I-a placut mult ziaristica, si-a dorit sa cinte, a visat din copilarie sa fie traducatoare, a sperat sa aiba propria afacere, a visat la momentul in care urma sa fie mama… Si asta nu pentru ca nu stie ce vrea, ci pentru ca vrea multe si este sigura ca le poate obtine. Soarta a facut ca Otilia Dragutanu sa-si realizeze intii visul de a fi jurnalista, lucrind doi ani in calitate de reporter la PRO TV Chisinau, apoi si-a luat visele pe rind si a muncit cu daruire ca sa le transforme in realitate. A activat o vreme ca traducatoare, dupa care a lansat o afacere in acest domeniu, a urmat cea de a doua afacere. Este fericita mama a unui baietel. Se pare ca secretul fericirii este sa indraznesti sa visezi.

- Cum se face ca primul tau serviciu a fost cel de jurnalist, ai absolvit Facultatea de Limbi Straine?

- Jurnalismul era o pasiune mai veche a mea. Inca din liceu am lucrat cu cei de la Modern Club 805, iar in facultate, pe care am facut-o in Romania, imi petreceam toate vacantele la radio, de nu mai reuseau ai mei nici sa ma vada. Emisiile la radio imi dadeau senzatia de om implinit, daca se poate spune asa ceva despre un adolescent de 16 ani. Dar dintotdeauna am vrut sa vad cum este televiziunea. Aceasta ocazie s-a ivit dupa ce am absolvit facultatea si mi-a spus un prieten, care era si el din radio, ca se face o selectie la PRO TV pentru postul de reporter. Nu am ezitat. Am venit, m-au testat, m-au luat.

- Ti-a placut sa lucrezi in televiziune?

- Enorm! A fost o experienta care mi-a placut la nebunie si din care am invatat atit de multe. O mare parte din ceea ce am reusit sa fac se datoreaza si acelui prim serviciu, care m-a descatusat. Sint o persoana careia ii plac oamenii, ii place comunicarea si, lucrind ca reporter, intilnesti o multime de oameni diferiti, inveti sa comunici cu fiecare pe limba lui. La PRO TV am invatat si sa fac mai multe lucruri odata, si sa fiu atenta la detalii, si sa fiu convingatoare si credibila in ceea ce spun. In plus, era vesel, am fost primita foarte calduros de fete, care, fiind mai experimentate, nu m-au refuzat niciodata cind aveam nevoie de ajutor.

- Ai disparut brusc de pe ecran, iar motivul nu a fost dezvaluit publicului. De ce ai plecat?

- Televiziunea este un prieten care solicita suta la suta din fortele si timpul tau. Si atita timp cit nu imi intilnisem jumatatea, nu ma deranja deloc sa-mi petrec timpul la lucru, insa dupa ce l-am intilnit pe cel care urma sa-mi devina in scurt timp sot am ajuns sa pretuiesc enorm momentele in care puteam sa evadez din televiziune si sa stau cu el. Prioritatile s-au impartit. Iar acele forte pe care le depuneam pentru a face stiri, aceasta fiind o munca extrem de solicitanta, preferam deja sa le pastrez pentru el. Atmosfera stresanta din PRO TV, care altadata ma motiva, acum ma deprima. Am ajuns la un moment in care eram sigura ca televiziunea nu se impaca cu familia, iar eu visam cu ochii deschisi la o familie a mea, cu copii si weekenduri petrecute la tara, si nu la PRO TV. Poate ca a fost o lasitate. Acum am mai „crescut” si m-am convins ca daca esti suficient de abila si ai un sot intelegator poti impaca familia si cariera.

- Care a fost primul lucru de care te-ai apucat dupa aceea?

- Ma simteam obosita. Am luat o pauza si m-am dedicat o vreme „to the one and only”, dupa care, in octombrie 2003, am facut o nunta ca in povesti, care nu a durat trei zile si trei nopti, dar la care a fost mare veselie. La scurt timp dupa aceea iar m-a apucat febra actiunii, care nu mi-a dat pace inca de cind eram mica. M-am uitat pe listuta mea cu vise de realizat si mi-a venit ideea sa le realizez pe doua deodata: cel de a fi translatoare si cel de a avea propria afacere.

- Sotul tau n-a avut nimic de spus, nu-si dorea si el, ca si majoritatea barbatilor, o sotie care sa-l astepte cu masa pusa?

- El stia foarte bine cu cine s-a insurat, cred ca anume aceasta dorinta a mea de a face ceva i-a placut de la inceput. El a fost de fapt cel care m-a sustinut si m-a ajutat sa-mi depasesc temerile. M-a asigurat ca am tot ce-mi trebuie pentru a conduce propria afacere.

- Si atunci a aparut Berlizzo…

- Exact. Casa de Traduceri Berlizzo a fost un inceput diferit, dar la fel de dificil. Eram singura in fata unei provocari. N-aveam idee cum se fac afacerile. Noroc de partenerul meu, care se pricepea mai bine la tot ce era proceduri si hirtii. Iar eu fiind traducatoare de profesie, m-am descurcat bine, cred eu, cu ceea ce tinea de procesul de lucru propriu-zis. Si nu m-am multumit sa stau la masa de director, m-am apucat chiar eu de treaba. Mai ales ca de la inceput nu ne puteam permite sa angajam prea multa lume.

- Crezi ca au ceva in comun traducerea si ziaristica?

- Traducerea, mai exact translarea, este ca un show neregizat. Pentru ca in calitate de translator trebuie sa exprimi nu doar cuvintele, ci si emotiile, dispozitia, intonatia omului. Fiind ziarista, am invatat ca nu conteaza doar ce spui, ci si cum spui. Cum iti folosesti mimica si gesturile. In meseria de translator mi-au fost foarte utile aceste practici.

- Pentru ca tu ai fost in cele doua pozitii: de subaltern si de sef, care ti se pare mai usoara?

- Nici una nu e usoara. In pozitia de subaltern mie insa mi-a fost mai greu. Pentru ca nu sint obisnuita sa fac ce mi se spune fara sa am un cuvint de spus. De aceea acum incerc sa ascult pe toata lumea inainte de a lua o decizie. Nu de alta, dar uneori imi pot scapa anumite lucruri, pe care mi le sugereaza colegii mei. Nu pot sa zic ca nu sint autoritara, de vreme ce a fi sef inseamna a fi responsabil pentru succesul companiei, dar si pentru fiecare dintre oamenii care fac parte din echipa. Insa eu nu-i vad ca pe niste subalterni, ci ca pe niste oameni care ma ajuta sa-mi cresc afacerea. Depindem unul de altul. Si nu pot sa nu ma gindesc la bunastarea lor, la ceea ce le convine si la ceea ce ii deranjeaza. Un om multumit lucreaza cu mai mult entuziasm si, respectiv, rezultatul final este mai bun. Pot sa-l inteleg pe cel care-mi spune ca este prost dispus pentru ca a dormit rau noaptea. Pot sa ies la un suc cu cineva care are nevoie sa-i vorbeasca cuiva. Insa exista, inevitabil, niste reguli la Berlizzo pe care nu trebuie sa le incalce nimeni, nici macar eu.

- Care a fost cea mai complicata traducere pe care ai facut-o vreodata?

- Cel mai greu mi-a fost atunci cind, timp de doua zile, un expert a prezentat o strategie de comunicare in domeniul sanatatii, iar in ziua a treia a hotarit sa le prezinte o lectie despre sex medicilor trecuti de 40 de ani, prezenti la seminar. Un adevarat spectacol pentru el si un cosmar pentru mine. Notiuni ca vibrator, masturbare, dublu orgasm constituiau doar cea mai inocenta parte a discursului. M-au trecut sapte sudori pina m-am obisnuit sa traduc fara jena, iar cei din sala se comportau ca niste copii si chicoteau ca la gradinita.

- Stiu ca Berlizzo a fost doar una din realizarile acelui an, dupa care au urmat nasterea lui Luca si lansarea unei alte afaceri...

- Da. De fapt, nasterea lui Luca o consider cea mai mare realizare a mea. Ca si pentru orice „noua” mama, primul an a fost cel mai greu. Mai ales ca eu aveam doi copii, Berlizzo, care deja incepea sa paseasca singurel, si Luca, care era micut si neajutorat, avind mare nevoie de mamica lui. In aceasta lupta pentru atentia mea l-am favorizat intotdeauna pe Luca. Am fost o vreme mamica cu norma intreaga, timp in care colegii mei de la birou s-au descurcat foarte bine, eu dindu-le doar sfaturi la telefon. Acum ma pot mindri cu un pici care este leit taica-su, care nu sta locului nici o clipa, ca ma apuca disperarea cind ies cu el la plimbare si care de putin timp a invatat sa-mi spuna „mimica”.

- Cum ti-a venit ideea cu salonul de rochii de seara? Tu nu te mai opresti?

- Stii, odata ce prinzi gustul afacerilor, e greu sa te opresti. Iti tot vin idei noi. Adevarul este ca ideea Fast Dress, asa se numeste salonul nostru de rochii de seara, apartine surorii mele, si ea ex-jurnalista la Antena C. Si ne-am apucat de el dupa ce am umblat o saptamina sa cautam o rochie pentru o petrecere si am vazut ca nu exista diversitate pe piata noastra. Ca toate sint la fel, ca daca vrei ceva mai deosebit gasesti cu greu si mai si platesti un pret nejustificat. In plus, noua, femeilor, nu ne place sa ne vada lumea de doua ori cu aceeasi rochie. Chiar si vedetele de la Hollywood nu isi cumpara rochiile, ci le „imprumuta” de la marii creatori de moda. Si ne-am gindit sa facem un salon care sa ofere rochii pe toate gusturile, pe care doamnele sa la poata inchiria pentru un anumit eveniment. Si astfel sa fie de fiecare data cu rochie noua.

- Cine face modelele?

- O parte din modele sint creatiile noastre, realizate cu mare iscusinta de croitoresele si brodezele noastre. Am facut insa si un contract cu un atelier de rochii de seara din Spania, de unde aducem o parte din rochii. Ne place sa credem ca avem modele pentru toate gusturile si siluetele: pentru doamnele care prefera modele clasice si pentru cele nonconformiste, pentru cele cu silueta 90-60-90, dar si pentru cele mai plinute.

- Stiind ca in Moldova nu toata lumea are salariile pe care si le-ar dori, cine isi permite sa inchirieze o rochie de la un asemenea salon?

- Ne-am gindit din start si la acest aspect. Incercam sa oferim rochii pentru toate buzunarele. Bineinteles, pentru un model exclusiv, care are o broderie manuala foarte complicata, pretul nu poate fi mic, dar sint si modele care se realizeaza mult mai usor, fiind totusi originale si elegante, si pretul in acest caz este cit se poate de accesibil.

- Cum reusesti sa te ocupi de amindoua afacerile si sa mai ai timp si pentru copil si sot?

- De fapt, nu reusesc. La Berlizzo am o echipa care are deja suficienta experienta, iar eu ma implic doar la nivel de management. Salonul este suta la suta meritul surorii mele, care isi dedica tot timpul si pune mult suflet in dezvoltarea afacerii.

- Fiind femeie, e greu sa faci afaceri in Moldova?

- Cred ca apar anumite dificultati firesti oriunde, fie vorba de Moldova sau de orice alta tara. Insa eu nu cred ca aceasta ar trebuie sa constituie un impediment.

- Care e, totusi, secretul succesului, dupa parerea ta?

- Sint absolut sigura ca fiecare gind este material si e important ce gindesti; daca gindesti ca vei reusi si faci toate eforturile, asta se va intimpla. Trebuie doar sa visezi, sa indraznesti si sa muncesti. Eu asa am reusit sa-mi realizez o parte din vise, desi lista nu s-a terminat si cred ca vom avea despre ce discuta peste citiva ani.