„Uneori vezi mai limpede in cel ce minte decit in cel ce spune adevarul. Adevarul, ca si lumina, orbeste. Minciuna, dimpotriva, e ca un frumos amurg, care pune in valoare fiecare lucru.”

(Clamence, in Caderea de A. Camus)

 

Ne-ar fi greu sa ne imaginam si de-a dreptul imposibil sa traim – macar si pentru citeva sferturi de ora - o lume in care toti s-ar minte fara cel mai mic scrupul. O lume in care nimeni nu va crede o iota din ce indruga celalalt. si colac la toate, sa ne dam seama ca noi insine, in propriul nostru for interior, ne amagim cu nerusinare.

Este clar ca, pentru a trai armonios impreuna, oamenii au nevoie ca de aer sa-si spuna ce cred pentru a fi intelesi si sa creada ca cel care le vorbeste este cu-adevarat sincer. Totodata, cu siguranta ca nu vrem sa stim toate sinceritatile, si bune si rele. Avem deci nevoie la fel de mult de „adevar” cit de „minciuna”, nu insa spuse fara discernamint, ci bine dozate, ajustate dupa o dreapta masura. Aceasta dreapta masura este negociata zi cu zi si tocmita nescris in marja dintre acceptabil si inacceptabil, intre „adevar” si „minciuna” .

Minciuna cea de toate zilele (micile inselaciuni, bluff-uri, birfe, quiproquo-uri de tot soiul) face parte in mod paradoxal dintr-un contract nescris cu semenii, prin care ne inscriem in niste asteptari, in limitele unui spatiu de joc al caror reguli sint prestabilite. Sintem draguti si sinceri, dar odata iesiti din acest cadru, fii bun si tine-ti adevarul pentru tine, sau cirpeste-l cu o minciunica de serviciu. Ca si limbajul, politetea, imbracamintea, toaleta, mincarea, pe scurt totul ce tine de om si de viata lui in comun cu ceilalti oameni, minciuna tolerata este parte dintr-un cod pe care oamenii l-au inventat si l-au invatat de mici pentru a-si armoniza viata in comun si a evita confruntarile. Dar ca si limba pe care o vorbim, minciuna „permisa” variaza de la un grup la altul, de la o societate la alta, de la o epoca la alta. Asta face ca atunci cind mergem in alta tara, de exemplu, sa pierdem „imunitatea” pe care o avem fata de minciuna de-acasa si sa ne dam seama cu mai multa usurinta de „falsitatea” codului strain.

Ca si minciunile cele mai sfruntate, adevarurile cele mai sacre difera in functie de persoana, de tara sau epoca. in Europa secolului al XVI-lea, de exemplu, se credea ca pamintul e plat, iar daca afirmai contrariul riscai sa fii ars pe rug. in anii 1930, femeile erau considerate prea putin inteligente (de la natura) pentru a li se permite sa voteze, si asta in majoritatea tarilor civilizate.

Cine are dreptate? Cine se inseala? Ne petrecem viata certindu-ne pentru a ne dovedi unul altuia ca avem dreptate si ca celalalalt se inseala. Avem un adevar de aparat si, in numele lui, tot ce-l contrazice e taxat drept prostie sau minciuna. Ne inclestam in lupte acerbe, cu adevarul drept miza. Cel care invinge se bucura de dreptul de a-si inscauna propriul sau adevar pe un teritoriu anume. Dar minciuna denuntata, stigmatizata, moralizata in discursul nostru este adesea adevarul celuilalt. Avem interesul uneori sa credem intr-o „minciuna”, pentru ca „adevarul” nu ne ajuta la nimic. Secole de-a rindul oamenii au crezut ca Pamintul e plat ca o farfurie, iar asta nu i-a impiedicat sa traiasca bine merci, cu pamintul ferm sub picioare.

intr-o societate autoritara / totalitara, Statul este instanta ultima care dicteaza adevarul. G. Orwell a imaginat chiar in romanul sau 1984 un Minister al Adevarului. intr-o societate democratica insa, autoritatea Statului fiind contrabalansata de o multime de grupuri formale si neformale, adevarurile sint difuze si multiple. Statul isi ia atunci asupra lui sarcina de a arbitra diferitele portavoci ale adevarului, permitindu-le sa convietuiasca pasnic.

intr-o societate ideala, spatiul public ar trebui proclamat liber de Adevar si de minciuna. Iar fiecare sa ramina stapin pe sine insusi, cu micile lui taine si adevaruri.