Exact asta s-a intimplat si cu mine. Erau zile in care ma simteam abatut, dar era destul sa schimb citeva cuvinte cu Victoria

ca sa redescopar farmecul acestei existente. Mi-au confirmat-o treaba asta si alti oameni care lucreaza in teatru sau in domeniul culturii. Poate, anume din cauza asta, lumea o cauta si toti

vor sa discute sau sa colaboreze cu Victoria Bucun.

Dupa cum am mai spus, ea este coregrafa si activeaza in teatru. Anume in salile de teatru o puteti cauta, daca doriti sa scapati de nu stiu ce depresie care va macina.

Nu, nu mergeti la psihoterapeut, ci cautati-o pe Victoria Bucun. Nu imi mai amintesc cine mi-a spus aceasta fraza (poate Ina Jeltov sau poate altcineva si nici nu stiu daca mi-a spus-o cineva), dar stiu ca este perfect adevarata.

Deci, cautati-o pe Bucun si o sa uitati de amaraciunile vietii.

Pentru prima data am vazut-o pe Victoria Bucun dupa premiera unui spectacol de teatru – nu mai tin minte despre ce reprezentatie era vorba, tin minte insa ca fusese un spectacol la Teatrul National din Chisinau si ca ploua ingrozitor de tare afara, aplauzele furtunoase se stinsera, actorii isi luasera deja florile si parasisera scena; spectatorii plecasera, eu am revenit sa-mi caut umbrela pe care o uitasem, am deschis usa si am patruns in sala pustie in care nu mai ramasese decit un singur om, asezat undeva in mijlocul rindurilor nesfirsite de scaune: era Victoria Bucun. Mi-am luat umbrela si am plecat imediat nevrind s-o deranjez, caci aveam impresia ca Victoria nu statea asa pur si simplu in sala: ea se uita spre scena, rampa era goala, asa mi se parea mie, nu insa si ei, pentru ca ea inca ii mai vedea pe actori pe scindura spunindu-si replicile, ceea ce nu vedeam eu: Victoria mai vedea o data spectacolul care abia se terminase; de aceea, poate, nici nu m-a observat cum am intrat si am iesit din sala.

Prima senzatie pe care am avut-o atunci era ca Victoria e o fiinta extrem de fragila, refugiata intr-o sala de teatru pentru a se ascunde de cotidianul agresiv de afara, de acea societate de la inceputul anilor nouazeci saracita peste noapte si debusolata care nu stia incotro sa se indrepte; mi se parea ca se adapostise in sala de teatru pentru a-i evita pe multi dintre membrii acelei societati care erau gata sa calce totul in picioare, toate valorile care-i facusera, un pic mai inainte, doar cu doi sau trei ani, sa iasa in strada si sa protesteze contra imperiului rosu.

Aveam impresia ca e o fugara care nu indrazneste sa iasa din lumea stralucitoare a teatrului ca sa nu dea ochii cu intunecata realitate a deceniului trecut, cind tot mai multi oameni isi pierdeau certitudinile, echilibrul interior, adevarurile de-o viata si speranta ca lucrurile se mai pot schimba in bine in noua tara aparuta pe harta.

La asta ma gindeam, patrunzind fara bilet intr-un troleibuz supraaglomerat din care am fost dat jos la prima statie de o taxatoare suparata. Noroc macar

ca-mi recuperasem umbrela si ploaia care rapaia pe strada nu mai era un pericol pentru mine.

Aceasta senzatie am avut-o inca mult timp de acum incolo: aveam impresia ca Victoria s-a refugiat in salile de teatru pentru a-si pastra intacta propria ei fragilitate si viziunea ei despre lume.

Cu timpul, atunci cind am cunoscut-o mai bine, am inteles ca, de fapt, e un om foarte puternic si ca asa a fost de la bun inceput, dovada ca si-a putut pastra zimbetul interior in toata aceasta perioada cumplita cind atitia colegi de-ai ei, actori si regizori, au lasat miinile in jos, au cazut prada depresiilor, indoielilor, s-au resemnat, unii s-au alcoolizat, altii s-au lasat de teatru pentru a se ocupa de afaceri, iar ea a ramas la fel cum era la inceputul anilor ’90, cind abia aparuse Teatrul de Buzunar si se desfasurau primele repetitii ale spectacolului “Legaturi primejdioase” regizat de Sandu Vasilache si inca nimeni nu stia daca spectacolul va avea succes sau nu, dar toata lumea fuma Orbit si toti munceau cu daruire, stind si peste program, in niste spatii care nu prea erau proprii producerii unui spectacol de teatru.

Victoria si-a pastrat acel entuziasm de la inceput si acel spirit al aventurii fara de care nu se poate face teatrul in Republica Moldova.

Mi-am dat seama de aceasta cind a acceptat din prima sa lucreze la spectacolul “A saptea cafana”, adica la un spectacol care se construia aproape fara text (piesa a fost gata abia dupa premiera) si cind nu se stia daca toata munca pe care o faceam nu va fi cumva zadarnica.

La fel a reactionat Victoria si atunci cind i s-a propus sa colaboreze cu compania Teatrul fara nume care nu are sediu si care se afla la inceput de drum. Adica a acceptat cu entuziasm sa munceasca alaturi de Anatol Durbala la producerea primului spectacol al acestei companii “Avant de mourire”, dupa un text al lui Val Butnaru. Chiar si daca e deja un artist foarte cunoscut, nu i-a fost jena sa coboare intr-un subsol pentru a se darui teatrului. Caci, important nu este unde se joaca un spectacol sau altul, ci cum e acel spectacol si cum e atmosfera in care acesta se ridica pe picioare.

Si acum ca si atunci, Victoria vrea mereu ceva sa faca. De aceea, ea este gata sa lucreze cu orice regizor animat de dorinta de a face teatru, indiferent ca acesta este mare sau mic, binecuvintat de glorie sau insotit de esecuri, faimos sau ignorat, la inceput de cale sau consacrat, mai important decit aceasta e ca

respectivul vrea sa faca teatru, adica vrea sa faca ceva, adica nu pierde timpul in baruri pentru a-si birfi colegii si pentru a-si plinge de mila ca nu are conditii de munca, ci isi descheie camasa si infrunta cu pieptul gol realitatea.

Ea este animata tot timpul de dorinta de a construi, de a merge inainte, in pofida circumstantelor potrivnice pe care le intilneste uneori in cale.

Inca din clipa cind aparuse Teatrul de Buzunar al lui Sandu Vasilache la inceputul anilor nouazeci ai secolului trecut si terminind cu spectacolele lui Ion Sapdaru montate in teatrele din România, Victoria Bucun a pus un mare pret pe faptul ca arta poate influenta viata, o poate schimba, poate avea o actiune benefica, pozitiva, constructiva asupra realitatii, poate modela oamenii si-i poate ajuta sa se ridice de jos si sa mearga inainte.

Poate de aceea metaforele ei coregrafice, imaginile ei emotionante care te fac sa te depasesti pe tine insuti, sint strabatute de afirmarea unei increderi nelimitate in om si sint expresia unei bucurii de-a trai cum mai rar poti intilni in teatrul nostru.

Victoria Bucun insa este compatibila si in armonie si cu sine insasi: asa cum e acasa, asa e si pe scena. Nu e nicio contradictie intre omul luminos, visator si umanist Victoria Bucun si coregraful Victoria Bucun, asa cum se intimpla cu alti artisti (nu cu toti, bineinteles) care una fac in strada si alta pe scena, care, unii dintre ei, in viata de zi cu zi sint niste indivizi meschini, marunti, hrapareti, dar fac o arta inalta, sau sint niste dictatori in carne si oase in colectivele pe care le conduc, dar pe scena lupta pentru valori democratice, liberale, umaniste.

In cazul Victoriei Bucun, e o armonie perfecta intre ceea ce gindeste cind bea cu tine o cafea si gindurile pe care le poate avea cind schiteaza desene coregrafice.

Pentru ea, aceasta unitate functioneaza spre binele artei sale.

Pe scena, Victoria Bucun cauta in primul rind omul: un om concret, dintr-un anumit mediu, secol, societate, cu anumite viziuni despre viata; cauta ceea ce are acesta mai caracteristic; cauta vocea sa interioara, lumina din ochi; vrea sa gaseasca tot ceea ce are acesta mai autentic si mai special fara insa a recurge la cuvinte, folosindu-se doar de sugestia gestului si miscarilor, care apar insa doar atunci cind cuvintele devin neputincioase si nu mai pot comunica nimic, doar atunci intervine miscarea pentru a spune ceea ce nu se mai poate spune prin propozitii sau fraze intregi.

Si nu e vorba doar de dansuri. Sint unele spectacole in care actorii nu se avinta in iuresul dansului, aproape ca nu fac miscari dinamice, turbulente, infocate, dar exista o altfel de miscare: una interioara pe care tot Victoria o elaboreaza si pe care actorii o exprima prin mimica, prin expresia fetei, prin felul cum isi tin sipca sau isi pun in cap palaria.

Ea este atenta atit la miscarea exterioara, cit si la miscarea interioara a actorilor, vrind ca acestia sa-si dezvolte personajele in ambele directii.

Fie ca uneori desenele sale coregrafice sint folosite de regizori ca un contrapunct, iar alteori ca o completare a demersului lor regizoral, acestea au un mesaj al lor care depaseste cadrul unei anume reprezentatii: e indemnul de-a ne pastra optimismul si de-a ne dezvolta umanul din noi.

Asa cum am spus si mai inainte, Victoria se continua si pe scena, ea se proiecteaza pe sine insasi in spectacolele la care lucreaza. Personajele le cladeste plecind de la sine, de la ceea ce ar fi facut ea intr-o anume situatie sau alta.

Pentru Victoria Bucun, coregrafia pe care o face (ma refer la cea integrata spectacolelor de teatru) este un fel de spovedanie. Ea se marturiseste. Se pocaieste si se purifica totodata. Isi marturiseste pacatele pentru a fi absolvita. Este si o marturie despre o anume perioada pe care a trait-o si despre modul in care a existat. Este o pledoarie pentru a ne regasi ingenuitatea. Este o incercare de a-i da o replica raului din om, depresiei din jur si e un indemn de-a depasi deznadejdea si de-a gasi ceea ce este mai frumos in aceasta viata. Ea incearca, vorba poetului, sa gaseasca perle chiar si in noroiul de pe strazile basarabene.

Lucrul acesta s-a vazut foarte bine si la PRO TV, unde Victoria a fost angajata pe post de coregrafa in cadrul emisiunii “Dansez pentru tine”.

Trebuie sa recunosc ca, in fiecare seara de vineri, eram suporterul ei.

Perechea antrenata de ea, Carmen si Victor, au cistigat concursul de dans de la PRO TV si asta e un mare succes, dar un succes si mai mare e faptul ca Victoria a stiut sa evidentieze in dansurile in care i-a antrenat pe Victor si Carmen personalitatile acestora, partea lor umana, dimensiunea lor sufleteasca si aspiratiile lor existentiale.

Si spectatorii au apreciat aceasta.

Prinsa in virtejul dansurilor, perechea Victoriei ca si cum era venita dintr-o alta lume, parca era venita din secolul XIX, parea desprinsa dintr-un univers ingenuu care astazi nu mai exista; din carti despre cavaleri si doamne pe care le citeau mamele noastre in copilarie. Carmen era romantica si naiva, iar Victor era tandru si puternic si, impreuna, cautau sa iasa din labirint si sa ajunga la lumina.

Victoria nu a pus accent pe sexualitate sau pe erotism. Victor si Carmen erau o pereche de visatori, de parca nu ar fi dansat, ci ar fi dus, in brate, un vas mare cu apa care ar fi putut sa se sparga in orice clipa, dar care nu s-a spart; ba mai mult decit atit, cei doi vorbeau, prin intermediul dansului, fara a recurge la cuvinte, despre cit de importanta e fidelitatea, onoarea, respectul fata de celalalt, dragostea fata de aproapele in fata unui auditoriu incoltit de grijile zilei de miine si in fata unui juriu care se gindea mai mult la cit de realizat e dansul din punct de vedere tehnic decit cine-l danseaza si care e mesajul pe care-l transmite acel dans.

Victor si Carmen erau niste luptatori, dar nu concurau cu restul dansatorilor sau cu restul lumii, ci cu ei insisi: se luptau sa invinga ceea ce e mai intunecos in fiinta umana si sa scoata la suprafata ceea ce e mai veritabil in om.

Toate lucrurile astea se puteau citi in dansurile nascocite de Victoria Bucun.

Spectatorii si-au dat votul pentru Carmen si Victor si i-au declarat invingatori pentru ca spectatorii au ales niste dansuri simple, unde se vorbea despre niste lucruri elementare, dar emotionante si sfisietoare, in defavoarea unor dansuri impecabile din punct de vedere tehnic, dar gratuite, ei au ales ceva care sa-i atinga si sa-i faca sa se simta importanti ca oameni in detrimentul artificiilor spectaculoase, dar care nu duc nicaieri, ei au preferat niste dansuri care sa-i tulbure decit niste dansuri pline de acrobatii foarte frumoase, dar goale pe dinauntru, ei au ales viata in fata unei hipertehnicitati stralucitoare, insa lipsita de continut uman.

Scenariile coregrafice ale Victoriei au fost niste povesti zguduitoare care te zgindarau si care oglindeau nu numai bucuriile si sperantele lui Victor si Carmen, dar si aspiratiile si dramele celor care-i urmareau in fata sticlei si, plus la asta, cuprindeau un indemn atit de omenesc, dar care e cam ocolit de

artisti: aceste parabole coregrafice ne indemnau sa fim mai atenti si mai deschisi unii fata de altii, pentru ca, in cele din urma, sa evitam posibilele nenorociri si sa ne solidarizam in fata celor care deja s-au intimplat.

Faptul ca publicul i-a preferat a fost, pentru mine, o dovada clara ca impactul emotiei poate fi mai puternic decit al tehnicii.

Ma bucur foarte mult pentru Victoria, ma bucur ca Victor si Carmen nu au uitat nici macar pentru o clipa de ce si pentru cine danseaza.

Vazindu-i pe podiumul de dans, eu ma gindeam la Dani, la cel care indura

suferinta cu atita demnitate imobilizat

la pat.

Trebuie sa recunosc ca i-am urmarit cu sufletul la gura o luna si jumatate. Timp in care am savurat arta Victoriei Bucun si talentul ei de-a transmite, prin intermediul coregrafiei, un mesaj pur si simplu omenesc, care s-ar putea traduce asa: oameni buni, arta are valoare numai in masura in care poate ajuta oamenii.

Si arta Victoriei l-a ajutat pe Dani. Adica pe noi.