Fermierul Nicolae Cojocaru veni la redacția noastră cu zece roșii mititele. Dar rotunde. Mirosind a roșii (ceea ce e un lucru demn de urmat și pentru alte roșii care miros a altceva decât a roșii). Cu vreo două luni în urmă am fost la el la furat harbuji (eveniment monden organizat de însuși stăpânul acestora). Mititei. Dar rotunzi. Se vede că asta e forma preferată a fermierului Nicolae Cojocaru. Pentru cei care nu s-au prins încă, facem o paranteză pătrată. Nicolae Cojocaru este una dintre vedetele marketingului autohton (a studiat marketingul politic, dar a vândut de toate), tipul cu o sută de proiecte de impresariat artistic în cap și unul dintre cei mai longevivi atleți ai vieții nocturne a capitalei. Care, dintr-un impuls încă necunoscut nouă, doi ani în urmă a cumpărat câteva hectare de pământ în zona Vadul lui Vodă și s-a transformat în țăran. Cu toate consecințele de rigoare. Evident, având grijă în primul rând să înregistreze Gospodăria țărănească Rezervația Ecologică „Grădina mea” la Mărci Înregistrate. Ce a fost la mijloc? Cel de-al șaselea simț care se activează la oamenii din marketing și care le permite să simtă noile trenduri înaintea tuturor? Sau entuziasmul debordant cu care aceiași oameni din marketing calcă pe instrumentul terapeutic, grebla?

În ultimii 3-4 ani, piața agricolă ecologică din România a înregistrat o creștere de 300 la sută. Sunt niște semnale clare și pentru noi, dacă vrem să fim primii aici... Cum are loc, de fapt, înregistrarea genului acesta de întreprinderi?

Depui o cerere la CRPA Inspect, organismul de inspecție și certificare a produselor agricole ecologice. Certificatul de produse bio îl obții însă abia peste 3 ani. Pe parcursul acestor ani ești monitorizat, ești inspectat, ești verificat să nu introduci niciun produs chimic în sol. Eu încă nu am obținut certificatul de produse ecologice. Sunt abia în al doilea an de conversie.

Ai moștenit pământul sau l-ai cumpărat?

Cele 3.3 hectare le-am cumpărat de la un țăran din Budești, care a considerat că e mai onorabil să meargă în Italia sau la Moscova să facă 600 euro pe lună decât să-și pună creierii în mișcare și să câștige de pe urma pământului pe care îl are.

Parafrazându-l pe magistrul Mihai Ursachi, de pe când se credea pelican: un țăran din Budești avea un pământ și nu i-a folosit la nimic. Ce ai reușit să câștigi tu de pe urma acestei afaceri? Ai putea să obții de pe lotul tău salariul țăranului moldovean din Italia?

Nu-mi pun acest scop acum. Perspectiva e alta şi perioada de investiții e mai lungă.

Care e perspectiva ta asupra perspectivei pământului, deci?

Îți deschid un mic secret comercial: vreau să fac o rezervație, să cresc fructe și legume și să încep a abona orășenii la produsele noastre.

Ceea ce face demult Franța, de exemplu?

Da. Căci nu se limitează totul la faptul că ai crescut o legumă și ai vândut-o. În jurul acestei legume lumea se coagulează în cluburi, asociaţii, grupuri, comunități, se fac evenimente, se nasc târguri, apar festivaluri, sărbători sau pur și simplu chefuri etc.. Bucătăria acum înseamnă cu totul altceva decât însemna cu 15-20 ani în urmă. A devenit un semn de cultură, civilizație dacă vrei. Să fii exigent cu produsele pe care le consumi, să știi să alegi, să știi să extragi tot ce e mai bun din acest produs. Și să știi să te bucuri de acest rezultat împreună cu oamenii dragi. O roșie nu mai e o roșie. E un simbol. Și această perspectivă îmi place. N-am gătit în viața mea. Dar, de doi ani, de când am ogorul meu, am început să prețuiesc mirosul fiecărei roșii, textura fiecărui dovlecel, să-mi placă să fac din ele ceva bun. E o bucurie accesibilă tuturor și pe care, paradoxal, n-o poți calcula în bani.

Cum a fost debutul, clipa când te-ai trezit țăran cu acte în regulă și cu un câmp plin de belladonnă care așteaptă ceva de la tine?

A fost greu. Ți-o spun fără să cochetez. Pentru că eu, copil de asfalt, am plonjat cu capul direct în țărână. Fără să-mi dau seama că nu știu nimic despre ea. Mai am atâtea de învățat! Am început să deprind și bunele practici, dar și să observ proastele obiceiuri ale multora din jur.

Și ce ai descoperit?

Mi se ridică părul meu mătăsos în cap de la ceea ce aud de la colegii mei de breaslă, cum ar fi. De exemplu, eu am un hectar de pepene verde și mă întâlnesc cu altcineva care are, la fel, un hectar de pepene verde. Tu ce soi ai pus? A, Octavia. Și eu. Și, ți-a ieșit ceva? Păi, mi-au înghețat în iunie. Da ție? Mie mi-a rodiiit! Straniu, același soi, aceleași ploi... Le-ai pus picurătoare? Nu, nici eu nu le-am pus... Cred că le-ai pus selitră amoniacală... Ei, o țâră acolo, 150 de kile la hectar. Aceasta e mentalitatea celor care exploatează cernoziomul în Moldova. Încerc să-i determin să înțeleagă că fac un lucru rău. Dar, de obicei, mă privesc ca pe un prost: tu ai văzut ce roadă ai scos? Apoi, unde te bagi cu sfaturi? Și nu reușesc să-i sensibilizez decât cu argumente care i-ar viza pe ei personal. Îi întreb: mănânci ceea ce crești? Nu. Dar de ce? Pentru că pun chimicale. Dar tu vinzi legumele astea oamenilor din jurul tău! Da. Le vând la piață. Ai copii? Da. Fete, băieți? Două fete. Fetele tale vor crește și se vor căsători cu băieți din familiile care au mâncat ceea ce le-ai vândut tu. Și fetele tale vor naște niște copii handicapați pentru că tații lor au mâncat cândva harbujii tăi cu mulți nitrați. Tac. Încrețesc fruntea. Se scarpină la ceafă. Asta îi convinge. Poate n-o să înceteze să pună chimicale, dar o vor face, totuși, cu puțină îndoială.

Toți cei care fac agricultură ecologică o fac din convingere?

Nici pe departe. Sunt dintre acei care nu au, ca şi mine, 3-4 ha, dar 70-80, se înregistrează ca gospodărie ecologică, beneficiază 2 ani de subvenții și, în al treilea an, când deja ar trebui să aibă și niște obligații, se „răzgândesc”. Dacă pentru un producător mic ca mine aceste subvenții sunt undeva de 2000 lei (și, fiindcă e multă umblătură, eu nici nu am fost să-i iau), apoi pentru 70-80 ha suma e destul de frumușică și merită efortul.

Ce ai semănat și ce ai strâns în primul an, în 2010?

Am pus roșii și castraveți. Roșiile au murit, pentru că, după câte ții minte, atunci au fost niște ploi acide. Castraveții au rezistat, a fost roadă bună, pe care am vândut-o en gross cu 2 lei kg, pentru că anul trecut a fost inflație de castraveți pe piață.

Vecinii tăi, cred eu, au avut o roadă bună de roșii...

Da, evident, pentru că au pus și selitră, și tot tacâmul. Eu am ales acest lot pentru că în jur nu există agricultură. Nici intensivă, nici de oricare. Pământurile sunt părăsite. Asta mă bucură din două motive: apele freatice nu sunt otrăvite de chimicalele vecinilor și, ulterior, pot să cumpăr toată valea.

Ce venituri ai avut?

Zero. Dar am înțeles de la alți agricultori că cifra zero nu e cea mai rea variantă. Anul acesta am pus harbuji. Dar n-au reușit să prindă suficientă coajă, căci în iunie au fost cele câteva zile cu temperatura de 9 -10 grade și prima roadă a fost compromisă. La vecinul meu cu selitră totul a fost ok, pentru că au reușit să crească mai repede și să prindă coajă.

Are rost să faci ceea ce faci?

E o perioadă de investiție conștientă. Știam că o să fie doi-trei ani anevoioși din punct de vedere financiar. Dar să știi că nu sunt singurul. Încă nu a început marea țărănizare, dar se întrezăresc deja semne clare. Am suficienți cunoscuți care au început să facă sau fac deja același lucru. Produc legume și fructe sănătoase și curate pentru un număr x de familii care își doresc și își permit acest lucru. Eu, chiar dacă acuma vând roșii sau pepeni verzi, nu am încă un certificat care ar confirma că sunt ecologice. Respectiv, vând ieftin. Și oamenilor care mă cunosc personal, care au încredere în mine că nu trișez la capitolul eco.

Se vehicula ideea că MA este dispus să facă lobby ca să fie instalate rafturi cu produse autohtone ecologice în supermarkete. Dar, în afară de raftul cu produse germane de 5 ori mai scumpe, n-am prea văzut altceva...

Este foarte greu să intri ca producător moldovean în supermarketele din Moldova. Pare paradoxal, dar așa este. Drumul e mai liber pentru produse ukrainiene și chinezești. Hrănim copiii cu Mivina. Va trebui să ne curățăm mai întâi creierii ca mai apoi stomacul nostru să devină sensibil la produsele curate.