Ori vremurile sovietice inca nu au apus? De ce nu i-au dat voie sa iasa lui Sandu Brasoveanu, autorul piesei? Sau prezenta lui nu era suficient de impresionanta, doar Veronica putea sa extazieze presa europeana?!

Finlandezii cind se string...

Desi finlandezii nu au legea prohibitiei,  au restrictii in legatura cu comercializarea alcoolului. Doar in trei magazine din toata capitala poti cumpara alcool. Si sint dechise doar pina la cinci, iar simbata si duminica sint inchise. Dar ar fi o greseala enorma sa credeti ca oamenii nu consuma sau, cum ar zice un finlandez de treaba, nu cinstesc. In prima seara am intilnit vreo 15 trecatori si toti la acelasi grad de euforie bahica, adica beti turta. Indiferent daca erau la cravata sau boschetari. Dar erau binevoitori. Si chiar cocheti. Am descoperit cu placere ascunsa ca la Helsinki citadela raului este McDonald’s-ul. Toti boschetarii si alcoolicii se string acolo. Ies afara si beau din sticle, apoi intra si maninca hamburgheri. O tipa bine imbracata, inteligenta, dar beata-moarta, statea rasturnata pe o banca, iar alaturi o pazea un politist ca nu cumva sa se intimple ceva cu ea. In 7 zile acesta a fost unicul politist pe care l-am vazut. Soferii sint extrem de calmi si binevoitori, lucru ce o stresa pe Ina Jeltov, care avea reflexul chisinauian de a fugi la galop pe trecerea pentru pietoni, creind astfel situatii de accident. Am urmarit cu placere doi tipi beti care incercau sa treaca strada, certindu-se intre ei. Se porneau la verde, dar de fiecare data ii prindea rosu la mijlocul drumului si ei, tot certindu-se, se intorceau (pe rosu) inapoi. Apoi epopeea reincepea. Nici dupa sase duble  nimeni nu i-a claxonat… Toti au asteptat calm si chiar zimbind ca procedura sa se incheie cu succes.

Ce am mai facut? Am mincat mult peste bun. Am traversat o jumatate de oras ca sa cumparam vodka Finlandia. Am alergat dupa iepuri ca sa-i fotografiem, caci cine ne va crede ca la Helsinki sunt iepuri pe strazi si nu doar in capul nostru?..

Readaptarea s-a produs momentan. Taximetristul care ne-a dus de la o gara la alta era bun dar, la fiecare trei cuvinte, baga o injuratura sau un cuvint obscen. In 15 minute am auzit vreo 300 de trimiteri si tot atitea sosiri… Am coborit cu picioarele pe pamint.