De ce este nevoie de atita teroare si violenta inventata, daca exista destula in buletinele de stiri, iar viata noastra nu e decit o inlantuire de frica si stres? Asa se intreaba, retoric, adversarii filmului de groaza. Cei mai bisericosi invoca pretinsa natura necurata a imaginilor respective si anumite implicatii satanice in difuzarea si consumarea acestora. Ceilalti insa se lasa cu o placere fascinanta – iar citeodata chiar isterica si dezechilibrata – in mreaja intinsa de vampiri, fantome, morti vii, psycho-killeri, doctori dementi si alte creaturi ce apar pe „ecranul infernal”.

Imi amintesc de un caz amuzant, la care am fost martora acum citiva ani, la  cinematograful „Patria”, in timpul vizionarii unui film de groaza („Boogeyman”) – o pelicula mai curind mediocra, in care era vorba de un spirit malefic. Cu multa intelegere din partea spectatorului, mizanscena putea provoca unele frisoane. Chiar in fata mea, sedea un „domn” tipic orasului nostru, gratie tunsorii scurte care-i dezgolea, cu generozitate, cutele groase de la ceafa, si mobilului cu sunetul dat la maxim. In timpul filmului, el raspundea din cind in cind la telefon, cu o voce ragusita si virila. Intreaga-i vigoare masculina insa nu l-a impiedicat sa scoata un tipat lung si ascutit in momentul paroxistic al filmului, cind o momiie infofolita iesise, printr-un sofisticat efect de montaj, dintr-o debara intunecata.

Simtind dintotdeauna nevoia de spaima, omul a inventat, de-a lungul secolelor, povestiri infricosatoare. Inaintea aparitiei cinematografului, aceasta functie era asumata de legende, mituri, basme si alte „productii” folclorice. Frica a fost si mai ramine o componenta majora a experientei umane, in pofida eforturilor diferitelor civilizatii de a o depasi. Omul este, prin excelenta, fiinta care se teme. Dar, spre deosebire de animale, care nu simt decit frica de a fi devorate, omul este bintuit de nenumarate temeri. Sute de spaime „firesti” – ca cele fata de fortele naturii (obscuritate, catastrofe naturale, fenomene atmosferice, apa s.a.), fata de Celalalt (semeni din alt grup, de alta rasa sau de alt sex), fata de boli, foamete, razboaie, nebunie sau chiar si de lupi - sint dublate de asa-zisele temeri supranaturale. Frica de diavol, care a bintuit omenirea zeci de secole, teroarea mortilor (fantome, vampiri, zombi, spirite), a sfirsitului lumii, a vrajitoarelor si a vircolacilor, teama de pisicile negre, de femeile in alb sau de Barba Albastra par sa nu aiba o explicatie rationala imediata.

In definitiv, filmul de groaza este, ca si toate celelalte istorisiri inspaimântatoare, o incercare de a organiza si de a stapini manifestarile fricii. Fiindca, povestindu-ne unul altuia temerile, intr-un fel, ne eliberam de ele. Relatarile terifiante – literare, teatrale sau cinematografice – reprezinta o transpunere a fricii in termeni narativi, menita sa ne domine si sa ne controleze spaima, asigurând echilibrul psihologic atit al individului, cit si al grupului. Privit din aceasta perspectiva, filmul horror are o functie psihoterapeutica si trebuie vazut ca o expresie artistica fireasca si chiar necesara. Frica exprimata si reprezentata isi pierde din intensitate, pe cind cea refulata, negata sau uitata este mult mai amenintatoare - scapind de acest control al constientului, aceasta  submineaza sanatatea psihica a oamenilor. Astfel, un bun film de groaza este, inainte de toate, o reflectie asupra naturii raului in lume si o posibila explicatie a acestuia. Asemenea filme comporta aproape intotdeauna si o miza morala.

Pentru prima data, filmul de groaza a capatat proportiile unui veritabil fenomen cinematografic in Germania epocii interbelice, chiar daca unele secvente terifiante de maniera episodica aparusera in pelicule produse si in alte spatii culturale. Dupa mine, scena globului ocular taiat cu briciul din „Ciinele andaluz” de Salvador Dali si Luis Bunuel, creat in 1928, ramine una dintre imaginile cele mai infricosatoare din istoria cinematografului mondial.

Geneza filmului de groaza

Criza economica, politica si umana, survenita in Germania dupa infringerea suferita de aceasta in primul razboi mondial, a creat o atmosfera sociala morbida, marcata de un acut sentiment defetist si de o confuzie identitara a natiunii germane. Respectiva stare psihologica, dominând Germania in aceasta perioada, a facut posibila aparitia ideologiei naziste si a partidului national-socialist, reusind sa transforme frustrarile generale in ura fata de cei mai slabi, fata de evrei, fata de artistii „degenerati” etc. Cineastii germani din acea perioada, sensibili la spiritul vremii, isi exprima, in filmele lor, nelinistea cu privire la colectivitatea germana. Creatii sinistre ca „Golem” (Paul Wegener, Carl Boesse), „Studentul din Praga” (Henryk Gallen), „Moartea obosita”, „Dl Blestematu’” sau „Dr. Mabuse Jucatorul” (Fritz Lang), au reprezentat o modalitate a artistilor de a confrunta realitatea germana din perioada interbelica.

Arhetip al tuturor filmelor din acest curent, „Cabinetul doctorului Caligari” este povestea unui hipnotizor de tirg avid de putere, in a carui supunere se afla un somnambul care, la comanda stapinului sau, comite o serie de crime abominabile. Jocul de lumini si umbre, decorul gotic creat de pictori expresionisti de renume si scriptul inspirat din romantismul literar german creeaza o atmosfera lugubra, lasindu-i spectatorului un sentiment greu, ce persista mult timp dupa vizionarea filmului. De fapt, „Cabinetul doctorului Caligari” nu este decit reflectarea starii de spirit deplorabile ce domneste in Germania invinsa in primul razboi mondial, dar si o premonitie a nazismului. Autorii scenariului, neamtul Carl Mayer si cehul Hans Janowitz, fosti infanteristi in armata kaizerului, ramin, in urma razboiului, cu un dispret marcat fata de ierarhie si autoritate, fata de cei care au trimis la moarte mii de germani in numele unor valori abstracte. In persoana doctorului Caligari ei au dorit sa arate o autoritate alienata si detracata, iar in cea a somnambulului Cezar - poporul german, adormit de sloganurile patriotarde ale unei ideologii belicoase. Puterea absoluta pe care o poseda Caligari asupra monstrului Cezar anunta forta extraordinara a carismei lui Hitler si vraja pe care acesta o va exercita asupra poporului german in perioada celui de-al treilea Reich. Si ne face sa ne gindim la propaganda nazista ca la un procedeu hipnotic.

Tot nemtii, in perioada interbelica, au scos primul film din interminabilul sir de ecranizari ale romanului „Dracula” de Bram Stoker si din peliculele despre vampiri. „Nosferatu, o simfonie a groazei”, regizat de Friedrich-Wilhelm Murnau in 1922, inaugureaza „traditia cinematografica a vampirilor” - tema care, ulterior, s-a dovedit luxurianta si a dat nastere unor opere exceptionale (vezi „Dracula” de Francis Ford Coppola). Dar pe tarimul secret al spaimelor noastre profunde, nimic nu se aseamana cu silueta de pasare de prada a vampirului Nosferatu.

Domnia vampirilor

Fiecarei perioade din secolul XX ii corespunde un gen sau un subgen cinematografic. Anii 1960 au fost o epoca de gratie a filmelor despre vampiri, dupa o perioada de uitare a acestora de aproape douazeci de ani. Dracula a revenit in forta chiar in tara in care povestea sa fusese inventata, Marea Britanie. In 1958, cu „Cosmarul lui Dracula”, regizat de Terence Fisher, celebra casa de productie engleza „Hammer Films” l-a readus in prim-plan pe printul tenebrelor. Pelicula marcheaza o cotitura in istoria filmelor despre vampiri, caci este prima productie color din aceasta categorie - un detaliu apreciabil cind este vorba de un subgen, pentru care reprezentarea singelui este de o importanta primordiala.

Timpul a operat o mutatie si la nivelul infatisarii vampirului, care devine complexa si de natura sa contina cele mai neasteptate semnificatii. Spre deosebire de Nosferatu, Dracula nu este un monstru hidos care doar infricoseaza si ucide, ci un seducator rafinat, care mai intii isi seduce prada, trezind in sufletul ei dorinte tulburi. Pentru diferite fenomene din cultura occidentala, figura vampirului devine emblematica si persista pina in prezent, cu succes variabil, pe ecranul horror. Vampirul, in cinema, este prin excelenta promotorul dorintelor carnale, al tentatiei si, citeodata, chiar al iubirii. El este un print, un print al noptii, care ofera victimei sale placeri masochiste. Vampirul si victima sa intretin un raport erotic, sugerea singelui, in filme, fiind echivalentul actului sexual. Se considera chiar ca mitul lui Dracula, construit in mare parte de arta cinematografica, a jucat un rol important in revolutia sexuala occidentala din in anii ‘60.

Cea mai fidela adaptare a romanului „Dracula” apartine regizorului american Francis Ford Coppola, in 1993. Este si cel mai sofisticat din toata puzderia de filme inspirate de romanul lui Stoker, in ceea ce priveste constructia personajelor. Pentru ca romanul, adresat unui public cultivat si exigent, contine anumite subtilitati greu de reprodus pe ecran si pe care alti regizori au preferat sa le omita.

Atractia fata de figura vampirului consta in natura duala a acestuia, el fiind o creatura extraordinar de fragila (o singura raza solara e in stare sa-l distruga si hoarde de vinatori de vampiri ii adulmeca urmele), dar, in acelasi timp, periculoasa si mortuara, aducatoare de haos, dezordine si desfriu. Vampirul este o creatura hibrida, care apartine concomitent lumii de aici si celei de dincolo, frontiera dintre cele doua tarâmuri facindu-se observata in toate filmele despre vampiri. In „Dracula” regizorului Tod Browning, printul tenebrelor trece prin pinza densa de paianjen, lasind-o ca si neatinsa, pe cind Renfield, ca sa-si poata urma gazda, e nevoit sa o rupa cu bastonul. Pinza de paianjen simbolizeaza trecerea dintre cele doua lumi, care e usoara si fireasca pentru o creatura cu forte miraculoase, precum este un vampir, si foarte dificil de strabatut pentru o faptura umana.

Vampirii apar ca niste fapturi „irecuperabile”, care nu pot fi reeducate. Ei simbolizeaza fiintele care traiesc la marginea societatii, de care oamenilor le este frica, desi se lasa fascinati si sedusi de ele. Vampirii poarta in ei germenii revoltei si ai instabilitatii, motiv din care sint perceputi ca niste pericole pentru o societate structurata. Dintr-o alta perspectiva, Dracula si intreaga-i familie de vampiri evoca niste curentele de gindire neconventionale, rezistenta individului fata de tavalugul masei dominante sau un fel de contra-gindire, in care toate minoritatile se regasesc. El este un liber cugetator, care exista conform propriilor norme de conduita, fara sa se supuna legilor majoritatii. In calitatea sa de rebel, Dracula este de o modernitate uimitoare, fapt care si explica succesul sau recurent.

Filmul gore

Strangulari, mutilari, decapitari si carbonizari... Asfixieri, sugrumari, dezmembrari si strapungeri... Muscaturi, intepaturi, arsuri, taieturi si decalitri de hemoglobina… Filmul gore sau vomitiv, cum mai este numit, consta intr-o acumulare aproape maladiva de scene - una mai oribila decit alta - si are la baza o veritabila avalansa de efecte speciale ultrarealiste, extrem de singeroase si spectaculoase. In filmul gore, burtile explodeaza, creierii se imprastie pe asfalt, capetele se cotilesc pe strada, miinile si picioarele sint mutilate si smulse, iar organele si membrele, extrase de pe victimele inca vii, plutesc in riuri de singe.

Acest tip de film urmareste exploatarea pina la capat a cruzimii si a sadismului, gore in engleza veche insemnind „singe revarsat sau coagulat”. Respectivul subgen ultraviolent al filmului de groaza si-a propus sa sfideze regulile sacre ale cinematografului traditional, care sustine ca o scena sugerata este mai artistica si are un impact mai mare asupra spectatorului decit o imagine explicita. Gore s-a vrut opusul estetismului si al rafinamentului si a cautat mai degraba sa socheze si sa ingretoseze publicul, trezindu-i senzatii viscerale, decit sa-l sperie. Chiar daca, prin abundenta singelui, iar pe alocuri chiar printr-un impresionant efect dripping, in stilul lui Jackson Pollack, peliculele despre vampiri anunta cumva filmul gore, vampirul totusi este un personaj prea rafinat si civilizat, prea frumos si bine crescut pentru noii amatori de horror. Voga filmului gore marcheaza crepusculul dinastiei Dracula in cinematografia de groaza.

 „Blood Feast”, primul film gore, este creat in 1963, de catre regizorul Herschell Gordon Lewis, acest subgen atingind paroxismul popularitatii in anii ’70. „Blood Feast” este povestea unei studente la egiptologie care, pentru a-si serba o aniversare, il angajeaza pe bucatarul Fuad Ramses. Acesta pune la cale o celebrare a cultului zeitei Ishtar. Ca si preotii din antichitate, Ramses prepara bucate din organele extrase din tinere virgine care, dupa teribilul tratament, ramin un timp vii. Politistul Peter Thornton, care conduce ancheta, intervine inaintea sacrificarii studentei. Bucatarul nebun incearca sa scape de fortele de ordine, dar, din pura intimplare, nimereste intr-o masina de prelucrare a gunoiului, care il piseaza. Filmul este o inlantuire de imagini de o violenta exceptionala: sini, limbi si creiere smulse si coapte la cuptor si alte „delicii” de acelasi gen.

Amatorii acestor filme ne asigura ca nu sint bolnavi psihic, ci doar prefera o alta interpretare a mortii si a violentei pe ecran. „Aceasta violenta fascineaza tocmai pentru ca este „grotesca” si nicidecum reala. Desigur, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu e adevarat, dar este atit de bine reprodus si mizanscenele sunt atit de perfecte, incit ai putea sa crezi ca...” Cu toate acestea, trama narativa a filmelor gore este de cele mai multe ori minimalista, singurul lor mesaj fiind mutilarea si omorul. Pina la urma, gore nu pare sa fie decit o stare de spirit.

Subgenul „psycho-killer”

Asasini si sadici de tot felul au stimulat, de la inceputurile cinematografiei, imaginatia scenaristilor si a regizorilor. Primul mare ucigas din istoria filmului este Becker din „Dl Blestematu’”, pelicula realizat in perioada ascensiunii celui de-al treilea Reich de catre regizorul german Fritz Lang. Opera subtila, „Dl Blestematu’” nu este decit critica unei societati care se va lasa, in scurt timp, antrenata in marasmul nazismului. Prototipul unui numar impresionant de filme este Jack Spintecatorul. Cea mai importanta dintre acestea este pelicula cu acelasi nume, „Jack Spintecatorul”, realizata in 1959 de catre Monty Baker si Robert S. Berman. Criminalul se adevereste a fi un medic smintit care, razbunindu-se pentru moartea fiului sau, strivit de un ascensor, hotaraste sa ucida prostituate.

In filmele de acest gen, psihopatii sint niste fiinte care au suferit un puternic soc emotional sau au avut o copilarie nefericita. Deseori fiind victime ale unei iubiri materne abuzive, ei devin mai tirziu perversi si sadici, adevarati monstri. Oroarea acestui gen de film de groaza survine din faptul ca nebunii pot trece lesne drept cetateni obisnuiti. Metamorfoza de care sint in stare stirneste panica in sufletul spectatorului. Cel mai cunoscut film din aceasta serie este „Psihoza” de Alfred Hitchkock, o adaptare a romanului omonim al lui Robert Bloch. Scriitorul, la rindul sau, s-a inspirat din marturiile unui asasin necrofil, Ed Gein, care pastra, la ferma sa din Wisconsin, cadavrul decapitat al dragii lui mamici.

Scena dusului din „Psihoza” ramine cea mai celebra imagine de omor din toate timpurile, chiar daca regizorul nu arata nicio singura data cutitul implintat in corpul femeii, iar singele nu este decit cerneala neagra. Filmata timp de sapte zile din saptezeci de unghiuri diferite, pentru doar patruzeci si cinci de secunde de film, scena dusului este mai tirziu plagiata si parodiata in nenumarate alte filme. Una dintre admiratoarele lui Alfred Hitchcock ii declarase ca, dupa vizionarea „Psihozei”, nu se mai incumeta sa faca dus. La care regizorul, vestit prin misoginia sa, ii replicase: „Ai noroc ca n-am filmat scena la WC”.

Evident ca multe dintre filmele care, altadata, au format istoria genului horror, astazi n-ar putea sa stirneasca decit nedumerire sau ilaritate. Totusi, unele opere din trecut mai pot fi privite cu acelasi interes. O astfel de perla a filmului de groaza este „Freaks sau parada monstruoasa”, datând din 1932, in regia lui Tod Browning. Acesta foloseste adevarate fenomene de circ - femeia cu barba, omul-paianjen, pitici sau surori siameze - pentru a crea un univers unic, in care adevaratii monstri nu sint decit persoane considerate „normale”.

Filmul de groaza din anii 1980-1990 nu ar fi fost precum il cunoastem fara imaginatia lugubra, pe alocuri de-a dreptul bolnava, a scriitorului si scenaristului Stephen King. „Shinning” (1980), „Dead zone” (1983), „It” (1990), „The Tonnyknockers” (1993), „The Stand” (1994), „Dreamcatcher” (2003) sunt doar citeva titluri dintre zecile de filme de groaza regizate dupa povestirile lui King.

In ceea ce priveste istoria imediata a filmului horror, cea mai impresionanta productie cinematografica a ultimilor ani este, fara indoiala, ciclul de filme „The Ring”. „The Ring 1” si „The Ring 2” sint inspirate din nuvela „Ringu” de Koju Suzuki, care este considerat drept King-ul japonez. De fapt, in ultima vreme, in lumea terorii cinematografice lucoarea vine de la Rasarit. Imbinarea temelor si a simbolurilor extrase din fantasticul oriental, a legendelor urbane si a vechilor temeri occidentale, nu poate decit sa sadeasca speranta senzatiilor si mai tari in inimile rezistente ale amatorilor de horror. Vizionare… placuta!