“Vezi casa aia veche de dupa zid, imi arata la una dintre vestigiile Vitantei, ce contrasta subit cu cele doua turnuri oranj ale Crown Plaza, uite acolo, in subsolul cladirii aceleia am trait opt ani, cind abia venisem la fabrica. Si uite ca ne-am intors iarasi aici". Ne plimbam prin curte, analizam calitatea gazonului si eforturile sisifice alias inutile de intretinere a unui helesteu. Salcii, mesteceni, mar domnesc, gratar in hibernare. Vad o piatra cu litere ebraice, frumos aranjata linga un felinar pitic. “Cind au intrat nemtii in satul nostru, au luat pietrele de mormint si au astupat gropile din drum cu ele, ca sa poata trece mai lesne. Si, dupa razboi, tatal meu a incercat sa le puna la loc, fiecare piatra – la mormintul sau. Una dintre ele am luat-o, totusi”. Iakov Tihman inca nu si-a taiat cordonul ombilical. Pe peretele cel mai important al salonului stau “portretele” a doua case: a parintilor si a bunicilor. Pentru mama sa, a facut un film despre dragoste si moarte in satul sau natal. Si e fericit ca i-a placut. La Vitanta se afla de 44 de ani. “Iti dai seama, nici nu mai poti sa-i spui “serviciu”... Unii il considera ciudat: n-are ce face cu banii, altii ii cauta sub unghii, poate gasesc ceva putred, artistii si ziaristii il curteaza, poate le pica ceva. Face privirea visator-indulgent-transparenta, sub care e un strat tare, aproape taios de luciditate. “Nu critic pe nimeni, fiecare cu decalogul sau”.

Intentia noastra initiala a fost sa vorbim despre Tihman-pictorul, caci mare ne fusese uimirea sa-l descoperim la o tabara internationala de pictura, organizata de Leo Grand. “Cum, nu stiati? Am o casa plina de lucrari“. Ne-am autoinvitat sa le vedem. Dar discutia, precum se mai intimpla, a alunecat spre alte teritorii...

 

– Creati o impresie dubla: de om care traieste in propria placere, dar si de om care nu-si mai apartine, care e robul programului impus de statut, de anturaj, de dvs. insiva…

– Cu partea a doua a frazei nu sint de acord. Eu nu cred in oamenii care sint robii programului. Care se pling mereu ca nu reusesc. Carora nu le ajung ore in zi. Care au nostalgia celei de-a 25-a ora. Daca ai suficienta minte sa-ti organizezi ziua ta de munca si pe cea a angajatilor, nu te vei plinge … Si apoi, ce inseamna sa ai sau sa nu ai timp? Depinde ce pret pui pe timpul tau… Unii fac foarte putine lucruri si zic mereu: las' ca mai am timp, o sa fac mai incolo si asa la nesfirsit. Fara sa-si dea seama ca pur si simplu isi bat joc de segmentul de timp rezervat vietii lor.

 

– Poti sa fii bun tot timpul?

– Nu poti. Trebuie sa stii sa faci distinctie atunci cind poti sa faci si cind nu poti sa faci bine. Si nu trebuie sa te simti vinovat atunci cind nu poti. Nu reusesti sa faci bine tuturor. Trebuie sa-ti cunosti limitele.

 

– Dar e la moda sa fii bun?

– A fost bine intotdeauna. In primul rind pentru tine insuti. E o terapie excelenta. Te inalti in propriii ochi. Uite eu, in ajun de Pasti, cumpar 10-12 cozonaci, pasca, le pun in masina, merg pur si simplu prin oras si le dau celor care cersesc. Ii fac fericiti pe cei carora le dau? Cine stie, poate nu, dar eu ma simt bine…

 

– Cind ajungi la un anumit statut, toata lumea vrea ceva de la tine si binele nu mai este o optiune personala, e mai degraba un imperativ. Sinteti incordat atunci cind se apropie cineva de dvs?

– Intotdeauna. Pentru ca nu stii ce vrea omul de la tine. Unii vor sa fie prieteni cu oameni „vazuti”, altii te vad ca pe un sac cu bani demn de scuturat, ti-am povestit ce chestii curioase mi se intimpla cu reprezentantii profesiei tale, cind ti se spune cu cea mai mieroasa voce ca le este interesanta anume parerea ta despre un lucru sau altul, apoi ti se prezinta contul. Atunci iti dai seama ca parerea ta chiar „costa”. Ii inteleg si pe ei, vrea si presa sa traiasca, dar… Dar, in cazurile cind cineva nu are bani pentru medicamente, pentru operatii, cind pentru cineva banii acestia inseamna salvarea unei vieti - nici nu-mi pun intrebarea. Ca sa va dau macar un caz: printre multe scrisori de acest gen pe care le primesc, era si o scrisoare de la Balti, scria o fetita ca traieste numai cu mama ei nevazatoare, si ea, la 12 ani, face singura totul. Dar mama ar putea sa vada daca i s-ar face operatie la Petersburg. I-am dat bani. Si am uitat. Peste ceva timp au venit la mine amindoua. „Acum pot sa va vad”, a zis mama…

Intotdeauna dau bani batrinilor care cersesc linga magazine, invalizilor. Nu dau femeilor cu copii – pentru ca nu sint copiii lor.

 

– Bine, si invalizii de obicei sint pusi pe locurile respective de cei care colecteaza banul. Orasul e bine impartit…

– Stiu, dar nu pot sa-mi birui mila… Dar, atunci cind organizatiile cer bani pentru simpozioane – mai stau pe ginduri…

 

 

 

– Dar la serviciu? Un sef bun nu e intotdeauna unul milos.

– Sigur. Unii vor salarii mai mari, altii au nevoie de ajutor material pentru ceva… Si daca intra la mine o doamna furioasa care (iarasi) cere ceva de la mine, iar eu nu pot momentan sa o ajut, ii zic: uite ce buna culoare a parului ti-ai ales sau – fardurile astea de pleoape sint frumoase, dar mi se pare ca pentru tine ar fi mai reusita o nuanta mai calda… Si femeia iese de la mine fara ajutorul pe care a contat, dar este inaripata si chiar imi este oarecum recunoscatoare…

 

– Sa inteleg ca tineti cont de legea zeciuielii (zece la suta din venituri sa le dai in scopuri caritabile sau pentru a face cuiva bine pur si simplu)? Aveti si preferati in lista?

– Ajut cu placere tinerii artisti. Daca un pictor tinar nu are atelier, ii zic: uite, am o incapere libera la fabrica, poftim - lucreaza…

 

– Conditia este sa fie talentat?

– Nu obligatoriu. Va avea timp sa se manifeste, nu toate talentele se descopera dintr-o data. Toti am fost tineri si toti am avut nevoie de sprijin dinafara pentru a creste… Printre lucrurile cele mai noi pe care le-am facut impreuna cu artistii plastici ar fi Tabara de sculptura din padurea Goianului, pe care in vara aceasta vrem sa o transformam in atractie turistica. Am facut o tabara de pictura aici la Chisinau si vom incerca chiar sa facem o licitatie ca sa stringem bani in scopuri caritabile…

 

– Va place statutul de mecenat?

– Da, imi place enorm. Dar ideea este ca atunci cind faci bine, trebuie sa o faci din partea ta. Nu iei din buzunarul intreprinderii si sa te dai tu bun.

 

– Dar e o tehnica atit de utilizata, mai ales de clasa politica…

– Hai sa ne intelegem: azi nu vorbim despre politica…

 

– Cind ati inceput sa va preocupati de arta? E o terapie? A fost o recuperare la maturitate a unor vise juvenile?

– Nu, de cind ma stiu cint pe la serbari. Nu ma jeneaza deloc sa cint un cintec daca se potriveste momentului. In armata scriam poezii, acum mai fac si fotografie, imi place in mod deosebit sa fac poze artistice, sa le inramez si sa le daruiesc doamnelor cu anumite ocazii… Pictez tot timpul, am mape intregi de schite… chiar si la sedintele guvernului desenez tot timpul. Daca nu desenez, nu inteleg ce se vorbeste. Inainte eram mai haotic, faceam ba acuarela, ba grafica, acum am inceput sa pictez in ulei. Cind reusesc sa pictez? Uneori – seara, noaptea pina pe la doua, alteori in weekend, uneori – deloc. Ma ajuta sa-mi eliberez capul, gindurile…

 

– Sa inteleg ca sunt si lucruri care va scot din zen-ul dvs. continuu…ce nu puteti suporta?

– Sint. Nu pot suporta invidia, prostia si rautatea. Nu pot sa zic ca am fost neglijat prea mult in aceasta privinta. Cite numai nu s-au spus. Chiar si prin presa…Ceva timp in urma in Moldova Suverana s-a scris un soi de pamflet despre mine: ca cineva imi scrie proza, poeziile, cineva picteaza pentru mine, chiar si fabrica mi-o conduce altcineva… Primul impuls a fost sa-i dau in judecata, pe urma am vrut sa cumpar o pagina de ziar si sa scriu „Va multumesc pentru publicitatea pe care mi-ati facut-o”. S-a sfirsit prin faptul ca am dat a lehamite din mina. A trecut si asta.

 

– Filmul, in schimb, s-a comentat mult.

– Cind am hotarit sa fac filmul, multi au ris de mine: Tihman nu are ce face. Intr-adevar, faceam trei case foarte bune cu banii cheltuiti pe acest film, dar nu mi-a parut rau nici o clipa. Desi am savirsit citeva greseli. Inclusiv in alegerea oamenilor. Care m-au costat.

 

– Din cite stiu nu e un succes de casa…

– Nici nu ne-am pus scopul sa facem un blockbuster, ne-am propus sa facem un film-istorie, un film-marturie, un film care sa atinga sufletul.

 

– Este adevarat ca va rugati la Peretele Plingerii atunci cind a inceput turnarea filmului?

– Ma aflam la Peretele Plingerii, dar nu ma rugam. Nu sint un religios care are nevoie de spectacol si locuri anumite ca sa-si manifeste relatia cu cele sfinte… Sint oameni care tin posturile, merg la biserica si apoi ies si fac fapte urite. Prefer sa fiu din a doua categorie: care au religia binelui si a faptelor bune. Atunci doar am spart o farfurie in semn de noroc si am dat comanda sa inceapa filmarile.

 

– Ce inseamna din punctul dvs. de vedere a trai corect?

– Sa traiesti in armonie cu tine insuti. E un lucru pe care e mai usor sa-l rostesti decit sa-l realizezi.

 

– Ceea ce v-ati dorit sa fiti si ce ati devenit au macar puncte de tangenta?

– Chiar se suprapun. Satul nostru era unicul din intreaga Uniune Sovietica care avea fabrica de bere. La 12 ani am plecat la colegiu la Lvov, impreuna cu prietenul meu, tatal caruia era specialist principal la aceasta fabrica de bere. Am plecat sa studiez stiinta de a face bere si iata, de 44 de ani, sint aici, la fabrica de bere din Chisinau.

 

– Care ar fi suma cea mai mica de bani pe care ati putea trai fara sa va pierdeti respectul de sine?

– Noi, in general, traim modest, mincam simplu – supe, borsuri. Caviar cumparam numai la sarbatori. Sotia gateste singura, si nici n-as minca daca ar pregati altcineva. Si nici ea n-ar permite asa ceva. Doar la curatenie are ajutor pentru ca totusi e mult spatiu..

Dar statutul pe care il ai deja implica si niste cerinte: trebuie sa te imbraci cit de cit decent pentru ca comunici cu oameni, trebuie sa intretii casa si masina… Nici nu stiu… cred ca undeva la o mie de dolari pe luna. Dar nu stiu daca trebuie sa scrieti despre asta…

Copiii au crescut la fel cu cerinte modeste. Se considera ca copiii, parintii carora au ajuns oameni cu o anumita stare, sint cam de felul acesta: taaata, vreau blana ca la cutare sau pantofi ca la cutare. Ai mei sint niste copii buni. Poate ca si noi suntem dintre acei care considera ca nu are nici un rost sa ai 300 perechi de pantofi si sa nu-i porti, cind sint de ajuns trei perechi. Cit erau copiii in vacanta de vara mai lucrau – le dadeam ceva de lucru la uzina sau in alta parte si, atunci cind copilul stie pretul banului nu ii va cheltui pe mofturi. Sint, slava domnului, niste copii minunati. Fata a absolvit Academia de Studii Economice aici si lucreaza in Israel, baiatul – dimpotriva, a facut arhitectura si design-ul in Israel, dar lucreaza aici. E coproprietar la Niagara. Am patru nepoti si feciorul este unicul barbat in familia noastra (sintem trei frati) care are, la rindul sau, un fiu. Si are in sfirsit cine sa poarte numele Tihman.

 

– Sinteti un sot zgircit?

– Nu, sint extrem de generos, dar sotia mea nici nu are pretentii iesite din comun, atit ca insista sa fie si ea atunci cind vreau sa-i aleg un cadou…

 

– Nu se supara pe accesele dvs. de generozitate in raport cu alte persoane?

– Tot ce am, duc acasa!!! (ride). Nu se supara. Pentru ca atunci cind au nevoie de ajutor rudele ei – le ajutam, cind au nevoie ale mele – la fel…

 

– Aveti un acut simt al clanului, precum vad…

– Da, foarte dezvoltat…S-ar putea spune ca e o trasatura nationala…

 

– Se parea ca nu sinteti totusi un evreu tipic, sinteti cam optimist din fire…

– Nu e vorba de o trasatura nationala, ci general umana. Trebuie sa fii optimist, nu poti trai cu miinile spinzurate in jos si cu spatele ghebos… Norocul vine la cei optimisti.

 

– Faptul ca aveti preocupari artistice va ajuta cumva in afaceri sau va incurca?

– Afacerile sint si ele un talent. Ori te nasti cu el, ori nu. Si evreii sint buni oameni de afaceri, nimeni nu poate nega acest lucru. Atitudinea creatoare e chiar foarte utila in afaceri. Dar si in viata de zi cu zi. Sa luam cel mai banal si cel mai uzat exemplu: poti sa-ti zici „ma trezesc la ora sapte, fac opt minute de gimnastica etc., dar poti sa interpretezi si alt­fel: ma trezesc la ora sapte, ma intind cu placere, apoi ma uit la soare si ma umplu de energia lui…Constientizarea vietii, a faptului ca esti viu este cel mai autentic act creativ.

 

– Am vazut ca sinteti foarte activ in societatea evreiasca. In acelasi timp, unii evrei se rusineaza de nationalitatea lor, nu-si recunosc identitatea, isi schimba numele. De ce?

– A fost mai mult o chestie de supravietuire. In copilarie, mama imi zicea: trebuie sa fii cu un cap mai bun decit ceilalti. Pur si simplu trebuie. Si toti evreii se conduc de chestia asta. Pentru ca au suferit atita… Nu stiu daca dumneata ai prins vremurile, dar la universitati erau impuse limite de admitere, nu puteau intra mai mult de 3% de evrei. Tot asa se intimpla si la angajari. Dar eu, nu se stie de ce, nu am avut niciodata piedici. M-au luat tinar, fara experienta, la fabrica de bere si de atunci am ramas aici. Este adevarat ca trebuia sa fii membru de partid ca sa faci cariera…

 

– Exista prietenii in sfera dvs. sau doar interese?

– Nu m-a interesat niciodata sa prietenesc din interes, nu mergem in locuri numai ca sa ne aratam ca am fost acolo si acolo… Am prietenit intotdeauna doar cu cine mi-era interesant… E mult mai sanatos. Atunci cind, la o anumita etapa, imi era greu cu filmul, unul din prieteni m-a sunat din Israel si m-a intrebat: de cit ai nevoie? I-am zis. A doua zi mi-a transferat banii. Mi-a zis: cind o sa ai, o sa mi-i intorci… Cum sa nu reactionezi la fel?

 

– Ce ambitii mai aveti?

– Mai am o carte de versuri pe care o voi lansa acum, un spectacol pe care il va monta Sandu Vasilache, o, mai am multe de facut. Sint extrem de energic, nu pot sta o clipa in loc. Chiar si pe la serbari sau aniversari, peste o ora vreau sa ma misc, sa fac ceva, sa ies. De obicei sotia mea imi zice: o, motorasul asta al tau, nu stiu unde il tii ascuns, ca nu te mai tii de casa…

 

– De ce va temeti?

– De invidie si minciuna.

 

– De ce legi ar trebui sa se conduca omul?

– Fiecare e cu decalogul sau.