Acum, cind ne-am rupt decisiv, oare?, de modul de viata patriarhal al strabunilor nostri, ne intrebam uneori, poate, cum arata taranul nostru acum aproape un secol, cind Basarabia era provincia cea mai rurala intr-o „tara de tarani”, asa cum ii spunea Dimitrie Gusti României interbelice, sau in anii „prefacerilor socialiste” din anii 1940-50. Pentru a cauta raspuns la aceasta intrebare, m-am apucat sa scormonesc de zor prin biblioteci si arhive. Dar ca sa nu ramin doar cu ce spun ceilalti despre tarani, m-am dus sa ascult ce spun chiar ei, cei „patiti”, prin viu grai. De ce nu i-as crede pe cuvint?

Asa am ajuns sa ma gatesc de drum, fara a sti precis incotro merg. in fata mi se deschideau tot atitea cai cite sate exista in R. Moldova. Dupa citeva apeluri telefonice ratate, iata in sfirsit o voce din receptor mai putin mirata de ideea „expeditiei” in satul in care vocea cu pricina isi petrecuse copilaria. Doua ore de pregatire pripita si iata-ne, impreuna cu prietenul meu Radu, imbarcati intr-un microbuz cu destinatia Balanesti, raionul Nisporeni. La fata locului ne asteapta un barbat de virsta mijlocie, imbracat militareste, cu cizme si pufoaica daruite, cum ne-o va spune chiar el, de varu-sau, sectorist in satul de dupa deal. Omul in pufoaica e unchiul lui Radu, profesor de franceza la scoala din sat, care ne va gazdui in urmatoarele doua zile. Mincam ceva la repezeala la el, timp de care gazda si prietenul meu profita pentru a cinsti revederea cu citiva „stropi” de tuica de casa. Uimitoare aceasta proprietate a alcoolului de a ineca cele mai rezistente rezerve si inhibitii. La inceput usor stingherit, daca nu chiar ursuz, omul nostru se adevereste plin de ospitalitate si voie buna. Dupa primele doua paharele se incinge o discutie despre adevarata data a nasterii Domnului (doar nu s-a nascut de doua ori?!) si, in scurt timp, despre moartea Lui. La al treilea „strop”, viziunile despre viata si transcendent ale profesorului de franceza si replicile sonore ale lui Radu se intrerup cu ritmicitate de injuraturi, insemnind, rind pe rind, lehamite, scepticism sau dezaprobare. Cind, la cel de-al patrulea rind, gazda incepe, dupa o scurta ezitare, sa arunce chistoacele pe podea, scuipindu-le generos, le aduc aminte mesenilor pentru ce am venit. La inceput interventia mea pare sa descumpaneasca, dar ma trezesc de indata cu o bataie puternica dar joviala pe umar din partea gazdei, care ma asigura ca imi va gasi - cit ai zice hai! - un sat de babe si mosnegi. Dupa un timp neasteptat de scurt, iata-ne porniti, intr-adevar, la drum.

Sarcina calauzei noastre se arata a fi mai grea decit parea, caci oamenii pe care ii caut sint trecuti cu cel putin doua decenii peste speranta medie de viata. Adunindu-se cu gindurile, destul de amestecate sub efectul rachiului, pofesorul isi aduce indata aminte de un batrin, poate cel mai batrin om din sat, care locuieste in centru, linga magazin. Scurtam calea luind-o de-a curmezisul prin citeva gradini. intr-un gard sint chiar pe punctul de a lasa o parte din blugii mei, dar ma las salvat de calauze, mult mai dibace decit mine la astfel de probe. Iesim in sfirsit la liman, adica la strada centrala a satului: cu posta, primarie, un ostas eliberator si, desigur, crisma, la care unchiul ne conduce aproape instinctiv. O bere pentru destindere, dar si pentru a lega capat de vorba cu cei citiva consateni adunati in jurul mesei de plastic. „Domnu’ ista e jurnalist (accept statutul, nu fara un sentiment de impostura) si vrea sa stea de vorba cu batrinii din sat (oamenii cu berea in mina se uita la mine deopotriva cu curiozitate si neincredere), sa-i intrebe... de viata lor, de cum au trait...” – lamureste invatatorul aratind cu botul sticlei la mine, timp in care eu stau de o parte de parca se vorbeste despre o terta persoana. „Da’ el stie moldoveneste?” – intreaba un gospodar, contrariat se vede de discretia mea. Da, sigur ca stiu! si ca sa le-o dovedesc, incep a turna vrute si nevrute, intr-un amestec stingaci de limba de gazeta si registru neaos, despre aceea ca oamenii istea au sa moara si au sa duca cu ei istoria lor in mormint, iar noi, fii si fiice, nepoti si nepoate, avem datoria nu numai sa le cinstim memoria, da’ si sa o culegem, chiar din gurile lor, ca pe o comoara... Se pare ca discursul meu, putin prea infierbintat fata de mutenia de adineauri, si-a facut efectul: taranii se dau intr-o parte si-mi arata pe rind, mie si invatatorului, pe cine cunosc din cei care, cu voia Domnului, se mai bucura de lumina zilei.

E uluitor sa vezi ca intr-un sat populat la prima vedere doar de „mosnegi” si „babe”, persoanele trecute de optzeci de ani pot fi numarati pe degetele de la o mina. Cei sapte batrini pe care i-am vizitat in cele doua zile de sedere la Balanesti m-au facut sa descopar o lume ingropata adinc sub vrafurile de acte de arhiva. E ca si cum as fi facut niste sedinte de spiritism, tulburind marginile celor doua lumi, altfel perfect indiferente una fata de cealalta.

Ecaterina C., o batrinica de 85 de ani, sta la doar citiva pasi de primaria satului intr-o curte parca rupta dintr-un muzeu etnografic, cu peretii celor citeva casute si acareturi varuiti ingrijit in albastru violet. Ma primeste cu bunavointa, dar se mira (ca si altii de-o seama cu ea) ca viata ei ar putea avea vreun interes cit de mic pentru cineva. Tatal Ecaterinei C. a urmat vreo doua clase „la români”, iar la reforma agrara (1919-1926) a primit cinci hectare de pamint pe care semana „rasarita, griu, papusoi”. Mama ei n-a facut scoala. „si nici noi n-am invatat, ca noi umblam la lucru, munceam la pamint, ca atunci nu ne dadea la scoala asa cum amu’ se duc la scoala” - ma lamureste batrina. Nu stie sa citeasca, sa scrie, ceea ce nu a impiedicat-o sa-si traiasca viata, cu greutati si bucurii laolalta. Munca, munca, munca: un leitmotiv care scandeaza toata povestea vietii Ecaterinei C. Cit a fost mica a lucrat la ogorul tatalui, iar dupa ce s-a casatorit, la kolhoz si la lotul din spatele casei. „Am prasit pamintul si in vie, si dintii si de a doua... Am tot lucrat…” Nici duminica Ecaterina nu statea degeaba: „torceam, lucram”. Avea un tata sever, care nu suferea sa-si vada fetele prin sat, la sezatori ori la joc. si ele ascultau de parinti cu strasnicie. „Nu [era] ca amu, sa umble... Nu...” Munca da sens intregii sale vieti. N-a fost data la scoala pentru ca trebuia sa munceasca la pamint. Nu a plecat din sat (la oras ori in alta parte) din acelasi motiv. S-a casatorit pentru a imparti sarcinile din gospodarie. „Iarna torceam, vara la cimp.” „Acasa” si „la cimp” sint cele doua universuri ce impart viata Ecaterinei intre zi si noapte, intre vara si iarna. Desi spune ca a muncit din greu si ca viata i-a fost o povara, Ecaterina nu pare sa-si deplinga soarta. si nici n-a avut vreodata ambitia sa-si paraseasca conditia. Mai mult, nici copiilor ei zice ca nu le-a dat voie sa plece din sat. De ce? „Ca-i mai bine acasa. (…) Ai mei copii au lucrat, - imi spune femeia cu mindrie. N-au sezut asa cum sed altii sa lodareasca, sa n-aiba ce minca, sau sa steie pe marginea drumului si sa imble prin lumea lui Dumnezeu… I-am tinut pe linga noi.” Aflu ca si-a lasat totusi citiva copii sa plece din sat, dupa ce acestia s-au casatorit: unul lucreaza electrician la Nisporeni, o fata e doctorita la Chisinau... O contradictie care ii usureaza, cel putin in vorba, povara apasatoare a singuratatii.

Nu zabovesc mult pina vin Radu cu invatatorul, care ma conduc cale de doua-trei minute la casa unui alt supravietuitor din epoca interbelica. Serghei C., nascut in 1915, zice si el ca a avut o viata grea, iar acum ii e mai greu ca oricind. La virsta de 3 ani devine orfan de tata, dupa moartea acestuia in primul razboi mondial. Mama-sa, ramasa cu doi copii, se recasatoreste. Lui Serghei insa noul parinte nu-i aduce nici o bucurie. Dimpotriva, atit tatal vitreg cit si fiul acestuia il bateau mereu „pentru te miri ce”. Mama lui Serghei C. nu stia carte. Nici tatal vitreg. si nici vreunul din copiii lor. „Nici pe mine nu m-au dat [la scoala].” intr-o zi veni la ei acasa invatatoarea (madama, cum ii spuneau toti satenii) si-i spuse tatalui vitreg sa-si dea baietii la scoala. Gospodarul insa n-a fost de induplecat. De ce? – il intreb eu, stiind ca in Basarabia invatamintul primar a fost decretat obligatoriu inca in 1921, iar din 1924 s-a impus si amenda pentru cei ce nu-si dadeau copiii la scoala. „Trebuia sa lucram. Trebuia sa pasc boii.” – se justifica retrospectiv Serghei C. Munca nu era un scop in sine pentru familia lui Serghei, asa cum ea aparea in convorbirea cu Ecaterina C. O ratiune certa traverseaza ca un fir rosu „etica muncii” parintilor lui Serghei: profitul. Cresteau boi, pe care ii vindeau la piata. Un profit care nu pare insa sa-i fi fost de mare folos copilului Serghei: „Da’ce, pentru mine facea bani Pentru dinsii. [Caci] eu imblam toata vara desculta, numa’ iarna… cu opinci.” Aveau pamint, vreo 4-5 hectare. si le ajungea. „Pentru ca eram mititei si nu mincam mult.” Lucra la ogorul tatalui vitreg. Mai muncea si cu ziua la consatenii mai instariti. Duminicile nu era voie sa lucreze, dar tot facea cite ceva, de regula se ducea cu vitele la pascut. Iar cind s-a trezit flacau a prins a merge pe la sezatori, la claca, la joc. La razboi a luptat, rind pe rind, pe doua fronturi: „cu românii” iar apoi si „cu rusii”. A fost ranit si decorat de mai multe ori (dar, bineinteles, va pastra doar decoratiile sovietice). in 1946 revine acasa, nu asteapta mult si se casatoreste: o „nunta” in plina foame. il intreb pe Serghei C. cu falsa ingenuitate: de ce a fost foame? „Ca n-a plouat doi ani de zile” – imi raspunde batrinul pe un ton usor defensiv. in 1949, cind s-a facut colectivizarea, el avea si pamint si vite. si a dat tot ce avea la kolhoz, „daca asa a fost legea”. Dar pina la urma zice ca a trait bine in kolhoz. „Daca ar fi si amu’ sa fie kolhoz...” – spune mosul cu regret. Serghei C. se socoate om credincios. Spune „tatal nostru” in fiecare seara. La sovietici se ducea la biserica „pe secret”, noaptea. Trebuia doar sa se pazeasca de comunisti sau komsomolisti - „tot de-ai nostri„ adica – sa nu-i „pirasca” mai sus. „Nu-ti facea nica, dar te obraza”. Altfel, s-a inteles bine cu nacialnicii. El insa nu s-a facut comunist, pentru ca nu stia carte. Adevarat ca nici nu l-a „poftit” nimeni. Dupa o pauza „retorica”, mos Serghei imi rezuma tot restul vietii in citeva fraze lapidare. A muncit in kolhoz. Dupa ce i-a murit prima nevasta, s-a recasatorit. Are citiva feciori: unul din ei lucreaza sofer de autobuz la Moscova. „A fost greu...” – imi spune batrinul, grabit parca sa incheie.

intre timp se facuse intuneric, dar eu abia dadusem de gustul povestilor „adevarate”. Ma indrept deci spre urmatoarea casa, care de altfel se afla chiar in preajma. Ileana T., nascuta in 1929, sta intr-o casoaie spatioasa, curata, cu piine proaspata pe masa, tot atitea semne ca cineva ii poarta de grija batrinei. Cu toate acestea, de la primele vorbe schimbate pina la sfirsitul interviului, ochii Ilenei T. nu inceteaza sa se inmoaie iar vocea sa-i tremure, jeluindu-se de boli, de nervi, de singuratate. La primul semn de intoarcere a mihnirii, o iau pe femeie la intrebari despre copilarie, tinerete, vremuri care, credeam eu, o data evocate o vor inveseli. Ileana T. n-a indurat saracie, taica-sau fiind om vazut in sat: stiutor de carte („tare stia”, dupa normele de atunci, avind adica vreo 4 clase de scoala elementara in ultimii ani ai regimului tarist), a slujit in primaria satului pe post de scrib. Avea si pamint mai mult, parte primit la reforma, parte cumparat mai tirziu de la proprietarii saraciti. A dat-o si pe Ileana la scoala, ca si pe toti fratii si surorile ei. Ileana insa nu-si aduce aminte cu placere de scoala: „Rau era atunci, ca batea (...) Faceau ce faceau si se raspolojau cu bataia.” Pe ea n-au batut-o, caci ea invata. Au fost insa citiva scolari care nu-si prea dadeau silinta. si atunci „madama” ii pedepsea, de regula „cu lineika”. Dupa scoala, Ileana venea acasa, grabita sa preia lucrul lasat de unul din frati, care fugea la rindul sau la scoala, in schimbul doi. Cind s-a facut fata mare, Ileana a inceput a merge duminicile la joc in sat: se mai vedea cu lumea, iar flacaii jucau fetele. Dupa razboi, prin ’46-’47, Ileana T. s-a casatorit cu un baiat din sat, pentru ca asa se cadea. La foamete a murit multa lume in sat, imi zice Ileana, dar familia ei n-a suferit prea mult, caci au reusit sa-si pastreze niste rezerve. Uneori se intimpla sa dea din ce aveau si celor mai napastuiti. in 1949, la colectivizare, familiei ei i s-a luat tot pamintul si toata averea de pe linga casa pe de asupra: „si boi si plug si boroana, tot au luat.” Au ramas „pistol”. Iar pe acei care aveau mai mult, ii deportau. „ii lua cu masinile si-i ducea. (...) Da’ nu era lumea colaci [i. e. kulaci]. Erau din sat.” - simpli gospodari adica. Tatal Ilenei, bucurindu-se de o situatie materiala mai buna, ar fi putut usor ingrosa rindurile „colacilor”, dar s-a impacat cu cei de la soviet, care i-au gasit un act ce-i dovadea „nevinovatia”. Odata scapati de tavalugul „prefacerilor” de la rascrucea anilor ’40-’50, Ileana si sotul ei s-au dat cu orinduiala din kolhoz. Ea primea bani pentru trudozile, in timp ce sotul ei,„nacialnik brigadir de kolhoz”, cistiga mai binisor. Cu venitul adunat puteau sa-si intretina de bine de rau familia, tot mai numeroasa. Toti cei sapte copii pe citi i-a nascut si crescut au plecat care incotro, indata dupa scoala. De cind i-a murit barbatul, Ileana C. se „conduce” tot mai greu de una singura. N-a mai ramas mult si va pleca dupa el, imi spune ea plingaret.

Odata iesit din curtea matusii Ileana, ma bucur mai mult ca niciodata sa-l revad pe prietenul meu Radu, care ma conduce la rudele lui, sa luam cina. intr-un contrast izbitor fata de vocea abia soptita si tinguitoare a matusii Ileana, o harmalaie vesela ne intimpina indata intrati in casa gazdelor noastre. Dupa ce au facut haz unul pe seama celuilalt, convivii isi aduc aminte de un subiect si mai bun de zabava: cercetarea mea. Le explic de ce am nevoie de interviurile cu pricina. Interventia mea insa stirneste un val si mai impetuos de glume si risete printre meseni, care se propun generos unul pe altul in calitate de subiecti de intervievat. intr-adevar, stapina acestei case, tusa Olga, imi va imbogati a doua zi proaspata mea colectie de vieti omenesti cu o piesa pretioasa si rara in felul ei.

Dupa citeva ore de hrana si veselie, deopotriva de copioase, ne facem drum cu Radu spre casa invatatorului din marginea satului, urmarind serpuirea cararii cu ajutorul luminii de o putere nebanuita a telefonului meu mobil. Intrati in casa gazdei, de o austeritate ostaseasca, ne indreptam instinctiv spre dormitor. La stingerea luminii, intunericul si linistea mi se par coplesitoare. Cocotat pe o perna imensa, urmaresc un timp proiectiile colorate imprastiate pe ecranul obscur al noptii. Tihna luneca insidios intr-un zgomot din care deslusesc doar tinguielile tot mai indepartate ale matusii Ileana...