Fotografia atinge una dintre cele mai sensibile strune ale simtirii. Anume din acest motiv prefer sa umblu cu manusi atunci cind operez o selectie pentru a fi predata la ziar, demonstrata la ore cu studentii sau pentru a fi expusa la sala. Tustrele abordarile sint dificile, solicita responsabilitate si discernamint. Ultima – sala de expozitie – este aproape un dezastru la puterea a treia, mai ales in cazul in care este atacat genul numit fotografia de presa sau documentara.

„Album de Razboi”, colectie expusa la Muzeul National de Arheologie si Istorie a fost una dintre marile aventuri traite de mine in ultimii ani. Cele citeva luni de zile, dar mai ales saptaminile dinaintea deschiderii expozitiei au fost traite intr-o continua confruntare interioara. Orgolii, frica, valori si falsuri – toate cite sint in om, au luptat cu mine si, separat, intre ele pentru a scoate un produs firav si dezgolit in fata istoriei, o colectie de 100 de imagini de la razboiul de pe Nistru de acum 15 ani.

Acum, cind vremea le-a asezat pe toate, a trebuit sa ma detasez de la evenimentele la care am fost martor. Cum sa selectez (cit mai judicios) piesele care vor compune colectia? Incearca tu sa nu fii sclavul unor predilectii si simpatii personale (pentru anumite fotografii, desigur). Cum incepi si cum termini schema de vizionare, care este formatul optim, designul general, metastructura, etc., etc.

Tin un modest curs de fotojurnalism la Universitate si am de fiecare data un „tic” la faza cind discutam cu studentii subiectul numit „portfolio”. Imediat dupa introducere, vine (niciodata n-a lipsit!) replica: Puteti sa ne aratati lucrarile domniei voastre? Ne-am saturat (chipurile!) de exemplele preluate de la alti autori. Studentii doresc (inca!) probitatea prófului si la aceasta minunata rubrica nu sint nici mai buni, dar nici mai putin buni decit am fost si eu la timpul meu.

-- Voila!

O a doua menire secreta a Expozitiei a fost ciudata obsesie potrivit careia omul simplu ar fi trebuit sa se regaseasca in cronici, arhive, manualele de istorie, la urma urmei. Am vazut cu ochii mei combatantii sau eroii din imaginile expuse in clipa cind s-au recunoscut sau si-au vazut camarazii. Merita toata osteneala!

Traiesc si muncesc intr-o comunitate alcatuita din artisti-fotografi, fotojurnalisti, editori sau, pur si simplu, amatori. Fiecare cu puterea lui. Hiba cea mare a noastra, a tuturor este fotografia „artistica”. Nimeni nu stie cu ce se manânca si cum arata. Cu totii o visam, insa, doar pe ea, – coroana de dafin (pardon – lauri!) a artei fotografice. Si e pacat. Ne scapa tocmai esentialul – fotografia documentara, sora mai mare a celei artistice, scuzati de expresie! Colegii mei, mai ales cei cu lauri nu au putut veni sa vada Expozitia. De! Coroana fiind stufoasa, ca la cerbi, nu le trecu prin minte sa intre pe-o coasta, sau s-o depuna la garderoba…

Curajul fotoreporterului nu trebuie si nu poate sa fie mai mare decit curajul eroilor sai. Asta ca sa nu credeti ca poti fi si un bleg, adica un tip care aranjeaza niste poze: „Stai matale asa, tu, ala cu arma da-te mai la stinga si abordeaza o moaca mai trista, ce dracu!”

De fapt e tot una – blegul cu camarazii lui, iar „turcu” – cu „pistolu”!