Un barbat din Chisinau i-a cerut mina cunoscutei actrite de la Teatrul „Vahtangov” din Rusia, care s-a aflat recent pentru a doua oara la Chisinau. in timpul spectacolului de cabaret „All That Jazz”, Iulia a primit din sala un biletel cu urmatorul text: „Eu va iubesc! Nu vreti sa fiti sotia mea? De ce nu?”. in momentul cind s-au aprins luminile si artista l-a rugat pe pretinsul mire sa se ridice, acesta, probabil, n-a mai avut curajul... Interviul de mai jos a fost realizat in exclusivitate pentru PUNKT cu doar citeva ore pina la iesirea Iuliei in scena.

-Iulia, cum te simti la Chisinau, fiind una dintre marile prezente la BITEI-2008?

-Sint foarte bucuroasa si mindra ca am venit aici, caci Chisinaul e pentru mine un spatiu natal. in comparatie cu acum 15 ani, cind am facut in Moldova un film cu Igor Talpa, acum m-am pomenit intr-un oras minunat - totul e verde, aveti fete frumoase, iar oamenii merg zimbind. Altadata, visam sa ajung la Paris, Roma, Barcelona, Venetia, Atena, dar sa stiti ca la Chisinau nu e mai rau. Cu atit mai mult ca aici exista discipoli ai scolii „sciukin” din Moscova, unde am invatat si eu - noi toti sintem icrele minunate ale unui peste sacru, care ne imprastiem prin toata lumea. Noi ne uitam unul la altul si ne simtim, fara sa ne vorbim. Ma mindresc mult si de faptul ca am fost invitata la BITEI de Petru Vutcarau, pe care il urmaream cu admiratie la scoala si observasem de atunci ca e unic, in felul sau. Ma bucur ca am reusit impreuna sa facem teatru, deoarece daca din 25 de absolventi, cinci devin artisti, e ceva incredibil. Oricum, si cei care au devenit scriitori, jurnalisti sau businessmeni sint specialisti de exceptie, daca au absolvit scoala „sciukin”.

-Poate ca e o parere subiectiva a ta, poate ca orice scoala de teatru buna reprezinta o asemenea unitate?

- in arta totul e subiectiv – poti sa fii sigur ca ai dreptate, iar 150 de oameni de linga tine - sa te contrazica. Dar tu ai dreptate! Cei carora le place sau nu ceea ce faci sint in afara artei. Totodata, cind ideile unor artisti coincid, fie ca ei au atins artefactul artei, fie e vorba de un diletantism total sau o metoda de spalare de bani. La „sciukin”, fiecare grupa de studenti e un mic teatru, o mica societate. Cei patru ani de studii au insemnat pentru mine cea mai luminoasa perioada din viata mea - noua nu ne ajungea timp sa vorbim, sa ne plictisim, sa aratam ce vrem, caci ne aflam non-stop in lucru, ramineam la repetitiile de noapte si ne ajungea cu virf si indesat sa mincam o piine si un pachet de lapte. Dar totodata ii descopeream pe Becket, Shakespeare, Ionesco, Cehov, Gogol si altii. Cind omul primeste atita energie si apoi se trezeste fara acest mijloc de alimentare, unii merg perseverenti inainte si cauta forme noi, iar altii dispar si se risipesc. Teatrul e cea mai dificila cale pe care putem sa ne-o imaginam – multi dusmani, multe ofense si permanent trebuie sa demonstrezi ca nu esti camila.

-Ce parere ai despre teatrul moldovenesc, daca ai reusit sa vezi vreun spectacol in RM?

-Am vazut doar „Regele moare”, jucat la Moscova, de Teatrul „Ionesco” – un spectacol superb. in schimb, stiu ca Ion Ungureanu a fost profesor la scoala „sciukin” si era un regizor, un ginditor si un artist de zile mari. Sint sigura ca cei mai mari oameni ai tarii voastre sint cei care au invatat cu Petru Vutcarau la Moscova, fiindca ei ocupa pozitiile-cheie in teatru. Ei va ridica nivelul culturii, contribuind ca teatrul, dar si societatea, sa se dezvolte.

-Ai acceptat sa vii la Chisinau numai pentru ca te-a invitat Petru Vutcarau?

-Tot ce face Petru in Chisinau, la Paris, la Moscova sau Tokyo este minunat si, de-as avea timp, l-as urma si la capatul pamintului. El stie ce vrea, are scopuri artistice sigure si de aceea il respect fara masura. Habar nu am cum va decurge spectacolul meu aici, dar am auzit cuvinte frumoase la adresa mea si pentru un artist e important sa stie ca e asteptat. Atunci poate cuceri mai usor publicul, caci actoria presupune crearea unui freamat intre artist si spectator, o bucata pe care o rupi din tine si o dai salii.

-O artista ca Iulia Rutberg are emotii si la Chisinau?

-Da, pentru ca ma asteapta ceva imprevizibil. De fiecare dat cind ies in scena, inventez ceva. Ma gindesc ca printre spectatori sint mama, tatal si prietenii mei apropiati si chibzuiesc daca ei vor intelege ce fac. Eu joc pentru oameni ca mine, fiindca nu vreau sa cred ca in sala sint mai prosti decit mine. Daca si sint din astia, incerc sa-i trag dupa mine decit sa cobor la treapta lor. Sint chelnerul spectatorilor mei si vreau sa le intru in voie. Cind vad artisti care ies in scena si incearca sa faca ceea ce vrea publicul, scrisnesc. Exista lucruri pe care nu trebuie sa le dam spectatorilor, fiindca sint prea ieftine. Risul publicului nu e un succes al artistului, pe cind tacerea incordata reprezinta momentele divine ale unui spectacol.

-De ce anume depinde nivelul de inteligenta a spectatorului si cum poate fi dezvoltat acesta?

-Spectatorul poate fi educat. Teatrul „Taganka” n-a avut din start spectatori, iar pe Liubimov foarte multi il respingeau pina cind a insistat pe drumul ales si a cistigat admiratia publicului. Unii nici nu stiu cine e Ionesco sau Becket si, citindu-i, isi zic: „Dumnezeule, ce-i cu oamenii astia si de ce scriu asa?”. Or, totul depinde de mentalitatea fiecarui consumator, care trebuie cistigata si dominata de catre artisti. Indiferent de tara in care joc, eu vorbesc cu publicul in limba teatrului si nu-mi pasa ce profesie au si unde-mi sint nascuti spectatorii. Pentru mine nu au nici o importanta relatiile sefilor statelor noastre, fiindca conteaza intelegerea dintre oameni si modul in care ei isi exprima sentimentele.

-in spectacolele tale, precum si in talk show-rile pe care le realizezi la televiziune, abordezi multiple probleme sociale. Prin teatrul social, incerci sa educi nu numai latura intelectuala, dar si cea umana a spectatorilor tai?

-Pe mine ma doare incapacitatea oamenilor de a fi rabdatori si care e o mreaja diabolica in care am intrat si nu mai putem iesi. Noi sintem prea grabiti - unul iubeste o persoana, altul - alta si acest sir ciudat continua la nesfirsit, neputindu-ne uni. Noi sintem atit de dependenti de bani, incit nu putem sa le acordam atentia cuvenita nici macar copiilor nostri, iar pe urma sa ne miram ca ei cresc rai. Dragii mei maturi, anume noi sintem cretinii vinovati de consecintele de la care au de suferit copiii nostri. Eu am crescut intr-o familie de intelectuali, printre oameni normali, dar extrem de saraci. Dar in familia noastra existau valori concrete, printre care cea mai importanta era dragostea. Copiii erau respectati si educati ca niste personalitati. Mi-am petrecut copilaria intr-un apartament de camin cu niste vecini minunati, unde am inteles ca proprietatea straina trebuie respectata, ca nu trebuie sa strigam daca teotea sura si Alexei Alexeevici dormeau, fiindca erau oameni in virsta. Pina am implinit 25 de ani, traiam din datorii, dar cu toate acestea, de sarbatori, usa ne era permanent deschisa si in apartamentul nostru mic se adunau cite 50 de oameni. Puneam pe masa cartofi fierti, scrumbie, salata, prajituri de-ale mamei si ne saturam cu totii. Astazi, desi viata mi s-a schimbat, mi-au ramas aceleasi valori umane primordiale, care sint temelia existentei omului.

-Dupa ce ai iesit pe cele mai importante scene ale Rusiei – o tara cu o traditie teatrala de exceptie – nu te simti aici ca intr-o provincie?

-Provincia e o fiinta infuriata si proasta - o aparitie ingrozitoare. Provincia e o infectie in singe. Ea se afla in interiorul omului, dar nu depinde de spatii geografice. Peste tot in lume, din pacate, exista oamenii egoisti si distrugatori.

-Daca parerea despre expansiunea ruseasca asupra teritoriilor ex-sovietice este negativa aproape in toate republicile fostei URSS, nimeni nu poate nega succesul milenar al culturii ruse. Cum explici acest fenomen?

-Cind am avut un turneu in tarile Baltice, urma sa jucam primul spectacol intr-un orasel de linga Tallinn. L-am jucat pe Puskin, fiindca el este arma din care putem impusca in cei care au ceva contra culturii ruse. si la urma, toata sala s-a ridicat in picioare - a fost victoria noastra. Prin cultura, putem demonstra ca noi nu vrem sa luptam cu nimeni. Orice persoana publica are principii cetatenesti, dar in arta trebuie sa ne fie clar unde e alb si unde e negru. Un actor care se foloseste de increderea publicului e ca un pastor care-si conduce turma. Nu vom invinge prin pumni, nici prin injuraturi, dar cu Puskin, Gogol sau Cehov. Cultura e mult mai veche si cu perspectiva decit relatiile politice care la un moment dat exista intre state. Trebuie sa lasam din mina in mina o mostenire culturala, dar nu politica. Dar cultura rusa e atit de avansata numai pentru ca Rusia a fost un imperiu vast – doar nu toti scriitorii sau artistii rusi sint din Moscova sau Leningrad. Rusii sint puternici in orice domeniu datorita spatiului pe care-l ocupa pe harta lumii si a scolilor bune, unde vin sa invete oameni din toata lumea. insa fiecare popor isi are valorile sale. Cei care zic ca nimeni n-a scris atit de bine ca Dostoevski inseamna ca n-au citit altceva, dar se rusineaza sa recunoasca.

-Cit de mult te intereseaza politica si ce parere ai despre artistii care se implica in jocurile politice?

-Cultura e o chestie separata de politica – pirjoalele de o parte si mustele - de alta. Daca vrei, lasa ca mustele sa fie arta, dar pe mine ma intereseaza mai mult problemele umane - copilaria, dragostea, sufletul – decit politica. Totusi, in relatia artist-putere nu se schimba nimic nici cu anii, nici cu secolele - artistul trebuie sa fie cit mai departe de putere, fiindca e mai bine pentru el. Eu vad schimbarile prin care trec unii oameni foarte talentati dupa ce incep sa prieteneasca cu puterea. Aceasta influenteaza colosal creatia lor, deoarece orice om de cultura inteligent trebuie sa fie purtatorul unor idei originale ale sale, care deseori se contrazic cu politica oficiala a statului. E adevarat ca, traind intr-o societate democrata, fiecare om are dreptul sa gindeasca cum doreste, dar daca prietenesti prea tare cu politicienii, te transformi intr-un angajat ridicol si toata lumea asa te percepe. Mie nu-mi place politica si n-am facut niciodata parte din vreun partid, dar niciodata nu-i judec pe altii, pentru ca unii se dau in politica din suflet, iar altii - din saracie. Depinde si de modul in care te implici. Faptul ca Alain Delon a venit la Krasnoiarsk si, pentru sume uriase, l-a sustinut pe Lebed nu i-a diminuat valoarea in ierarhia cinematografiei universale. Pentru ca apoi el s-a intors acasa, cautindu-si de treaba. Totodata, sint matura si inteleg ca uneori artistii traiesc ca niste boschetari. Daca au pe cineva bolnav si intra in partid pentru a-i veni in ajutor, cum sa-l judecam?

-Pai, anume acesta e si argumentul preferat al tuturor celor care se implica in politica – ca n-au bani...

-Exista unele limite peste tot. Daca omul ramine la fel de bun, ca artist, nu ma intereseaza ce face el dincolo de scena. Sa nu uitam insa ca Dumnezeu ajuta celor ce cauta si omul e creatorul destinului sau. Atita timp cit vei sedea, crezind ca aripile lui Dumnezeu stau deasupra ta, nu vei obtine nimic. Dragutule, ridica-te, nu te mai jelui, chibzuieste, deschide carti si nu te complacea in saracie si lene!

-Ai vreo reteta de depasire a saraciei pentru actori?

-Daca omul are ceva scump in viata, daca lupta si insista asupra unui lucru, atunci sigur va reusi. E frumos numai ceea ce e serios. Iar actoria necesita capacitatea de a rabda. Cind va veti da seama ca din tot alfabetul cel mai mult va intereseaza litera Я (Eu), paziti-va de aceasta clipa. De va intereseaza eu-l, duceti-va in show-biz sau in estrada, fiindca teatrul este „noi”. Straduiti-va, ca niciodata, sa nu faceti ceea ce nu va apartine, ceea ce neglijati sau negati. Fiti constienti ca teatrul nu e doar sampanie si flori, ci munca. Pe spectator nu-l intereseaza daca va doare capul sau aveti febra. Blocati-va durerea si iesiti in scena! Altfel e imposibil. Daca veti reusi, va asigur ca actoria e o fericire.

-imi pare ca ceea ce spui e cam absurd, caci realmente fiecare artist se gindeste mai intii de toate la sine. Cu atit mai mult in spectacole de One Man Show…

-„All That Jazz” e One Man Show, dar in spectacol sint implicati si muzicieni, si costumiera, si publicul. Artistul nu lucreaza cu peretii, ci cu spectatorii. Iar cu eu-l nu trebuie sa lupti, ci sa-l indrepti in directia corecta si sa-l domini tu, ca sa nu fii obsedat de tine. Gindindu-te numai la tine, dai dovada de slabiciune sau inseamna ca ti-ai trait viata degeaba.

-stiu ca in „All That Jazz” improvizezi de fiecare data, ca pui intrebari spectatorilor si raspunzi la intrebarile lor. Cum ti-a venit ideea unui astfel de spectacol?

- Am impresia ca atunci cind devii matur, incepi deja sa intelegi unele lucruri. Dar cind vii in teatrul profesionist, dupa ce esti student, incepi viata din nou. Mi-a fost foarte greu sa ma deprind cu cosmarul in care m-am pomenit cind am venit la teatrul „Vahtangov” si urma sa joc un rol principal. Era groaznic, inexplicabil, nu stiam unde sa-mi bag miinile, nu-mi gaseam vocea. Cind mai vedeam si atitia spectatori si spatiul atit de mare in jurul meu, ma treceau fiorii. Tocmai la al 16-lea spectacol am inteles ca joc un spectacol si ca trebuie sa fiu in forma. Dar ideea spectacolului „All Thai Jazz” mi-a venit dupa asa-zisa „seara de creatie”, pe care Casa Actorului din Moscova mi-a propus de trei ori sa mi-o organizeze si eu am refuzat, deoarece cind aud aceasta expresie, am convulsii, ma maninca tot corpul si ma enervez. Doar a patra oara am acceptat cu singura conditie, ca pe scena sa fiu numai eu si nimeni sa nu iasa sa vorbeasca despre mine.

Vroiam sa ma descurc singura. Aveam pe scena patru vaze umplute pina la refuz cu 110 trandafiri. Aruncam florile in sala si povesteam despre oamenii, gratie carora sint in scena. Serata era planificata pentru doua ore, dar a durat trei ore si 45 minute, fara antract. Dupa doua ore si zece minute, am inteles ca exagerez si trebuie sa termin, dar in momentul acela a intrat in sala Vladimir Makarevici. Avea mina fracturata si, fiindca nu erau locuri, s-a asezat pe scari. I-am spus, citind din piesa sa: „Не стоит прогибаться под изменчивый мир, пусть лучше он прогнется под нас”. intelegeam ca fac o nebunie, dar nu ma opream. Omul poate sa-si permita o data in viata o asemenea nebunie si cred ca spectatorii au manifestat o adevarata barbatie, rezistind. Sala a intrat in nebunia mea si ne-am mutat impreuna in alta realitate. Nu-mi explic nici azi de unde am luat atunci atita putere. Pe urma am aflat ca le-a placut tuturor, chiar daca au obosit de atita sezut. Dupa spectacol, cind imi dadeau flori, m-am asezat si nu mai puteam sa ma mai ridic. M-au sunat apoi multi colegi si mi-au spus ca am reusit sa ma impun intr-un gen teatral nou pe care trebuie sa-l dezvolt, care imi apartine si in care infloresc. Am inceput sa ma gindesc cum s-o fac, dar imi era infinit de greu sa ma reintorc in apa din care am baut. Totusi, peste trei-patru luni a aparut spectacolul „All That Jazz”. Spectacolul acesta, pe care-l joc in fiece luna, ma consuma mult la inceput si doar la al 12-a reprezentatie am reusit sa dirijez masinaria.

-Cit timp dureaza acum spectacolul „All That Jazz”?

-Cind imi pun si altii aceasta intrebare, le spun ca nu stiu. Nu stiu nici cit va dura spectacolul de la Chisinau, fiindca depinde de discutiile care se formeaza intre mine si spectatori. Cel mai scurt spectacol a fost de o ora si 45 minute.

-Au fost si cazuri cind publicul a reactionat neasteptat?

-Sint cazuri cind oamenii pur si simplu nu inteleg ce se intimpla si nu au nici o reactie. Atunci rolul meu e sa aprind sala, sa cistig spectatorul. De fiecare data am reusit. Uneori, spectatorii imi vin in scena. Unii vor sa danseze, altii imi pun intrebari interesante. La fiece spectacol, am in vaza, pe scena, un trandafir, pe care-l darui spectatorului care-mi place cel mai mult. Odata, o fata mi-a spus ca ma iubeste si i-am dat trandafirul.

-Daca afirmi ca faci un gen de teatru aparte, sa intelegem ca in Rusia nu se face teatru de cabaret?

-Mai exista asemenea spectacole, dar ele sint mai aproape de show-biz. in genere, oamenii sint foarte ciudati, pentru ca in arta exista culmi pe care poate urca numai un singur talent. Ma dezgusta, bunaoara, baronesele naive care cinta ca Edith Piaf. Ma uit la ele si zic: „Fetitelor, oare intr-adevar va ginditi ca asta se poate repeta ? Luati si mai ascultati o data piesele lui Piaf si veti vedea cit sint de superbe! Apoi povestiti-va istoriile voastre si nu copiati, nu va agitati, nu cintati ceea ce nu va apartine! Cintati ceva mare si frumos, dar sa fie al vostru!”. si toti baietii se chinuie sa cinte din Visotki, dar de ce?! Oare chiar cred ca se vor ridica la inaltimea lui? Se caznesc toti sa repete celebritatile, dar asta e atit de scirbos, incit ti se face rau! Oamenii isi pun miinile in cap cind ii aud, dar lor le place. Ei fac parodii, dar parodia e piele artificiala. Unde e pielea naturala? E atit de rara!

-Crezi ca teatrul, pentru societatea moderna, este o necesitate sau o distractie?

-De teatru au nevoie oamenii cu suflet, care mai au ceva in afara de creier. Totodata, teatrul ii plictiseste pe pragmatici, pe infantili si pe unii savanti care se ocupa de stiinte exacte. Dar teatrul e o fiinta universala pentru toti, unde vii sa te veselesti si sa te odihnesti, sa gindesti, sa plingi sau sa fugi de singuratate. Daca la film nu simti aceasta legatura, aici totul e pe viu. De cit timp se vorbeste ca televiziunea si cinematografia vor inghiti teatrul, el inca exista.

-Multi nu iubesc teatrul, fiindca vad numai spectacole la televizor si se plictisesc...

-Spectacolele de la TV si cele din teatru sint cerul si pamintul. Cei care nu iubesc teatrul, dar n-au fost la nici un spectacol imi amintesc de oamenii care nu iubesc pasarile, pentru ca le-au vazut doar desenate. Daca spectacolul poate fi vazut pe viu, iar omul il priveste la televizor, se amageste cumplit.

-in ce conditii, totusi, ar putea sa moara teatrul?

-Numai in cazul unei explozii nucleare. insa tragedia va avea loc nu doar pentru teatru, ci pentru toata omenirea. Dar si atunci teatrul va muri la urma.