Cvadricepsii jurnalistilor au prestat la turatie maxima din seara in care un pantof mic, cu numarul 34, a calcat cu eleganta pe pamint mioritic. De aici, a inceput extenuanta vinatoare pentru un interviu in exclusivitate cu actrita Lia Ahedjacova care, si in tara sa, reuseste sa-i alerge pe ogarii de paza ai societatii pina le iese fumul…

Vinatoarea

Agila septuagenara, si la Chisinau, si-a facut rolul in baza aceluiasi scenariu de pantomima. Nici un cuvint. S-a luptat cu indirjire pentru dreptul la intimitate, a invocat dureri de cap din cauza turbulentelor si, nu in ultimul rind, normala oboseala a calatorului, motive serioase care, insa, nu au incurcat-o sa faca raite de sprinter printre coloanele de la hotelul Codru. Ceea ce au putut vizualiza jurnalistii, adunati in numar mare la estafeta teatrala, au fost fragmente infime din podoaba capilara a divei, cite un deget, cite o portiune din umerii ei firavi… Cercetasii-gazetari care au prins un loc de pinda mai bun, au putut-o urmari intr-un monolog al gesturilor, adresat organizatorilor BITEI. E limpede. Caput. Nici un cuvint. Era clar ca in noaptea care deja incepuse, multi jurnalisti vor visa cum alearga dupa Lia si cum ea reuseste, de fiecare data, sa se faca nevazuta. Cosmar. Spre dimineata, ambitul profesional a sarit primul din pat, iar narile antrenate ale jurnalistilor s-au ridicat semet, adulmecind inca o data urma Liei. si-au zis - o sansa mai exista. Macar doua cuvinte la usa teatrului „Cehov”, inainte de spectacol. Confratii de expresie rusa au ocupat punctele strategice cu o ora inainte – casetofoanele in mina, intrebarile pregatite, nici o emotie in privinta verbalizarii lor, nici o teama pentru vreun intrus de accent… Suspans camuflat cu glume despre Ahedjacova care e „odinacova”, agitatie stinsa cu o tigara subtire, asteptare mototolita intr-o discutie de complezenta cu colegii de breasla… in interior – acelasi gind care alearga frenetic de la un neuron la altul – voi reusi, nu voi reusi? Oameni buni, vinatoarea se incheie aici! Lia a ajuns prima. Prin usa din spate. Finis.

Liliacul persan

intuneric. Lumini rotunde incep sa roiasca bezmetic pe recuzita minimalista – un perete intesat cu cutii postale si o banca singuratica, aruncata pentru echilibru pe partea stinga a scenei. Apare Ea. Mignona doamna, trecuta usor de virsta marilor promisiuni isi exteriorizeaza visele irosite intr-un dans nevrotic, punctat. Orice contractie a muschilor e ca un strigat pasional, disperat, din interior – „Heeeeeei, in afara de artrita avansata, mai am atitea lucruri de oferit!!!”. si nu a ales un ciine, o pisica sau o sopirla, pentru a le darui surplusul de jouli si rezerva de grade Celsius. in cele mai bune traditii ale genului, a hotarit sa investeasca intr-un barbat! Un gigolo in sandale si palarie, cu ochi de artilerist iesit la pensie si singur-cuc, pe ultima suta de metri.

Doua destine paralele, doi vecini de bloc care nu s-au inundat niciodata unul pe celalalt, nu si-au aruncat cu coji de cartofi de la balcon, nu au topait pina la miezul noptii pe parchetul deshidratat... Poate asta i-a incurcat sa se cunoasca mai devreme sau poate i-a determinat (cit se poate?) sa se intilneasca, odata si odata. Acum, in fata unei cutii postale, burdusita cu scrisori care ascund drame straine, isi adjudeca tragicomic dreptul la dependenta unul fata de altul.

Piesa e construita pe primitiva si banala atractie a polurilor opuse, noroc ca este „innobilata” cu multa ironie si autoironie care, pe alocuri, trece intr-o ura gender, cu scaparari. si cum, de la ura pina la dragoste e doar un singur pas… l-au facut impreuna.

Ce rol revine liliacului persan, va intrebati, daca nu ati prins un bilet la Ahedjacova? Al treilea care, de obicei, incurca itele? Nu, mai degraba incarnarea amintirilor comune, din tinerete, resuscitate de adierea unui parfum atit de intim, dintr-o scrisoare atit de straina.

D-ale spectatorilor…

Experimentul cu pretul a mers, realizindu-se in premiera pentru BITEI, si un fel de scara ierarhica neoficiala, pe care au fost plasati artistii si spectacolele. O strategie de marketing care a mers si care a mai ingrosat caznaua suprasolicitata a festivalului. Biletele s-au vindut ca piinea calda la Ahedjacova. S-a dat cu suta. in principal, inveteratii de televizor si indragostitii de comediile lui Reazanov, apoi posesorii unor pungi mai robuste, marea diaspora rusa si, in sfirsit, o mica parte din intelelectualitatea aborigena au „mirosit” „Liliacul persan”. Sala era plina-ochi, gata sa se reverse peste scena, in care prestau, facind abstractie de agitatia apelor, cei doi - Lia Ahedjacova si Mihail Jigalov.

Dar, chiar si neogoita dragoste pentru teatrul rusesc si pentru marii artisti ai acestuia, nu a fost in stare sa opreasca biziiala telefoanelor mobile, scirtiitul scaunelor si al usilor, in primele 10 minute de spectacol.

De la minutul al 11-lea, cind toate solicitarile telefonice au fost onorate si marile tocmeli aminate, spectatorii si-au luat time-aut, pentru vizionare. S-a aplaudat indelung la toate fazele comice, iar durata ovatiilor de la sfirsitul piesei au facut recordul festivalului, spectatorii tabacindu-si palmele vreo 15 minute in sir. S-au dat si cele mai multe flori din festival - de la buchetele rusinate de bujor pina la compozitii neobrazat de somptuoase si scumpe care, in inaltime, depaseau metrul si jumatea, pe care le-a primit de la Dumnezeu Lia. Liliac persan nu s-a dat. in schimb, Lia Ahedjacova, evident emotionata de simpatia pe care a simtit-o din partea publicului, in partea-i, a regretat ca nu s-a lasat vinata de jurnalisti.

Poate data viitoare.