Interviu cu Olesea Topcinscaia, managerul proiectului caritabil: „Copii noştri” Olesea este un om comod. Pentru cei din jur. Rusa mea dezolantă ar putea enerva pe cel mai răbdător creier, pe dânsa nu. La fiecare întrebare, mă ajuta cu o înclinare angelică a capului, iar încordarea mea lingvistică se dizolva, parcă, în zîmbetul ei rich de rich. Este psiholog de profesie, e normal să-mi transforme neajunsurile în avantaje, mă gîndeam. Pînă la un moment însă. Sinceritatea şi bucuria ei de a povesti despre îngeraşii pe care i-a cunoscut în casele de copii din Moldova m-a înduioşat ca pe orice purtător al combinaţiei cromozomiale XX. Ce caută, totuşi, o fată cu o carieră de succes, crescută şi educată „in puf” în locuri total diferite de ce a văzut în copilăria sa? Extrem-ul, trash-ul, senzaţiile tari? - Vrem să avem senzaţia unui lucru bun, făcut cu mîinile noastre. Pentru ce ar mai trebui celelalte eforturi? Când ne întorceam din casele de copii, intram într-o depresie adâncă: lacrimi, agitaţie interioară, nesomn…E greu să conştientizezi că îngeraşii, care se dezlipesc cu greu de tine, cresc fără să beneficieze de atenţia necesară… În Republica Moldova există doar 3 case de copii pentru orfani şi tocmai 80 de case tip internat, ceea ce înseamnă că aceşti copii au un tutore, dar din păcate, de obicei, ori provin din familii vulnerabile, ori acei care îi îngrijesc trăiesc într-o sărăcie lucie. Normal că nu-şi pot asuma reponsabilitatea faţă de ei. La a doua, a treia vizită deja te gîndeşti cum să-i ajuţi de facto pe copii, pe cine să găseşti ca să le schimbe un geam sau o uşă… Am simţit că pot să-i ajut şi multă lume m-a susţinut... 

        

      

Ai reuşit să te ataşezi de un copil anume?

– Sint copii, de care mă leagă deja amintiri comune, pentru că la Popenchi, de exemplu, am mers de nenumărate ori şi am reuşit să-i cunosc pe unii dintre ei chiar foarte bine. Eu le sun, ei mă sună, dar întrebarea cea mai populară nu se schimbă:

      

        

– Când vii, când vii? Este o fetiţă pe care mama nu poate să o ia acasă din cauza bolii sau, cel puţin, să vină să o vadă…Nu are cu cine comunica… Atunci când vorbim, simt că e foarte fericită că poate povesti cuiva lucruri mai speciale…Te legi de ei fără să vrei. Ei simt o insuficienţă de căldură, pentru că educatoarele nu pot să-i sărute pe toţi înainte de somn…E emoţionant să-i vezi cum se lipesc de tine, cum se străduie să te atingă, să te apuce de mînă…E emoţionant cînd se apropie de tine o fetiţă şi-ţi spune: „Eu am gropiţe în obraji, sânt cea mai frumoasă, ia-mă pe mine!” Din depresie ies şi lucruri bune. Anume în nopţile de nesomn a apărut ideea proiectului echipei voastre, cu genericul: „Copiii noştri”... 

       

      

Proiectul a fost susţinut din start de Andy”s Pizza. Asta mi-a dat curaj, î nţelegeam că alţi susţinători vor apărea în scurt timp. Nu am greşit, pentru că s-au implicat şi alte firme, şi alte instituţii. Desigur, există companii care, de sărbători, investesc mai mult în reportajele PR despre donaţiile pe care le fac, dar sânt şi o mulţime dintre acei care nu afişează acest lucru.