Sigmund Freud a fost savantul care a provocat, probabil, cele mai neplacute emotii contemporanilor sai, intr-o perioada cind toata lumea avea o parere foarte pudica despre sine. Acesta afirma ca inconstientul nostru abunda de tendinte agresive si sexuale, iar individul uman, atunci cind isi scoate haina formalitatii sociale, ar fi o persoana destul de dubioasa. Puritanii acelei perioade au trait accese de indignare profunda cind li s-au imputat asemenea porniri si i-au raspuns parintelui psihanalizei cu aceeasi moneda, cu toate ca nu se stie daca Freud insusi, reflectind la subiectele respective, ar fi aratat acuzator din deget sau ne-ar fi facut complice din ochi. Lui Freud si acum i se cauta aprig prin materialele biografice detalii ce i-ar compromite „verticalitatea erotica”, fiindu-i imputate experiente frustrante sau comportamente amorale.

Totusi, replica ranchiunoasa a contemporanilor era nemeritata, pentru ca descoperirile psihanalistului referitoare la sexualitate si agresivitate erau prezentate sub aureola unei functionalitati benefice si inocente – impulsurile, care, in opinia lui Freud, ne determina in mare masura comportamentul constient si sint indispensabile evolutiei umane: agresivitatea asigura supravietuirea individului in sensul apararii integritatii sale fizice, iar sexualitatea – reproducerea speciei. In plus, fondatorul psihanalizei a omagiat in lucrarile sale si si-a exprimat tot respectul pentru capacitatea stramosilor, inca din perioada in care acestia se mincau reciproc, de a-si impune un control asupra impulsurilor sexuale si de a-si institui unele tabuuri in privinta comportamentului sexual. Tabuizarea unor comportamente sexuale poate fi considerata una dintre marile cuceriri ale umanitatii si constituie o etapa esentiala in culturalizarea si umanizarea omului. Astfel, celebra afirmatie „munca l-a creat pe om” ar putea fi contestata atunci cind sint discutate subiectele tabu in sexualitate. Se pare ca autoimpunerea unor interdictii sexuale a avut o pondere evolutiva si umanizanta mai mare decit harnicia stramosilor nostri. Nu se stie cum a ajuns la aceasta concluzie, dar omul primitiv a inteles ca nu poate sa-si satisfaca toate fantasmele si pornirile erotice si ca trebuie sa-si controleze pulsiunile, daca nu vrea sa fie prajit pentru cina de ceilalti membri ai tribului, inzestrati cu mai multa vocatie umana. Reflectind la realizarile profund umane ale omului preistoric, Freud scria: „Nu vom astepta, desigur, de la acesti sarmani canibali goi sa fie morali, in sensul nostru, in viata lor sexuala, ca ei sa fi impus o mare cantitate de restrictii pulsiunilor lor sexuale. Si totusi, aflam ca ei si-au fixat ca scop, cu cea mai aleasa grija si cu cea mai penibila severitate, prevenirea relatiilor sexuale incestuoase”.

Acestei mari revelatii a stramosilor nostri ii datoram conturarea unor norme morale riguroase, cum ar fi exogamia si excluderea incestului. Omagiul adus societatii primitive este pe deplin intemeiat, pentru ca ceea ce a inteles omul primitiv nu este respectat uneori de homo sapiens-ul modern, care, spre deosebire de predecesori, este bine imbracat si cu un IQ impresionant. Tendinta spre umanizate a stramosilor a oferit generatiilor ulterioare un credit substantial pentru a-si cistiga calificativul de indivizi civilizati. Astfel, reflectiile omenirii referitoare la tabuizare s-ar rezuma la acceptarea unanima a unor interdictii sacramentale care ne mentin intacta integritatea umana. Pe buna dreptate, unul dintre criteriile de maturitate umana, psihologica, emotionala si de sanatate psihica este respectarea unor reguli de necontestat referitoare la incest, abuz, viol etc.

Acestea fiind concluziile, ele oricum n-au redus din tentatii si din imaginatia fantasmatica a omenirii. Aceasta pe undeva a mai ramas ranchiunoasa din cauza accesului limitat la unele experiente, manifestindu-si un fel de tinga dupa libertatea edenica. Secolul XX a fost, probabil, perioada in care s-a vorbit cel mai mult despre dorinta si obligatia de a fi fericit. Unul dintre impedimentele din calea fericirii se referea la tabuizarea unor aspecte ale sexualitatii. Anularea interdictiilor referitoare la sexualitate in combinatie cu alte placeri oferite de civilizatie urmau sa aduca fericirea absoluta. Odata cu revolutia sexuala din 1968, marea asteptare a celor neinspirati sa respecte tabuurile s-a realizat. „Sa fie eliberat drumul spre gradina Edenului, transparenta, libertate si amor liber!” Europa traia o perioada de abolire partiala a tabuurilor. Toata lumea devenise sexuata. Actul sexual in toata diversitatea sa era considerat cea mai sigura modalitate de a atinge beatitudinea. Wilhelm Reich, psihanalistul care militase cel mai aprig pentru transparenta erotica si pentru obligatia fiecarui cetatean de a avea orgasm, murise deja in inchisoare in SUA, dar devenise post-mortem un idol al Europei entuziasmate. Freud parea pe fundalul entuziasmului general un palid puritan mic-burghez. Asteptarile erau mari, erectiile frecvente, insa postludiul nu a adus mari impacari existentiale. Marele dezmat istoric a lasat participantilor un gust dulce-amar, protagonistii respectivului eveniment relatind ca libertatea ce li se oferise nu le-a vindecat golul interior; din contra, lumea a devenit mai angoasata si mai contrariata.

Cel mai „tare” eveniment erotic al secolului XX a demonstrat ca tabuizarea, redusa deja la niste limite absolut acceptabile in contextul libertatii umane, de mult nu mai datora nimic fericirii, iar extrema ce pleda pentru libertinaj absolut s-a dovedit a fi la fel de periculoasa ca si cea care ignora importanta sexualitatii umane. Pascal Bruckner, scriitor si participant la procesul de sfidare a tabuurilor in 1968, sustine ca sexualitatea umana nu poate fi abordata extremist. Revolutia sexuala dovedea aceasta. Totul era de parca inchizitia medievala care obisnuia sa-i arda pe rug pe cei pasionali si nonconformisti traise o schimbare de „look”, atribuindu-si chipul modern al revolutiei sexuale – de aceasta data, erau tintuiti la stilpul infamiei cei nu voiau sa adere la extrema noua. „Dintr-odata, sexul a devenit terorist. Se trece de la o dogma la alta pe nebagate de seama. Placerea devine obligatorie. Interdictia se inverseaza, si noul tribunal se instaleaza: nu numai ca trebuie sa faci dragoste sub toate formele, cu toate persoanele posibile, fara reticente, fara tabuuri, dar mai trebuie si ca placerea pe care o resimti sa fie conforma. Oricine se sustrage de la asa ceva este considerat un fel de epava revolutionara, un reziduu al lumii vechi. Se instaureaza, incetul cu incetul, dictatura orgasmului obligatoriu. Trebuie sa demonstrezi ca esti la inaltime. Erotismul intra in domeniul actelor de vitejie. Umfli numarul partenerilor si al orgasmelor asa cum ti-ai umfla pectoralii. Sexul devine constringere si performanta.” Obosita de libertate sexuala, desfriu si deziluzii, Europa incepe sa-si revendice dreptul la sentimente, romantism si tinguire fantasmatica dupa fructul oprit.

Istoria umanitatii a dovedit ca extremele sint inadecvate, iar individului uman ii este greu sa fie calm si onest, atunci cind in discutie este sexualitatea. Sau unii se declara total morali si ireversibil de pudici, sau altii vor sa-si afiseze zilnic statutul de individ sexuat intr-o maniera indiscreta si obscena, de parca restul lumii ar avea dubii. Unii extind tabuizarea pina intr-acolo incit blameaza si pozitia misionarului in alcovul familial, altii neglijeaza si cele mai sacramentale reguli. Si unii, si ceilalti, chiar daca par sa reprezinte extreme incompatibile, au, probabil, ceva in comun, nerealizind ca prin vehementa cu care isi expun pozitia isi tradeaza unele confuzii, neclaritati sau frustratii la acest capitol. Se pare ca moralitatea, ca si implinirea sexuala, se manifesta ceva mai discret. Afisarea unei increderi totale in faptul ca „la noi nu exista sex”, ca si exersarea cu tenacitate a limbajului obscen in afara propriului dormitor si afisarea sex-appeal-ului mai mult decit o cer circumstantele cotidiene ar putea sa dea in vileag carente putin flatante. Primii prefera sa stea cu „ochii larg inchisi” chiar si atunci cind evidentele dezinformarii sint dramatice, celorlalti le scapa faptul ca stramosul canibal avea o prestanta erotica mai demna decit prestanta lor.

Confruntata cu dilema tabuizarii si a libertatii, societatea moderna incearca sa adopte o atitudine de compromis intre creativitatea fantasmatica a individului si respectarea sacramentalitatii tabuistice. Dezinvoltura si „openmind”-ul sexualitatii moderne nu trebuie sa depaseasca anumite limite ale corectitudinii umane. Astfel, libertinajul este acceptat doar in combinatie cu o legislatie ferma si cu o buna informare a populatiei, in special, a tinerilor, referitor la tot ce tine de sexualitate, limite, tabuuri, drepturi umane si respect. Realitatea pare sa releve faptul ca nu putem omite nimic din aceasta formula. Sexualitatea nu mai poate fi inchistata pina la normele si pudicitatea perioadei medievale, chiar daca ne-am dori aceasta, iar omului modern uneori, din pacate, ii displac tabuurile, astfel incit informarea si o legislatie functionala devin in acest context indispensabile.

Unicul tabu abolit in domeniul sexualitatii este cel ce se refera la discutii. Putem discuta orice, putem sa ne expunem parerea, sa ne exteriorizam propriile reflectii. Dar, fireste, sexualitatea fiind unul din punctele sensibile ale umanitatii, stirneste uneori controverse acerbe si concluzii neadecvate. De aceea, se pare ca pina si in cazul discutiilor, doar aparent nevinovate, se impun unele reguli si tabuuri, iar prima regula tabu ar trebui sa fie cea referitoare la onestitate.