Unde-i Serafim?… A sters-o, puslamaua! Dusia, uite ce frumos arata! “Ful-gu-sor”!… Parca am fi undeva in inima Bucurestiului. Ori la Paris! Genial! (recita)

“Sub brazii comitetului central/pe iarba tunsa scurt de navetisti,/tu ai iesit, popor  patriarhal,/sa-i demonstrezi elitei ca existi; / stau pompierii cu furtunul plin,/stau militarii cu metal pe cap/ATEM-ul sta cu pana in venin –/sta cite-un spin la fiece Harap. /a noastra-i iarba scurta de sub pasi,/ si sus un cer, si jos gunoi – /avem si-ATEM, si tradatori, si lasi,/ dar fara ei nici noi n-am fi mai noi. /sub brazii mari, si-albastri, si centrali / e timpul sa-ndraznim deja sa vrem/ s-avem si noi eroi nationali,/ si daca-i timpul, cred c-o sa-i avem…/Aplauze.

In coltul unde Veronica Micle se intilneste discret cu Eminescu, a existat o cafenea.  Se numea, nici mai mult, nici mai putin, Fulgusor. Cuvint care a capatat mai apoi statut de legenda.  Nici o cafenea n-a adunat impreuna si pentru atita timp  atit de multi cintareti, poeti, ziaristi, securisti, boschetari, actori, cartofori, betivi si persoane care reuseau sa cumuleze doua sau chiar trei ocupatii din respectiva lista. Aici, zic ei, s-au consumat revolutii, aici s-au consumat iluzii, aici s-au consumat vieti. Dar cel mai mult s-a consumat alcool.  Chiar mai mult decit cafea.  Intre timp, fara ca multi dintre cei de la mese sa observe, s-au schimbat "orinduiri" (tot crude si nedrepte), au cazut (gratios si iarasi pe moale) guverne si au inaintat constructii. Care, intr-un sfirsit, au inghitit, ca Balena pe Iona, si fulgusorul , si fulgusorii. Sau fulgusistii. Si iata ca, peste citiva ani, Constantin Cheianu a reinventat povestea Fulgusorului in piesa  "Golanii revolutiei moldave" . Istoria sentimentala a unei generati pe care el o crede (sau cel putin incearca sa o supere, numind-o astfel)  ratata.  Am incercat sa chemam (nu la lupta, ar fi prea obositor) la o cafea fostii fulgusoristi. O,  e o tema foarte buna, au zis. Si au procedat ca la balurile de absolvire: unul n-a venit pentru ca nu a vrut sa-l vada in ochi pe cutarescu, altul - pentru ca nu avea haine de sarbatoare, al treileaa avea o umflatura in orgoliu, al patrulea n-a vrut sa zica, dar era clar ca nu prea avea argumente sa-l contrazica pe Cheianu, al cincilea n-a venit pentru ca n-a venit al patrulea, al saselea a acuzat o durere de sale – virsta, ce mai, si povara realizarilor, al saptelea s-a ratacit, al noualea a murit. Intr-un fel, e si acesta un portret  absent al unei generatii. Banuiesc ca cei care au venit nu sint nici mai liberi, nici mai nimicafacatori. Nici mai fericiti. Nici mai relaxati. Nici mai sentimentali.  Nici mai nostalgici. Ii uneste doar capacitatea de a accepta cu seninatate propriul trecut, si de a gasi un farmec, (fie el pentru altii indoielnic),  in prezent. Cheianu a lipsit.

Nu mai tin minte cind am ajuns pentru prima data la Fulgusor - ce an, ce zi sau ce anotimp era? - si cum am descoperit acea cafenea din spatele Teatrului National: intimplator, singur sau cu ajutorul vreunui amic. Acum am impresia ca as fi fost un client dintotdeauna al acelei terase triunghiulare, cu mese albe, situate sub copacii inverziti. La Fulgusor veneam foarte des, uneori aproape zilnic, ca sa beau o cafea facuta la nisip. Apaream chiar si atunci cind nu aveam nici un ban in buzunar sau nu aveam fixata nici o intilnire. Veneam ca la servici sau ca la facultate, usor grabit ca sa nu intirzii. Nu as putea zice exact, cu maxima precizie, ce ma facea sa-mi indrept pasii catre acel local enigmatic: poate pentru ca, acolo, te astepta tot timpul cineva, vreun prieten vechi sau cineva ahtiat sa lege o noua prietenie sau, poate, faptul ca acolo se aduna toata boema culturala a Chisinaului: pictori incepatori si consacrati, muzicieni de care nimeni nu auzise si unii cintareti in voga, actori tineri debordind de vitalitate si actori obositi, poeti la inceput de drum care o faceau pe depresivii pentru ca tocmai il citisera pe Bacovia si poeti care visau sa ia Nobelul. La Fulgusor veneau studentii la jurnalistica si ziaristii de temut. La Fulgusor isi sorbeau cafeaua fosti deputati si ministri si viitorii fosti deputati si ministri. La Fulgusor isi castigau bucata de piine turnatorii degizati in artisti sau ziaristi. Pe la Fulgusor treceau cei care au pus la cale revolutia moldava, dar si cei care au confiscat-o.  La Fulgusor unii veneau ca sa joace carti, iar altii ca sa repete spectacole de teatru sau sa compuna vreo poezie noua sau sa gaseasca de la cine sa mai imprumute bani sau unde sa doarma la noapte. Era o lume pestrita, in care  fiecare isi gasea locul si rolul sau bine determinat dinainte. Pentru mine zilele in care nu treceam pe la Fulgusor  erau niste zile ratate. Macar si pentru zece minute, dar era musai sa trec, cu toate ca niciodata nu am stat asa de putin pe acea terasa misterioasa.

La Fulgusor am trait ultimii ani ai Uniunii Sovietice. La Fulgusor am fost dupa sau inainte de mitingurile si demonstratiile din centrul Chisinaului si de sedintele cenaclului Mateevici. La Fulgusor am fost cind incepuse puciul de la Moscova si tot la Fulgusor eram cind s-a terminat. La Fulgusor eram cind a izbucnit razboiul de pe Nistru si tot la Fulgusor am fost cind acesta asa si nu s-a mai incheiat. Eram la Fulgusor cind toata lumea isi arunca furioasa carnetele de partid si tot la Fulgusor eram cind acestea ajunsesera din nou la moda. La Fulgusor eram atunci cind incepuseram cu totii sa speram ca venise o epoca noua pentru Republica Moldova - una a prosperarii, a libertatii, a democratiei, a europenizarii – si tot la Fulgusor eram cind am incetat sa mai cred ca acea lume noua s-a nascut.

Sigur ca fiecare epoca isi are Fulgusorul ei. Cafeneaua aia din spatele Teatrului National a fost Fulgusorul nostru.

Imi amintesc si acum ca atunci cind am plecat sa studiez la Tbilisi si am fost nevoit sa ma despart de Chisinau la gara m-a petrecut tot Fulgusorul. Tine minte ca am venit la Fulgusor, cu o geanta mare dupa mine, ca sa beau o cafea inainte de-a ma duce in Caucaz, iar la gara m-au condus foarte multi dintre cei care atunci erau pe terasa. Femeia din spatele ghiseului care mi-a intins biletul se gindise probabil ca plec la armata si ma conduce toata grupa de studenti sau tot cartierul sau tot satul, dar, de fapt, venisera cu mine la gara lumea care in acea zi fusese la Fulgusor. Si printre ei erau atitia oameni pe care nu i-am mai vazut de atunci niciodata. Si printre ei erau atitea fete frumoase de care nu as fi indraznit niciodata sa ma apropii si care, dupa disparitia Fulgusorului, nici macar nu-mi mai raspundeau la salut. 

Am suferit ca un ciine in Tbilisi ca eram atit de departe de Fulgusor. Asteptam cu nerabdare vacantele ca sa ma pot reintoarce la Fulgusor, anume la Fulgusor si nu, neaparat, la Chisinau, de parca acea cafenea ar fi fost intr-un alt oras sau, mai degraba, ar fi fost un oras mai mic ascuns intr-un oras mai mare.

Apoi treptat pasiunea mea pentru acea terasa alba pe unde trecuse si Gheorghe Zamfir s-a stins pina cind am uitat ca mai exista Fulgusor.

Cu toate acestea, am trait o mare deceptie cind cafeneaua a fost demolata si in locul ei s-a ridicat o alta cladire. Chiar am trecut in acele zile prin zona tulburat de amintirile de altadata. Nimic insa nu se mai putea face. Fulgusorul deja nu mai era pe harta Chisinaului.

Cred insa ca, de fapt, Fulgusorul incetase sa mai existe cu mult mai inainte ca buldozerele sa faca una cu pamintul cladirea cafenelei. Fulgusorul disparuse in clipa cind s-a terminat acea epoca de nedescris a entuziasmului colectiv  si a sperantei ca lumea se poate schimba peste noapte. Poate anume din cauza asta nu mai exista astazi Fulgusorul?

Golanii lui Cheianu

VLAD, SVETLANA, SERAFIM si IGOR  stau in fata cafenelei. DUSIA urca pe o scara ca sa repuna vechea firma cu caractere chirilice. Se aude huruitul unui buldozer ce inainteaza spre ei; Dusia incremeneste pe scara, apoi coboara incet ingrozita si se retrage. Huruitul se amplifica. Cafeneaua se prabuseste si de-asupra ruinelor ei se inalta o banca somptuoasa.

Acesta e sfirsitul optimist al piesei lui Constantin Cheianu „Golanii revolutiei moldave”. Asa se incheie – ciclic, logic, previzibil si trist – epoca romantica a unei tandre revolutii consumate la prima terasa privatizata a orasului Chisinau.  Ramii sa te intrebi: a fost oare revolutie? A fost oare Fulgusorul? Sau poate sunt niste amintiri de imprumut, proiectii fade ale unor revolutii ce s-au intimplat in alta parte? La noi doar nu se intimpla niciodata nimic?.. Dar, daca chiar si la trecerea a doua stagiuni biletele sunt vindute cu o luna inainte, inseamna oare ca Fulgusorul a fost, si daca a fost, inseamna oare ca n-a murit de tot?

– Ti-am spus dupa premiera ca am avut o seara emotionanta de remember, ne-am amintit de lucruri, locuri si oameni la care nu ne gindisem niciodata, care nici macar nu stiam cum ii cheama, chiar daca bausem cafea alaturi de ei zi de zi mai mult de zece ani?..

– Da, si mi-ai mai spus  ca spectacolul iti parea o sedinta patetica la o crisma, si ziceai ca textul ar fi trebuit radical redactat, facut poate mai aforistic si mai putin patetic…

– Vai, ce rea sint!

– Poate partial ai dreptate, dar numai partial! Sandu Grecu a facut regia pe o nota foarte realista, pe cind eu as fi vrut sa bag si ceva metafora, sa fac un portret mai alegoric al unei generatii batute in cuie intre un patetic ’89 si depresiv ’06… Dar, precum ai vazut, teatrul nu s-a complicat si a mers pe calea pe care o stiu ei mai bine. Si cred ca au stiut ceva ce mie imi scapa, pentru ca biletele sint mereu vindute cu o luna inainte.

– Care a fost frica ta inainte de spectacol? Ca esti in fond un om fricos, ca noi toti, dar care incearca de fiecare data sa lupte cu frica din el si uneori sare peste cal, ceea ce nu fac de obicei curajosii de meserie…

– Pai, frica mea era simpla si legata de acest Satiricus. Cu care nu am avut „antecedente” de colaborare, cu care nu eram mari prieteni si cu care ne mai ciondaneam prin ziare. Si imi ziceam cu incordare: oare ce o sa iasa din asta? Si, probabil, ceva a iesit. Poate nu-i ceea ce am vrut, dar, cum iti spuneam si la inceput, au stiut sa atinga niste puncte sensibile.

– Multa lume s-a suparat pe tine ca ai fi tratat generatia Fulgusor ca pe una ratata…

– O generatie pierduta mai bine decit ratata. Suna mai nobil. Eu vorbeam nu atit de generatia Fulgusor,  care au cam reusit, ci mai degraba de oamenii pe care ii vedeam in primele rinduri la toate demonstratiile, fluturind tricolorul… Cei mai mari entuziasti, cei mai curajosi… Dupa asta i-am vazut alcoolizati si pierduti. A fost o generatie credula si nepragmatica. Exista oameni din astia in toate straturile sociale, dintre cei care cred mai mult decit trebuie si, din mare credinta, rateaza. Probabil ca, dupa ce se termina revolutiile, nu mai stiu ce sa faca cu ei insisi. Se ratacesc, se pierd, au o stare de permanenta sfirseala…

– Bine, dar si un extaz revolutionar permanent denota prezenta unor patologii…

– Eu bunaoara, am fost la un sfert din toate demonstratiile si mitingurile, stateam in ultimele rinduri si nu strigam niciodata.

– Aproape ca baietii cu ochi albastri…

– Aproape… Si cum iti ziceam, ii vedeam pe acesti oameni, categoria  care prima cade dupa revolutie, si vedeam ca nu doar asteptarile lor au fost inselate. Asta este, a murit o parte din acest Fulgusor si in noi, daca vrei.

– Ai bagat in spectacol si niste parodii politice si chiar ai invitat respectivii politicieni la premiera. Te asteptai la niste reactii?

– Deloc. Ma temeam doar ca spectacolul sa nu fie plicticos si m-am mai jucat cu ceva ironii, doar atit.

– Si?

– Sigur ca am urmarit reactiile. Mi s-a parut foaie verde cind am scris scena cu legarea tricolorului. Dar Grecu a bagat lumini, a dat drumul la Ion si Doina Aldea Teodorovici cu Tricolorul lor si lumea aplauda frenetic, se vede ca a atins un punct nevralgic si daca as fi mai sentimental, as zice o rana care inca nu s-a inchis…Tricolorul asta este tot ce ne-a mai ramas de fapt dupa 15 ani…

– Cum a reactionat protagonistul, poetul Cioclea? A avut pretentii la talentul cu care ai reusit sa-l descrii?

– Eu nu il cunosc pe Cioclea, nu am conversat niciodata cu el, stiam doar de povestea lui de dragoste cu actrita Luiza Pislaru la Moscova… Mi-am permis sa intru in veridicitatea istoriei si sa o fac pe Luiza Pislaru blonda. Povestea lui s-a suprapus pe o poveste de a mea cu o blonda, e greu sa distingi unde se termina Cioclea si unde incep eu.

– Cred ca unde-i tipul revolutionar tribun si in general baiat simpatic esti tu si unde-i tipul deprimat, un ridicol indragostit e el. Parca asa si-ar repartiza rolul un autor ce se respecta…

– Eu iti spun ca nu sunt patetic deloc si in zadar te legi de mine… Nici unul din personajele acestea nu-l reprezinta pe cineva anume…

– Si Cioclea esti tu, si Vica Bucun, esti tu…

– Nu, Vica Bucun nu sunt. Vezi ca in spectacol ea e dansatoare si ajunge narcomana, aici deja am combinat cu povestea Mihaelei Strimbeanu…

– Fiecare personaj s-a recunoscut, au venit cu obiectii la felul cum i-ai prezentat?

– Mihaela a fost la spectacol, dar a tacut, nu mi-a spus nimic.

– Era frumos daca te dadea in judecata, cum a mai facut-o si alte dati…

– Vica Bucun nu a fost si Cioclea – la fel, am impresia ca nici nu vrea sa vina, ca tot l-am invitat…

– Dar cine-i securistul, ca toti incearca sa-l gaseasca, sa-si aminteasca cine era tipul cu trenci lung din piele veche…

– Gilca...

– Gilca? Nu m-am gindit la el, poate din cauza ca e prea evident, toata lumea o stie. Dar el s-a recunoscut?

– Ba da, numai ca nu zice nimic. Nu-mi amintesc, a venit la spectacol tot cu palaria si cu fularul alb?..

– Dar, la sfirsitul spectacolului are o imagine oarecum umana, indurerata chiar, lucru

de care nu poti sa-l suspectezi pe distinsul domn despre care vorbesti…

– In scena unde zici tu ca apare uman am pus deja ceea ce stiam eu de discutiile dintre Cioclea si prietenul lui de cindva, Pavel Rotaru. Cioclea a scris odata in Tinerimea Moldovei ca Rotaru i-ar fi destainuit ca ar fi colaborat cu “astea”, e singurul om care a recunoscut si nu puteam sa-l evit in text.

– Vezi ca tu esti turnator intr-un fel, afli secretele oamenilor si le scoti pe scena.

– Erau niste secrete pe care le stia toata lumea…

– De ce nu le-ai invitat pe bufetierele de la Fulgusor la spectacol?

– Am scris piesa cu jumatate de an inainte ca acesta sa fie demolat, pe cind era inca bine-mersi, dar vedeam ca se ridica matahala de hotel in coasta si ma gindeam ca nu o sa-l lase “in viata”.  Si ea stia. A incercat sa implice presa, sa stringa semnaturile oamenilor de cultura, dar totul s-a terminat precum bine stiti.

– Uite ce ironie, ca atitia jurnalisti au baut acolo cafea de dimineata si pina-n seara atitia ani si, pina la urma, nu a luat nimeni atitudine… Sau cafeaua devenise proasta…

– Cafeaua a fost proasta numai atunci cind nu a fost cafea in general in Chisinau.

–  De ce ai numit piesa „Golanii revolutiei moldave”?

– Nu-mi place de loc denumirea asta. Dar Grecu a insistat: mai, iarta-ma, eu am nevoie de un titlu comercial, la mine la teatru lumea vine numai la titluri comerciale. Dar mie continua sa-mi placa piesa cu titlul piesei lui Paul Mackartney, Luna la Monkberry.

–  Scuza, e totusi mai sugestiv “Golanii…” desi nici asta nu-i  varianta cea mai buna…

– Pentru mine cel mai important este ca e o metafora a unei parti din noi, a visurilor noastre, si nu o poveste despre niste betivani si niste destrabalate din care nu s-a ales nimic...

– Adica exista doua opinii: a ta, cea buna si cealalta - total deplasata...

– Pai ca pun unii intrebarea: de ce a scris Cheianu despre niste betivani si niste ratati? Pentru ca nu toata lumea stia ce se intimpla la Fulgusor si cine sunt cei de acolo, dintr-o parte se vedeau niste tipi care jucau carti si altii care beau cafea pentru ca nu aveau bani de altceva. Dar pentru noi, cei care ii stiam, “jlobaraia” asta era elita culturii. Care, intre doua cafele si trei citate, mergea sa se pise la Teatrul National…

zatul, Godot si iubirea de ce Cioclea n-a fost la  spectacolul unde este erou central; care a fost termenul de valabilitate al iubirii nebune intre Romeo si Julieta "Golanilor..."; ce a facut Godot la Fulgusor si ce cauta

in aceasta poveste Dumitru Crudu?

Sala de repetitii si cafea  second hand

Punkt.: A insemnat pentru voi ceva Fulgusorul?

Petru Vutcarau: A fost primul „local” al teatrului Eugen Ionesco, acolo au avut loc primele repetitii la spectacolul Cintareata cheala, in '89. Incepeam dimineata, pe racoare. Se stropeau florile, se matura, era putina lume si puteai sa repeti in voie. Si cafeaua era foarte buna. Si ieftina. Noi beam cafea si mincam cafea acolo. Stateam uneori de la deschidere pina la inchidere si nu mai plecam sa mincam undeva.

Dumitru Crudu: Ne alunga chelnerita aia grasa, cu mustata, care se razboia cu noi mereu.

P.: Aia da, nu am vazut-o niciodata zimbind. Era dimineata si ea era deja obosita. Iti dai seama ce obositor e sa fii mereu clientul unei chelnerite obosite?..

D.: Si tin minte ….voi invatati textul.

P.: Da, dar dupa ce veneau urechi straine, incepeam sa birfim, ca sa nu ne deconsipiram. Tin minte ca intr-o zi am baut atita cafea, incit, mergind in autobus spre camin, s-a revoltat toata cafeaua in mine. Am iesit cu doua statii mai devreme si am vomitat. Imi parea rau sa o vad ca iese din mine, ziceam „doamne… era gustoasa”, regretam ca nu am un vas unde sa o colectez si sa o mai beau o data... Si asa o aroma de cafea era prin toata ripa de la Vinogradnaia…

D: (punind discret ceasca de cafea pe masa) Noi veneam sa bem o cafea pina la  Asteptindu-l pe Godo si una  – dupa. Personal, l-am privit de 17 ori. Era ca un fel de competitie.

P.: Nu esti original. Au fost oameni care au privit „Godot…” de 50 de ori. Fulgusorul ne furniza teme de improvizatie. Era un fel de cartoteca a spectacolului. Se intimpla ceva ziua – seara era deja pe scena. Ne intreceam cu ziarele. Tezele din aprilie, puciul, discursurile politicienilor nostri, „net, net i eshcio raz net”.  Publicul delira. Apropo, am pastrat stilul si cind plecam pe urma in turnee. Ne documentam la sosire care sint temele cele mai fierbinti ale zilei in tara respectiva si seara le serveam pe scena. N-am avut nici un esec.

Eugen Cioclea: (solemn) Acolo, la Fulgusor, era statul major, un fel de Smolnii a intelectualitatii.

D.: Noi am fost martori cind Zamfir si Urecheanu, cu toata protipendada, au pus temelia Casei lui Zamfir. Centrul cultural european trebuia sa se numeasca, nu?

P.: Adica sase caramizi lipite cu mortar,  o adevarata constructie, erai intr-un templu cultural european cind intrai la Fulgusor…

E.: A fost prima insula care a nimerit in Europa.

D.:  Si care s-a scufundat cu succes.

P.:  Ce rideam noi dupa aceea, ce faceam noi misto de caramizile alea... Numai cine n-a facut pipi pe ele…

Sint cel mai suparat poet din  Europa

Punkt: Dar de ce nu ai vazut spectacolul, Eugen?

E.: Cheianu parca m-a invitat, dar nu mi-a dat invitatie. Am stat acolo, la intrare. Si pe linga mine trecea turma de invitati.  Pe urma ma suna si zice: vino miine la spectacol. Si stau iarasi in fata teatrului, el trece cu privirea prin mine si nu ma vede. Si iarasi m-am dus acasa.

Punkt: era o solutie simpla, sa-ti cumperi un bilet…Ce se birfeste pe seama rolului?

E.: (inca revoltat de la ideea de a cumpara(!) bilet la spectacol) Am auzit de la altii ca actorul care recita versurile mele o face ca o mamaliga.

P.: Tin sa mentionez ca, in cazul in care faci un spectacol pe versurile lui Cioclea, trebuie in mod obligatoriu sa cunosti autorul. Atunci afli rostul acestor versuri.

E.:  E vorba de geniu, draga.

D.: Eu tin minte ca Eugen, daca nu avea cu ce sa-si plateasca cafeaua, le recita chelneritelor „Sint cel mai trist poet din Europa”. Uneori avea noroc.

E.: O faceam doar cind eram beat.

P: Adica intotdeauna.

E.: Nu este corect. Trei zile beam si una ma odihneam. Nu confunda.

P.: Ce pacat ca a disparut terasa, ar fi avut asa un aer vintage, inconjurat de cladirile alea noi si luxoase… M-au dus prietenii mei la Paris la un cafe chantante. Petru, trebuie sa vezi Franta anilor 20! Fara nici o reparatie! O mica scenuta, pe pereti - afise cu un barbat de o frumusete extraordinara, moaca rasata de macho francez. Apare artistul. Acelasi macho, dar stafidit, de vreo 70 de ani, cu parul lung, vopsit, dat atent peste chelie, ca la Grigore Vieru… Repertoriul – acelasi. Cind cinta, nimeni nu bea si nu minca. Nici nu respira. Savura. Vocea nu mai era aia, ramasese doar aroma anilor. Era un amestec de caraghios si sublim. Dupa aia, pornea pe la mese cu chapeau-ul, zimbind. Si lumea, cu gesturi generoase, arunca banii in palarie. Uite asa ar fi putut arata si Fulgusorul. Cine-ar fi fost Cintareata (etul) Cheala(el), asta-i intrebarea...

D.: Daca nu treceai o zi pe acolo aveai senzatia ca ai scapat ceva atit de important!.. O zi trecuta fara rost. Imi amintesc ca  prin '87 m-au dat afara de la universitate pentru ca nu mergeam la orele de pregatire militara. Ma dadusera afara din camin si, cum nu aveam unde sa dorm,  veneam la Fulgusor ca sa induiosez pe cineva sa ma ia acasa.

P.:Preferai fete sau baieti?

D: Imi era indiferent, principalul era sa nu dorm afara…

E.: Si la mine la podea ai dormit, nu tii minte?       

Iubire ca-n filme indiene

P.: Da cum te indragostisesi tu de Ala, ma, ca un mitocan (actrita Ala Mensicov, actualmente sotia regizorului, - n.r). Stateai in genunchi in fata usii ei si strigai: Ala, deschide, Ala. Si asa in fiecare zi…

E.: (mindru) Da, si acum ma dor genunchii…

P.: Ala nu putea suporta oamenii beti, dar el se spargea in figuri, implica toata lumea care trecea pe alaturi…

E.: Dar tu nu stii ca odata, cind erai la armata, m-am imbatat cu Todercan si  m-am dus la Ala, sotia ta. Ha? Eram zapacit!

P.: Si, care a fost succesul?

E.: (Cu resemnare senina) Formidabil. M-a trimis la fel de departe.

P.: (cu vizibila usurare) Pai, e si natural eram deja eu in viata ei!

P.: Dragostea bolnava din piesa lui Cheianu se inspira din povestea asta?

P.: Nu-u. Intra in scena Luiza Pislaru. Dragoste ne-bu-na! Colega mea! Eu eram vojak komsomolskii…

P.:Ce spurcaciune carierista erai de pe atunci!..

P.: Bineinteles. Severitate, control, disciplina! Si cind colo, fata aceasta nu apare patru zile. Nicaieri. Nici la camin, nici la studii, nici la gazda. Ca mai tirziu sa aflu ca nebunii astia s-au inchis in apartament si n-au iesit de acolo patru zile. Patru zile si patru nopti de sex-nonstop.

P.: Aplauze. Cine a mediatizat performanta? Luiza?

P.: Nu, protagonistul.  El a zis ca atita sex n-a facut in viata lui. Si ca sa va dati seama care e exoticul situatiei, Luiza venise la Moscova atit de pudica si inocenta, incit nu cunostea nici cuvintul prezervativ! Politie, telefoane in Moldova, spaima… Si, apare! Au iesit din birlog numai pentru ca nu mai aveau ce minca!

E.: Pe Luiza am cunoscut-o in metrou. In drum spre casa, ca sa valorific cumva cele treizeci de minute de metrou, agatam fete. Aveam un set clasic de 3 intrebari dintre care a treia era daca nu vrea sa mearga cu mine. Cu Luiza conversatia a fost ceva mai lunga. Dar a mers. Si uite ca i-a fost de folos si lui Cheianu.

P.: Si?

E.: A fost frumos. I-am scris o gramada de versuri. In cinstea ei am elaborat si o moneda noua – luizon. Acum s-a facut baptista si e undeva in America.