Hamletul Luminitei

NOI AM ALES ALTA CALE DE A MURI.

la noi se moare in picioare

 

interviu cu luminita ticu

 

text de maria-paula erizanu

imagini de igor schimbator

 

Un spectacol despre care am vorbit trei zile. Ouale negre și cocoșul nevrotic, care iși permite sa cronometreze morțile tuturor, fara nici macar voia micuțului Will (așa suntem noi, moldovenii, pe picioare de egalitate cu Shakespeare, dupa atiția Romei, Juliete, regi Leari și vise in unele nopți de vara montate și necitite). Un spectacol care te ține periculos de treaz timp de doua ore, chiar daca stai pe cel mai incomod scaun lume (de elev persecutat, pentru ca nu e de bun simț sa scirții și sa respiri cind picura lacrima din ochiul sting al lui Horațiu), intr-un subsol in care nu patrunde oxigenul niciodata. Un spectacol in care intri din prima secunda și din care nu mai ieși. Un spectacol la care nu poți sa intirzii, pentru ca se intra direct din scena. In sfirșit, pina și Viorica Meșina a ințeles Hamletul. A fi.

Am fost invitata de Academie, de fapt habar nu am daca Academia chiar a vrut sa ma invite, Durbala a insistat - “Mai bun pedagog de vorbire scenica nu cred ca exista” și m-a convins, pentru ca Tolica mi-e prieten. Am facut citeva fragmente cu studenții, din Brecht, din Cehov și din Shakespeare și de un autor german, Marius Mainburg. Am fost un fel de experiment al cursului. Și așa a ieșit ceva care placea, cel puțin lui Durbala, nu știu daca și Academiei. Și m-am aventurat mai departe in toata afacerea asta, pentru ca simțeam ca ma ajuta, ca gasesc oameni de același spirit, oameni care nu obosesc niciodata. e capabil sa mearga pina in pinzele albe.

Ideea cu Hamlet nu a venit in urma unui lung proces de gindire, Durbala mi-a zis “Faci asta și asta”, ca daca m-ar fi lasat, poate aș fi ales un autor contemporan, un Viripaev sau un Mainburg sau o Esinencu, liber, de aia și sunt la curs. Dar Durbala mi-a spus ca daca nu fac eu Hamlet și nu fac eu Shakespeare, atunci cine? Tolica are o maniera de a-ți lasa timp sa iei o decizie, dar te trezești ca faci exact ce vrea el și cum vrea el, “dictatorul”. Deși e bine sa existe cineva care sa dirijeze lucrurile, eu am o poziție mai comoda ca pedagog invitat, dar cred ca am avut și o doza de inconștiența, pentru ca nu mi-am dat seama ca atit studenții, cit și eu suntem prea mici pentru Hamlet, prea infantili. Ma inglodam tot mai mult și mai mult, dar n-am putut sa dau inapoi. Niciodata nu dau inapoi, pentru ca altfel, degeaba mai incerci.

E minunat ca studentii pot sa joace uneori atit de bine și alteori atit de prost. Spectacolul e un organism viu. Jocul fara culise, morțile in picioare au reprezentat o provocare. Studenții au fost șocați cind au aflat ca n-o sa se bata cu spadele și n-o sa moara “pe-adevaratelea”, lor li se parea cel mai frumos moment inca din prima repetiție. Cum sa nu mori? Noi am ales alta cale de a muri. La noi se moare in picioare.

Regizorul din mine a vorbit mai mult in Hamlet. Pedagogul a cedat - cind nu eram ințeleasa, dictam. S-ar putea ca studenții sa ințeleaga mai tirziu, cum s-a și intimplat.

 

Nu am vazut foarte multe Hamlete, dar am vazut Hamletul lui Vlad Mugur, am vazut Hamletul lui Nekrosius, la care s-a lucrat un an de zile, spectacol care mi-a placut cel mai mult și mie, și studenților. Noi am lucrat doua sau trei luni, și atunci doar la ore. Am vazut Hamletul lui Radu Alexandru Nica, pe cel al lui Sandu Vasilache, al lui Fusu, al lui Sapdaru, de la Botoșani. In mine cred ca e mai puternica partea regizorala, pentru ca eu descopar regizori și mai puțin ma interesez de actori, cum a fost și in cazul lui Necrosius, unde mi-au placut foarte mult toți actorii, dar atit.

 

Hamlet a fost pregatit ca spectacol de licența, care se scoate de obicei la anul IV, dar noi am inceput sa lucram la el la anul III. Și am mers la Bratislava vara trecuta, la un festival studențesc european, Histropolitana Projekt. Practic ne-am aburit pe-acolo, nu ca Hamlet ar fi fost un spectacol prost, dar era prima ieșire a studenților, multe lucruri s-au schimbat de atunci. A fost șocant ceea ce am vazut la unguri, la nemți, la elvețieni. A fost și trist, pentru ca, prin comparație, la noi se vede doar un inceput de școala. Cursul lui Durbala e foarte bun, dar nu se intimpla prea des in sistemul Academiei. Avem o școala saraca, poate pentru ca așa e națiunea noastra. Cind ieșeau ungurii in scena, era clar ca ei sunt un popor care a luptat pentru ceva, pina și maxilarele lor nu erau omenești.

 

Teatrul trebuie sa fie o sursa de inspirație pentru studenți, la fel cum studenții trebuie sa fie o sursa de inspirație pentru actori. Ori vezi lucrurile proaste și te pui pe ginduri, ori vezi lucrurile bune și la fel te pui pe ginduri, pentru ca nu poți ramine in urma fața de o minte tinara.

Studenții care vor sa plece la masterat in alta parte au un spirit naționalist foarte dezvoltat, ei vor sa invețe, ca apoi sa se intoarca aici și sa demonstreze cum trebuie sa se faca teatru. Eu consider ca e neaparat ca in special cei care vor sa mearga la regie sa plece acum. Daca plecam și eu imediat dupa ce am absolvit, poate ca viața mea se aranja altfel. Aș fi avut mai multa incredere in mine. Așa, a trebuit sa imi cresc singura aceasta siguranța.

Poate ar fi bine ca unii dintre studenți sa plece acum și in Rominia, in condițiile actuale ma gindesc ca aș putea s-o fac și eu, deși asta ar insemna ca cedez. Aici, daca vrei sa te integrezi intr-un sistem, ori nu ești acceptat, ori, daca ești acceptat - incet, incet, te diluezi ca cerneala in apa. Din punctul acesta de vedere, sunt convinsa ca e mai greu sa te integrezi aici decit in Rominia, in pofida discriminarii faimoase a bucureștenilor, caci, pina la urma, nimeni nu vrea cu orice scop sa te dezintegreze acolo.

 

Grupa noastra (Luminița Țicu, Doriana Talmazan, Valeriu Pahomi, Snejana Puica, Ghenadie Gilca, Dumitru Mamei n.r.) a avut din start patru pedagogi – Fusu, Gaju, Cozaru și Berov și asta ne-a dezvoltat un sentiment de responsabilitate pentru ceea ce facem. Pe urma, Fusu a știut sa ne aduca profesori de peste hotare, prin fundația Soros. Așa am ajuns sa o avem pe Kilina Cremona, care sa ne invețe ce inseamna dansul contemporan, sau pe Moleau, care sa ne predea ore de masca, el fiind cel mai bun pedagog de masca și din Franța, unde e profesor la Jacques Lecoq, o școala de mișcare. Sau pe Drujnikova din Moscova, care ne-a predat ritmica. Dar și Durbala a adus foarte multa lume la cursul sau, așa ca sper ca macar o parte din studenți sa ajunga oameni de teatru, cel puțin noi asta am vrut, deși viața teatrala de la noi e cam suspecta.

 

Aici toate lucrurile se intimpla la fel - fie ca se intimpla la Luceafarul - deși acolo nu se intimpla nimic, dar ei s-or supara, pentru ca sint siguri ca anume la ei lucrurile se intimpla... La fel cum crede și Ionesco sau oricare alt teatru. Și ajung sa monteze toate Romeo și Julieta - din prea multa dragoste, care trebuie sa infloreasca undeva.

 

N-aș putea sa vorbesc de rau despre Vasilache sau despre Fusu sau despre Vutcarau, pentru ca eu am vazut citeva spectacole foarte bune de-ale lui Sandu, foarte bune (le mai vad inca) de-ale lui Mihai sau am vazut spectacole foarte bune de-ale lui Petru și acum nu le mai vad... Și n-aș putea sa ii invinuiesc, pentru ca nu imi dau seama din ce cauza se intimpla ceea ce se intimpla.

 

Regia nu e o salvare, mi se pare chiar o meserie mai complicata decit actoria. Eu incerc sa fac regie, dar mi-e cam frica de incercari infantile. Simt lipsa unei școli de regie. La cursul lui Durbala se face regie de teatru, dar asta din prea mare dorința a lui Durbala. El le-a propus studenților sa monteze și așa au ieșit doua spectacole, “Fight Club” in regia lui Viorel Pahomi (Hamlet) și “Dar ce s-a intimplat cu femeia?” in regia lui Sava Cebotari (Horațiu). Sint bune, dar sint totuși incercari la nivel intuitiv.

 

Ma gindeam sa obțin o bursa in Lituania sau in Germania sau in Ungaria, sa capat acest gen de experiența. Simt ca imi place și ca aș putea sa fac ceva. Și daca simt, ar trebui sa imi rascolesc aceasta calitate. Sau lipsa de calitate. Caci știi ca se spune ca de obicei actorii proști se baga in regie. Dar eu nu prea cred ca sint o actrița proasta.

 

Nu vreau sa supar pe cineva, dar, in fond, pentru ca nu exista concurența, pentru ca nu exista școala, pentru ca nu sint idei, nu exista nici o echipa de oameni care sa faca ceva. Așa cum a aparut in Rominia DramAcum sau cum e in Rusia mișcarea Kyslorod, unde se intimpla ceva. La noi se intimpla doar comunism.

 

513? Am cautat tot timpul scene noi, nu neaparat scene mari, poate chiar vreun subsol. Scena mare e mai problematica. Deși eu cred in teatre naționale cu repertoriu și-n teatre mari. Cred și știu ca exista, dar nu la noi. Și asta ma doare. In Chișinau ar trebui sa existe nu unu-doua spații mici, ci 5-10, cu 20-100 de spectatori.

 

Am lasat acum un proiect in aer, un text de Sorokin la care am lucrat doua luni, dar nu am gasit bani pentru el. Poate facem o colaborare cu Teatrul Act din București, ca Mihai s-a ințeles cu Marcel Iureș, directorul Act-ului, cu care s-a imprietenit in iarna aceasta, atunci cind monta Pescarușul la Braila. I-a povestit despre toate ideile pe care le are și acestuia poezia transnistreana din anii 20 și Dostoievski Trip i s-au parut cele mai exotice.

 

Sala Studio. Povești de Familie. Mizam pe un altfel de spațiu, dar din lipsa de interes a oricui ar fi putut sa dea bani, am ajuns la Sala Studio a Naționalului. La inceput ne-au refuzat, catalogind textul ca unul de circ, de parodie, pentru ca dupa - sa ne accepte. Acum Poveștile iși au publicul lor. Bineințeles ca ar fi o idee sa mergem și in sala studio, doar ca și aceasta sala aparține unui sistem bine dirijat.

 

La Academie s-ar putea, deși te intrebi “Pina cind?”, ca spațiul acela e și așa destul de exploatat de studenți, ei practic dorm acolo. Și atunci ar trebui sa repetam iar in alta parte. Am avut noroc de textul lui Garcia (Clovnul de la McDonalds, montat la Clubul 513, n.r.), pentru ca noi am vrut sa facem un teatru fara prea multa mișcare și am repetat in cabina, nimeni nu știa cu ce ne ocupam. Fara ca noi sa ne ascundem, dar și fara sa fim vazuți de cineva.

 

Poate ca aceasta echipa la care visez eu exista deja, pentru ca noi lucram necondiționat de atita timp cu Mihai, cu care am și calatorit și am vazut lumea, am facut și Povești de familie. De fapt, la inceput a fost A șaptea kafana, apoi a urmat Femeia ca un cimp de lupta (o producție moldo-franceza). Acum Mihai tocmai lanseaza un text de Neil LaBute, dramaturg și scenarist american. E vorba de o piesa superba, pe care inițial ma gindeam s-o montez eu, dar ceea ce a facut Mihai e foarte bine, un inceput al unei noi mișcari.

 

Aș fi vrut sa ma concentrez mai mult asupra actoriei, dar nu prea am unde. Sau sint prea mulți actori, sau nu se mai face teatru. Ramine doar sa faci singur ceva, ca altfel nu ma prea vad in alta parte. Ma tem ca școala de regie sa nu aiba același efect ca cea de șoferie.

 

Acum mi-e frica deja sa stau și alaturi de șofer, pentru ca imi dau seama de pericole. Inainte de a face școala, credeam ca dupa ce voi invața, voi conduce cu viteza nebuna prin oraș, dar acum ma mulțumesc doar cu caruselul.

 

Cred ca o sa ma duc la carusel inainte sa nasc, vreau ca si copilul meu sa fie fecioara și nu balanța, cum s-a autoprogramat. Nu ca mi-ar placea fecioarele, dar ele sunt ambițioase și complicate și atunci mi-am zis: mai bine sa fie complicat decit sa fie foarte simplu. Și eu, și Sasha (Pleșca, actor și aproape tata n.r.) suntem sagetatori. Și ne-am fi dorit un al treilea sagetator sau macar un leu, dar daca așa a vrut copilul... Nu mi-e teama sa am un copil complicat, cu atit mai bine daca e balanța, eu in genere și lucrurile simple le fac sa fie complicate. Inconștient. Pentru mine pina și mersul la policlinica devine complicat. Probabil ca daca tu crezi ca lucrurile sint complicate, ai alta apropiere fața de ele, mai complicata, mai ciudata. Așa cred ca fugi de banalitate. Sintem inconjurați de atitea lucruri banale și daca le iei ca atare, ele ramin banale, dar daca le complici – se transforma in eveniment.

 

Eu și Sasha ne iubim și poate ca ar trebui sa ne inscriem deja la oficiul starii civile, dar de data aceasta nu vrem sa ne complicam. Nici pe noi și nici pe parinți. Ca intr-o luna mai bine faci un spectacol decit o nunta. Noi am zis ca o sa facem nunta dupa cincizeci de ani, nu vrem sa aplaudam inainte de vreme.

Sasha s-a ingrașat neclar, i s-a parut ca arata mai important. Eu il intreb acum: cum așa? El ii credea pur și simplu pe cei care ii spuneau ca devine om dintr-o bucata. A slabit pentru ca s-a mutat cu mine și a inceput sa manince omenește. Iar eu am inceput sa ma ingraș, pentru ca eram curioasa sa vad de ce minca el.

 

Uneori nu ma mai recunosc, sarcina te schimba și placerea e mult mai mare cind știi ca o sa ai un prieten. In trei, lucrurile o sa fie mai interesante. Abia așteptam sa mergem in trei sa ne prostim, ca doi e prea puțin pentru o gașca.

 

Unei rude care vroia sa socoata nu știu ce i-am zis mai intii ca Sasha ar fi cu doi ani mai mic decit mine, apoi m-am incurcat și i-am zis ca e cu trei ani mai mic, in realitate – sint patru ani diferența. Ma simt mai matura decit Sasha in meserie, pentru ca am avut mai multa experiența, mai multe turnee, mai multe roluri. Eu sint aia care dirijez, care vorbesc mai mult, el ține cont de sfaturile mele, dar cred ca in curind vom ajunge la același nivel. In schimb, in viața cotidiana el are mai mult curaj, eu sint mai inadaptata.

Eu tot timpul am fost aia careia Union Fenosa ii deconecta lumina, pentru ca nu vedeam pe ce data trebuia sa achit factura. Nu credeam ca voi ajunge așa - de mica parca eram mai responsabila, deși poate ca așa mi se parea mie ca sint, cu mama alaturi. A trecut o perioada pina sa realizez ca lumina nu se platește singura, ca și telefonul, de altfel.

Am facut ambii școala de șoferie și el se descurca foarte bine acum, iar eu ma tem. Dar cred ca e bine sa te temi intotdeauna de niște lucruri, caci daca te temi, nu te temi in zadar. De fapt, nu sint o fricoasa, pentru ca nu am ce pierde. In cazul mașinii, iți poți pierde viața. Cind faci teatru, iți poți pierde doar demnitatea, care are aceeași valoare ca și viața, dar eu nu sint persoana care sa iși puna in joc integritatea sau cuvintul. In cazul in care depind numai de mine, nu mi-e frica de nimic.

 

Nu am ales eu actoria. Fac teatru din clasa a doua și n-am dat niciodata inapoi.

 

Știm cine sintem, dar nu știm ce se poate intimpla cu noi.

 

Daca ar fi sa existe, critica e mare lucru in meseria noastra. O critica poate sa produca o anumita concurența. Acum nu știu, nu exista critica pentru ca nu se face teatru sau nu exista teatru pentru ca nu se face critica? Am zis asta o data și s-a suparat critica pe mine. Și mi-am dat seama ca exista.

 

Imi place foarte mult sa aduc studentul la condiția de a ințelege. Imi place sa lucrez cu instrumentul uman, imi place ca in urma lucrului, studentul sa iși dezvolte anumite atitudini, sa devina responsabil de ceea ce prezinta el. N-aș vrea sa ma cataloghez ca pedagog, dar poate ca e mai important sa fii pedagog decit regizor, pentru ca prin mina ta trec atitea destine...

 

Ma intreb pentru ce vor regizorii de la noi sa monteze. Eu nu mi-am dorit niciodata sa ajung o fabrica “de facut”. Vreau sa ramin conștienta și treaza, pentru ca in momentul cind o sa apara niște dorințe ciudate, sa pot renunța. Omul are destule roluri in viața, pentru ca sa mai faca inca unul, inutil.