Nu am moarte cu tine nimic, nici măcar nu te urăsc 

 

-Domnule Grigore Vieru, cum e să trăieşti fiind un simbol?

-Nu ştiu dacă sînt sau nu cu adevărat un simbol. Ştiu însă că am trăit întotdeauna în afara lui – acolo unde-i furtună, viscol, ţunami...

-Poezia e un chin sau o terapie?

Poezia este un chin pentru cei lipsiţi de har şi o suferinţă pentru cei chemaţi pentru poezie.

-Ce credea despre viaţă Grigore Vieru la 14 ani, la 25, la 40 şi la 70 de ani?

-La 14 ani, flămînd fiind, credeam că nu există pe lume nimic mai bun decît o bucată de pîine. La 25, îndrăgostit fiind, credeam că nu există nimic mai frumos pe lume decît iubirea, la 40 mai credeam în iubire, iar la 70 cred că nu există nimic mai tulburător decît viaţa în general, fie că eşti flămînd, fie că nu ţi-ai găsit dragostea pe care ai visat-o.

-Care e emoţia ce vă domina atunci şi acum?

-De prin 47 mi-e frică de foamete. Cu alte cuvinte, mă tem de moarte. Viaţa este o necontenită frică de moarte. La 70 nu te mai temi de nimic, aştepţi cu seninătate moartea. Şi nici ea nu se mai teme de tine.

-Poezia este o meserie egoistă – dacă -eşti cinstit cu tine însuţi, atunci răneşti orgoliul şi sensibilitatea celor apropiaţi. Iar dacă le intri în voie, poezia devine un fals. Cum procedaţi, de obicei dvs?

 

 

 

-Adevărat, poezia este într-un fel, expresia unui egoism intim, ca să zicem aşa. Dar numai în momentul zămislirii ei, după naştere, ea trebuie să devină un bun colectiv. Altfel, riscă să devină un fals.

-Aţi căutat modelul mamei în toate femeile de care v-aţi ataşat?

-În dragostea femeii găsim o prelungire a iubirii mamei pentru fiinţa noastră. În acest sens, bărbaţii rămîn viaţa întreagă nişte copii. Ei tînjesc mereu după iubire, nedeosebindu-se în fond de femei. Bineînţeles că sînt în căutarea modelului mamei în femeie şi n-aş putea spune că l-am găsit.

-Singurătatea este o condiţie obligatorie pentru un poet?

-Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Aşa zice poetul în celebrul său poem. Actul de creaţie este o repetabilă moarte, iar în acest gen de murire poetul a fost întotdeauna singur. Chiar dacă scrie pentru cei mulţi.

-Cum se împacă fragilitatea şi verticalitatea în fiinţa unui poet?

-Trebuie să existe o armonie deplină între aceste două componente ale fiinţei poetice. Altfel, rişti să rămîi în poezie un copil neajutorat sau un sportiv acoperit de muşchi revoluţionari, dar neinteresant ca poet.

-Poeţii pot fi uşor manipulaţi, ei fiind conduşi de emoţii?

-S-ar putea să aveţi dreptate în întrebarea care conţine şi răspunsul. Poeţii sînt deseori conduşi de emoţii, pentru că mort este poetul neemotiv. Dar ei sînt şi duri, şi neînduplecaţi uneori. Ca şi femeile care iubesc. La respectiva întrebare ne-ar putea răspunde poeziile lui Eminescu, emotive şi în acelaşi timp, răspicate – un cutremur de nervi.

-V-aţi simţit utilizat în scopuri străine Domniei voastre?

-Atunci cînd am de cîştigat ceva pentru interesele naţionale, mă pot lăsa şi utilizat.

-Există anumite aşteptări de la poeţi, un anumit comportament, anumite reacţii, anumite gînduri. V-aţi dorit vreodată să reacţionaţi altfel, ca un om banal?

-Mi-am dorit adeseori să reacţionez ca un om banal, pentru că este îngrozitor să reacţionezi numai în baza aşteptărilor colective. Or, această lume, cînd apar în faţa ei, aşteaptă de la mine o concluzie politică, o condamnare politică, şi mai puţin un poem nou, şi asta mă doare cel mai mult. Dacă m-aţi ridicat în stima dumneavoastră ca pe unul dintre poeţii preferaţi, stimaţi-mă ca poet, nu-mi puneţi pe umeri atîtea poveri politice. Eu nu sînt un tribun, sînt liric, tragic, prăpăstios dacă vreţi, dar nicidecum un pafletist politic. Lăsaţi-mă în anişorii care mi-au rămas, să compun un poem sau un cîntec nou pentru dumneavoastră, că le pot compune nu mai rău decît la 40 de ani.

-Ce ar trebui să facă poeţii, pentru a recăpăta poziţia de staruri din anii 70?

-Ar trebui să fie sau pe deplin subjugaţi ca în anii 70 sau pe deplin liberi.

-Lupta dintre generaţii este o chestiune de gelozie, putere, influenţă sau mai e altceva?

-Lupta dintre generaţii este lupta dintre valoare şi nonvaloare. Eu, bunăoară (iertaţi-mi nemodestia), nu am luptat niciodată împotriva lui Nicolai Costenco, Ion Druţă, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija sau Emilian Galaicu-Păun, scriitori care fac parte din diverse generaţii. Este adevărat că între mine şi Galaicu-Păun au existat nişte neînţelegeri, dar ele au ţinut de altceva (din partea mea) şi nu de gelozie. Mă bucur că Emilian Galaicu-Păun este un mare poet, s-a mai potolit şi îşi caută de - ale sale. De altfel, ar trebui să ne calmăm cu toţii, pentru că şi tradiţionaliştii, şi postmoderniştii şi-au cam pierdut cititorii şi nu există şanse de a-i recupera.

-Care este relaţia actuală cu ceilalţi monştri sacri – Cimpoi, Druţă, cu care aţi făcut disidenţă trandafirie?

-Vă rog să vă lămuriţi asupra culorilor. După cîte ştiu, există o diferenţă dintre trandafiriu şi portocaliu. Noi am făcut disidenţă portocalie şi nu trandafirie, pe cînd unii care se îmbracă azi în portocaliu, au fost ieri mai mult decît trandafirii, chiar stacojii. Să revenim însă la esenţa întrebării. De omul politic Ion Druţă, în ultimii ani, m-am distanţat. Cu scriitorul Druţă am cele mai frumoase relaţii şi nu obosesc niciodată să repet că este dăruit cu har de la Dumnezeu, că este cel mai important scriitor basarabean şi unul dintre cei mai de seamă scriitori români. Oricît de supăraţi am fi pe el, nu putem scoate din literatură nişte capodopere care se numesc Sania, Frunze de dor, Povara bunătăţii noastre, Horia, Casa Mare, Toiagul păstoriei, Biserica Albă. Apoi să nu uităm că în primii ani de luptă pentru descătuşarea noastră naţională, Druţă s-a aflat pe linia întîi a frontului. Nu sîntem atît de bogaţi, încît să excludem din literatură un mare scriitor. Nu sîntem nici atît de apăraţi, ca să nu avem nevoie de opera lui. Cu Mihai Cimpoi, care este şi el atins de geniu ca şi Druţă, m-am împăcat bine în toate timpurile.

-A fost vreo putere de care v-aţi ataşat?

-Simt, prin ispitirile dumitale, că sînt bănuit sau chiar învinuit de unele lucruri neplăcute, dacă nu chiar trădare. Să le lămurim puţin. Ex-preşedntele republicii, Mircea Snegur a învăţat din mers normele independenţei. Ca şi poporul care, de altfel, ciudat! începuse a se obişnui cu raiul totalitar. Venind din timpul şi din spaţiul în care am vieţuit cu toţii, domnul Snegur nu putea să nu facă şi greşeli. L-am lovit dur în presă pentru unele dintre ele. Atunci însă, cînd a declarat oficial că numele corect al limbii moldoveneşti este limba română, i-am strîns mîna şi i-am mulţumit pentru că era una să afirm eu lucrul acesta şi alta să o declare Domnia sa. Nu a fost absolvit de greşeli nici succesorul său Petru Lucinschi, în diplomaţia sa, însă îşi găsise locul cuvenit dreptatea limbii române şi a istoriei românilor pe care le lăsase în pace. I-am strîns pentru asta mîna şi i-am mulţumit. Cine încearcă să-i scoată din istorie – şi pe unul, şi pe altul, greşeşte el însuşi. Cred că actualul preşedinte a comis şi mai multe gafe decît predecesorii săi. Ne-a supărat, de exemplu, agresivitatea sa de odinioară faţă de România şi conducătorii ei, pentru care i-am răspuns destul de dur în presă. Mărturisesc că am avut cu Domnia sa o discuţie foarte serioasă. N-am încercat să-l corup politic, ca să zic aşa, şi nici el n-a încercat să o facă. Am vorbit aşa cum mi-a dictat inima despre problemele care mă dor- credinţa strămoşească, limba română, istoria românilor şi despre faptul că nici un conducător n-a cîştigat o victorie în lupta cu intelectualitatea. (...) În general consider că nimeni nu trebuie să se creadă buricul pămîntului, nici conducătorii de stat sau de partide, dar nici oamenii de artă. Astfel treburile ar merge mult mai bine şi poate am ieşi odată din mizeria în care ne zbatem.

-Sînteţi produsul propriei poezii sau victima ei?

-Sînt produsul victimizării credinţei strămoşeşti, a limbii române şi a istoriei româneşti. M-am născut ca poet dintr-o mare suferinţă. Dintr-o necontenită împotrivire faţă de tot ce a plănuit să-mi ia sufletul, să-mi ia aerul plămînilor, văz-duhul, după cum ar transcrie grafic acest cuvînt Emilian Galaicu-Păun. Suferinţa de care vorbeam mai sus şi care este a generaţiei mele, nu mi-o poate îndulci nimeni şi, mai ales, nu mi-o poate anula nimeni. Am fost marcat profund de ea pentru toată viaţa. Atunci cînd nu mă poate ajuta pînă la capăt harul, mă ajută ea. -Aveţi dreptul la mofturi?

-Nu-mi place moftul. Ca şi orgoliul. I-am atras atenţia în presă (cred că în mod convingător) colegului de breaslă Dumitru Matcovschi, în care am observat unele manifestări ale moftului, ca să nu-i zicem orgoliu. Mi-a răspuns copilăreşte. Moftul este caracteristic copiilor alintaţi.

-Lucraţi prin metoda eliminării – fiecare carte conţine poezii din precedenta, plus cîteva noi... Doriţi să rămîneţi poetul unei singure cărţi?

- Ar fi grozav să rămîn poetul unei singure cărţi. Dar aş fi bucuros să rămîn şi poetul unei singure poezii, aşa cum a rămas în literatura română Mateevici. Regret că sînt învinuit de unii că aş fi nemodest. Nemodestie să fie oare chinul de a trudi o viaţă întreagă la o singură carte, avînd enorme posibilităţi de a scoate în fiecare an cîte una? Nemodestie să fie oare faptul că, luat de valul atîtor griji, am uitat de Abecedarul şi nu l-am mai editat de 10 ani, deşi lumea mă tot întreabă de el? Spun unii că nu mă mai satur de slavă, că alerg pe la toate grădiniţele, şcolile, universităţile, emisiunile radiofnice şi televizate, că mă simt însetat de elogii, de cronici, de studii şi monografii. Ei, bine, merg acolo unde sînt invitat şi mă elogiază cei care cred în osteneala mea poetică, nu le plătesc pentru asta. Nu l-am rugat personal, bunăoară pe Constantin Tănase să organizeze un concurs cu lucrări ale elevilor inspirate din creaţia mea. Au participat la concurs peste o sută de copii. Am citit cîteva dintre ele. Vroiam să trăiesc pînă la 70 de ani. Acum, după ce m-am convins ce copii avem, parcă aş dori să ajung pînă la 80.

-Feciorii dvs. vă citesc?

- Mă citesc mai mult nepoţii. Mai ales cînd se pregătesc de vreo serbare. Copiii de azi nu prea citesc – i-au distrus minciunelele colorate de la televizor şi internetul.

-Care sînt relaţiile dvs cu feciorii?

-Am fost uneori dur cu feciorii mei, din frica de a nu-i pierde. Observînd într-o zi că unul dintre feciori (azi un strălucit oftalmolog) vorbea ruseşte la o recreaţie cu alţi colegi de la şcoala nr.1 (azi liceul “Asachi”) m-am supărat atît de tare, încît a doua zi l-am luat de acolo şi l-am dus la o şcoală internat. Nu l-am luat de la şcoala nr.1 pentru că vorbeau ruseşte, ci pentru că vorbeau prost româneşte. I-a prins bine feciorului meu acea lecţie pedagogică. Am doi feciori cinstiţi, truditori, la locul lor, respectaţi de oameni. Sînt un părinte fericit.

-Văduva lui Stănescu povestea într-un intervu că încercau în fiecare zi împreună cu poetul să-şi depăşească propriile limite – la toate, inclusiv la băutură. Dvs aţi încercat să descoperiţi care vă sînt limitele?

-Întreaga mea trudă s-a bazat şi se bazează pe acest noroc al meu de a-mi vedea propriile margini şi pe dorinţa de a le sfărîma. Dovadă este şi faptul zgîrceniei mele de a scoate în fiecare an cîte o carte. Sînt pierduţi poeţii care nu-şi văd propriile margini.

 

 

 

-Sînteţi un boem?

-Nu. Nu am timp pentru boemă. Şi apoi mi-ar fi greaţă mai mult de bîrfă decît de băutură. Cîrciuma în care mă zidesc este biblioteca şi nopţile nedormite, în care pîndesc un vers mai acătării.

-Care este cea mai mare manifestare de libertate pe care v-aţi asumat-o?

-Această manifestare este, cred, gestul de a publica în Literatura şi arta un bestem, în urma unei hotărîri oficiale de a dărîma imnul Deşteaptă-te, române cu unul nou. Spuneam în acel blestem cam aşa ceva – să i se usuce mîna poetului şi compozitorului care va îndrăzni să ridice mîna asupra imnului Deşteaptă-te, române. Noul imn comandat poeţilor şi compozitorilor n-a mai apărut. S-a găsit altă soluţie – cea a imnului actual. Bineînţeles că nu mai puteam să-i blestem pe marii creatori Mateevici şi Cristea.

-Scriitorii trăiesc pentru a-şi povesti viaţa?

-Cu mine lucrurile stau puţin altfel. Nu eu îmi povestesc viaţa, ci viaţa mă povesteşte pe mine. Viaţa, în complexitatea ei, este de nepovestit. Ca şi divinitatea.

-Creaţi impresia unui om ocrotit de zei. Aţi avut în viaţă şi eşecuri sau numai victorii?

-Întreaga mea viaţă, din copilărie şi pînă acum, nu a fost altceva decît un şir de cumpene. O copilărie şi o adolescenţă pîndită de ghearele morţii. O boală de care numai o minune m-a salvat. Patru accidente periculoase, dintre care două destul de dubioase – am vorbit despe ele. O carte dată la cuţit în care se găsise tricolorul românesc. Vă închipuiţi ce însemna în 1970 să găseşti aşa ceva în cartea unui poet? Acoperit de numeroase denunţuri, a căror lucrare o mai simt şi astăzi. Ameninţări cu moartea, scrise şi telefonice. Păstrez un clit de scrisori (în cele două limbi de stat, de la sfîrşitul anilor 80 şi începutul anilor 90) cu acele ameninţări. Nu-mi este lăsată în pace nici bătrîneţea. Am reuşit să trec prin toate ocrotit de Dumnezeu. Mulţi dintre acei care au făcut rău inimii mele au murit demult. Nu mă bucur, dar să nu se bucure nici noii mei răuvoitori.

-Ce este pentru dvs dragostea?

-Spunea cineva că dragostea e o nălucă, despre care toată lumea vorbeşte, dar nimeni n-a văzut-o.

-Disperarea?

-Disperarea face să izbucnească revoluţiile şi tot ea le înăbuşă pînă la urmă.

-Frica?

-Frica este ceva primar. Rar om îndrăzneşte să-i rîdă în faţă.

-Veşnicia?

-În celebrul vers blagian Veşnicia s-a născut la sat , azi lucurile s-au inversat. Azi satul este locul unde moare veşnicia.

-Fericirea?

-Fericirea este chiar teama de a nu o pierde?

-Norocul?

-Cred în noroc, dar mă sprijin pe trudă. Norocul nu preţuieşte nimic fără mărgăritarele sudorii de pe fruntea truditorului. ( 2005 )