După o carieră academică și un an de alergie de la fotoliul de funcționar public, a ales să facă ecologie de teren. E freelancer din 95 și pe post de pasăre liberă (care, cum e și firesc, zboară unde vrea și ciugulește din ce mână poate) a făcut ceea ce și-a dorit dintotdeauna, lucruri reale, palpabile. Vom remarca că nu a lucrat pro bono, dar de fiecare dată din tot sufletul. Asta, pentru că-și dorește (cu o doză admisibilă de patetism patriotic) ca pământul nostru să nu se transforme, vorba temei numărului, dintr-o gură de rai într-una de canal.. A construit sarcofage pentru pesticide, continuă să ne bage în cap ideea că de pomul sădit în viața noastră depinde sănătatea pământului, iar fântâna pe care e musai s-o săpăm într-un leat de om nu trebuie să fie lângă latrină…Și, ca să fotosintetizăm după legitățile lui Busuioc junior, avem, cum ne e năravul, ceva de concretizat.

Despre pământurile noastre circulă balade mai eroice decât Iliada și Odiseea lui Homer. Acesta devine tot mai gras și mai mănos de la un vorbitor la altul…Ultima afirmație că solurile Moldovei ar fi cele mai fertile din lume și că zilnic călcăm în picioare cam un miliard tone de humus e la graniță cu incredibilul...

Este o vorbă, Dumnezeu mai coboară din când în când pe pământ. Chiar așa este, suntem binecuvântați. Întrebați de orice pedolog începător și vă va spune că moldovenii calcă în picioare unul din cele mai fertile soluri din lume, care poate fi comparat, poate, doar cu solurile din Elveția. Altă problemă e, ce facem cu această bogăție. Nu am ajuns, din păcate, să spunem că suntem o mică Elveție, pentru că există o mare neconcordanță între ceea ce ar putea să ne ofere solul și roadele pe care le culegem... Sunt mai mulți factori care au dus și duc la aprofundarea acestei găuri negre între avem cu ce și nu știm cum. Parcelarea loturilor, îngrijirea lor necorespunzătoare, gestionarea proastă, lăsatul în paragină nu ne recomandă ca mari gospodari, cum ne e, cică, renumele.

Totuși, sovieticii au exploatat la maxim acest potenţial. Uniune mare, guri multe și flămânde. Cât rău a făcut agricultura intensivă?

Sper să nu dezamăgesc, dar am o părere separată. Atâtea speculații s-au făcut pe acest subiect – sovieticii au organizat un adevărat genocid în Moldova, au făcut experiențe pe sol și pe oameni, au vrut să hrănească dintr-o palmă de pământ toată Uniunea...Nu a fost chiar așa. În Moldova exista chiar un Institut Unional de combatere biologică a dăunătorilor. Se căutau soluții. Alta e problema că sistemul centralizat de aprovizionare nu presupunea identificarea unei soluții rezonabile, alternative. În același timp, toate pesticidele noi, de generația a patra, mult mai selective, care omorau dăunătorul, dar nu și albina, se elaborau în vest. Sovieticii cumpărau de la ei, pentru că cele mai periculoase pesticide au fost interzise în anii 70.

Dar atunci când ați studiat starea depozitelor de pesticide, ați depistat și DDT care, oficial, nu se mai folosea la acea vreme...

Distribuția se făcea centralizat. Ș-apoi, știți cum era. Trebuia să ceri de două ori mai mult ca să-ți dea cantitatea de care aveai nevoie. Uneori, ca prin minune, se întâmpla că primeau tocmai cât cereau. Surplusurile se adunau ani la rând, iar pesticidele ajungeau într-o stare de neimaginat – saci păstrați în bătaia vântului și razele soarelui, rupți și purtați pe lanurile patriei. Noi am putut detecta prezența DDT doar după mirosul specific, care era îmbibat chiar și în sol. E foarte greu să le identifici acum, în situația în care diferite tipuri de pesticide s-au combinat…

Acum e de bon ton să critici guvernarea...

…și a rezultat o soluție diabolică fără nume…

În ultima perioadă s-a reușit identificarea punctelor nevralgice. A fost evaluată starea în care se aflau cele peste o mie de depozite. Acestea au fost curățite, iar deșeurile toxice au fost depozitate în butoaie, care se păstrează în 36 de depozite, practic câte unul în fiecare raion.

Au fost puse la murat?

Ei, acuma e de bon ton să critici guvernarea. Totuși, s-a făcut o muncă enormă. S-au identificat depozitele abandonate, dintre care 200 se aflau chiar în coasta localităților.În una dintre locații, la Congaz, depozitul se afla la 20 de metri de zona rezidențială. Când am ajuns acolo, m-a izbit în nas mirosul de pesticide. Și casele, și hainele, și apa aveau acest iz, iar în imediata apropiere a depozitului era un fel de pășune. Testele au arătat că solul era poluat până la adâncimea de 35 de centimetri. Medicii din regiune mi-au povestit că persoanele care aveau casa chiar în proximitatea depozitului se îmbolnăveau mai des de cancer, ciroze sau de alte boli grave. Și asta, în comparație cu consătenii lor din alte mahalale. Salvarea locuitorilor sunt sondele arteziene, care îi asigură cu apă de la adâncimea de 200-250 de metri.

Am venit, am biruit și…am plecat?

A urmat o etapă la fel de responsabilă. Am încercat să identificăm cele mai bune tehnici pentru remedierea zonelor poluate cu pesticide.

Ce soluție ați aplicat?

Am ales să construim sarcofage și să asigurăm izolarea de mediu a deșeurilor. Desigur, ca o soluție de moment. În 2008 am desfășurat un proiect-pilot în trei localități – satul Bujor din raionull Hâncești, Step-Soci din Orhei și satul despre care v-am povestit – Congaz, din UTA „Gagauz-Yeri”.

Este o metodă înfrățită cu bunul simț…

De ce sarcofage?

Pentru ca depozitele ruinate și solul din jurul lor să poată fi izolate mecanic. Movilele, pe straturi de materiale hidroizolante, încadrate în dambe din sol, pot sta așa până la 30 de ani. Ca un element final, pe movilă se seamănă iarbă, rămâne doar oamenii să smulgă puieții de copaci care cresc, ca să nu se surpe construcția.Sigur, nu rezolvi problema radical, dar agentul toxic nu mai este expus vânturilor și ploilor. Un argument serios a fost cel economic. Sarcofagul este construit din materiale trainice și ieftine. Este o metodă înfrățită cu bunul simț.

Unde s-a mai utilizat metoda?

În Italia, în plină criză a a gunoiului în Napoli. Tocmai astfel s-a procedat, gunoiul a fost conservat și doar apoi, atunci când statul și-a permis luxul, a început să fie incinerat.

Ce se va întâmpla cu pesticidele acumulate, care stau la păstrare?

Așteptăm vremuri mai bune. Desigur, cea mai bună intervenție, o știe toată lumea, este cea radicală, dar pentru aceasta nu există resurse financiare. De exemplu, să arzi un kilogram de deșeuri la incineratorul de la Timișoara, care e chiar ”în coasta noastră”, costă un euro. Ținând cont de cantitatea de deșeuri care se păstrează în țara noastră, avem nevoie de o sumă rotunjoară.

Nu e greu să îngropi câțiva pari și să strigi în gura mare: Karaul!!!

Cât timp mai e valabil ”blestemul pesticidelor”, până la al șaptelea genunchi, cum îi e dat omului de sus?

Din 2005, de când am intrat în această horă a pesticidelor, discutam cu foști lucrători de la ”Moldselhozhimia”, desigur nu funcționarii care stăteau bine-mersi în birouri, sau ci cu cei care lucrau nemijlocit cu pesticidele. Majoritatea dintre ei nu au prins vârsta pensionării. O excepție a fost un paznic de noapte, pe care l-am cunoscut în raionul Nisporeni. Incredibil, dar acesta a atins vârsta venerabilă de 80 de ani. E însă un caz izolat, este mai degrabă un artefact. Ceilalți, demult vorbesc cu Dumnezeu.

Ar trebui să ne asumăm o parte din vină, pentru că am fost atât de orbi încât nu ne-am dat seama că trăim cu dracu-n coastă…

Trăim pe o gură de rai, dar moldoveanul așa e deprins: aici nu-i pasă că un copil se joacă printre sacii cu pesticide, dincolo nu-i pasă că a săpat toaleta chiar lângă fântână, mai departe nu-i este nici în cot unde aruncă gunoiul. Uită să planteze niște copaci, să semene două mâini de iarbă, să planteze o floare…Diavolul se ascunde în detalii mici. Și mai ales în puterea lor cumulativă. Asta trebuie să înțelegem. Sunt șase sau chiar șapte cazuri pe care le știu, atunci când oamenii au distrus depozitele ca să-și facă anexe sau chiar case. Într-un sat din aceeași UTA Găgăuzia, de exemplu, primarul a găsit o soluție ”ingenioasă” pentru gropile de pe drum. Nu a stat mult pe gânduri și a luat cărămida de la depozitul din localitate ca să acopere gropile. Oameni i-au mulțumit, dar după prima ploaie s-au răsculat. Precipitațiile au spălat pietrele, iar curțile și grădinile lor au ”înverzit” de la pesticide. Știu că sub presiunea comunității, primarul a fost nevoit să scoată deșeurile.

Dacă din cele 1600 de depozite a rămas doar scheletul, presupun că mulți moldoveni s-au făcut gospodari ...

Da, și din păcate materialul de construcție poluant îl poți găsi în gospodăriile oamenilor și acum, după ce am trâmbițat la tot colțul cât de periculos este. Un caz descurajant și dramatic a avut loc în raionul Nisporeni. Un fost șef de la ”Moldselhozhimia” a adus cărămizile în propria curte, a construit din ele o anexă cu 2 camere, una pentru soție, alta – pentru fiică. Soția a decedat de cancer, iar pe fetiță au salvat-o medicii cu mare greutate de o formă foarte gravă de astm. Moldovenii sunt foarte ingenioși atunci când nu trebuie. Mulți și-au făcut beciuri din aceste pietre, iar acum nu înțeleg de ce le pute vinul. La Cișmichioi, de exemplu, s-a construit chiar o cantină pentru elevi. Oare trebuie să fii mare savant ca să faci și tu o deducție elementară: pesticidele = otravă?

Cât de real este ca și omul de rând să-și suflece mânecile și să-și moaie degetele?

Sigur că acest lucru trebuie făcut centralizat, sub supravegherea specialiștilor, dar și comunitățile se pot implica. Oare e greu să identifici zona, să îngropi câțiva pari, să scrii de mână pe o foaie: Pericol și apoi să strigi în gura mare: Karaul? E trist, dar în 800 din cele 1600 de localități nu e nimic îmbucurător. Eu nu sunt un ”eco-alarmist”, dar dacă nu se iau măsuri, această ”pată” s-ar putea extinde până în momentul în care ne va rămânea doar să ridicăm mâinile în sus și să ne rugăm.