Patruzeci si opt de ore de filmare. Fara pauze pentru somn. In circa noua locatii. Cu o echipa tehnica de patruzeci de oameni. Pe linga douazeci de actori si patruzeci de figuranti. Cu tehnica, optica, operator si beer stilist adus de la Bucuresti. Ochi rosii. Miscari date cu incetinitorul. Dar si un soi de febrilitate senina inexplicabila pentru cei dinafara.

Traiasca berea, care ne-a unit!

 „Cum ati rezistat?” De fapt, vroiam sa-i intreb „la ce bun acest ritm?” dar simteam ca trebuie sa las mirarea pe mai incolo, poate se lamureste de la sine. „Am crezut ca murim. Dar n-am murit. Uite-asa am descoperit ca nici macar nu ne cunoastem limitele.”  Aici se recomanda o cadere de (sau in? sau chiar poate pe?) acord pentru ca, imediat dupa aceste suspomenite 48 de ore de filmare au mers la Bucuresti sa duca pelicula la developat si, fara pauza, a intors masina inapoi spre Chisinau. A urmat montajul.

De ce, e intrebarea care urmeaza a se forma in capul oricarui om dinafara. Care nici nu mai are puteri sa se pricopseasca si cu un semn de punctuatie pe masura. "Cum de ce? Imparte aceste ore de filmare pe zile de lucru „normale” – 9-18. Si vezi cite iti ies. Poti sa-l aduci de la Bucuresti pe Oleg Mutu (cel mai cautat operator al momentului, premiat la Cannes pentru "Moartea domnului Lazarescu",  originar din Chisinau  - n.r.), pentru atitea zile? Adica poti, dar cit te costa? La fel, sa inchiriezi camera? Si toata cealalta tehnica. Plus echipa. Nici nu am fi putut convinge comanditarul sa mareasca bugetul de doua ori ca noi sa lucram relaxat. Dar, la urma urmei, se filmeaza si in alte parti 24 de ore fara pauze, de ce am face-o pe eroii. Am avut mai multe emotii pentru ca s-a filmat pe pelicula, si aici lucrurile stau mult mai complicat decit la video.  Dar, in fond, la spoturile publicitare niciodata nu se lucreaza in voie, e mereu regim de urgenta. Filmezi repede-repede, montezi repede-repede, prezinti lucrarea si apoi poti sa dormi.

Spotul e deja in emisie. Pare simplu, usor, vesel. Filmat intr-o rasuflare. „Simplu? Pentru spectator, da. Un fleac peste care trece cu privirea sau, si mai obisnuit, schimba canalul. Pentru noi, de la elaborarea scenariului pina la predarea spotului, e cam o luna de munca. Caci fiecare secunda – schimbarea imaginii pe un bilboard, un grup de tineri in autobuz, traversarea unei strazi - inseamna obtinerea unor permisiuni de la politia rutiera, de la primarie, de la „Spatii verzi”, inchiriere de autocar, de macara, pregatirea produselor brand-uite: camioane, stickere, uniforme, postere, casting, costume, locatii etc...”. Dar astea sint lucruri care trebuie sa ramina dincolo, dupa cortina". Cadrul trebuie sa ramina usor, senin si sa vrei sa-l revezi.

Atelierul lui Sergiu Prodan. Vedere din interior

Nu seamana cu nici un birou pe care l-am vazut vreodata. La drept vorbind, nici nu prea seamana a birou. Pereti cu tapete care, daca mai rezista vreo doi ani, capata valoare vintage, usi scorojite artistic, recuzita de pe la alte spoturi, canapele, calculatoare, perne, masa cu hublou de sticla pentru animatie, instalatii pentru sonorizare, draperii grele de catifea si – centrul universului – terasa. Unde se aduna cavalerii mesei rotunde sa puna de un brainstorming sau si mai si, de o cafea.  A, si un pom de Craciun in ghiveci: daca acesta vine pe neasteptate?

Dimineata este sfintita de aparitia lui Sorin Sofronie, care este harnic din motive familiale: o duce la opt la serviciu pe iubita nevasta. Uneori statutul de etalon al harniciei este subminat acut de prezenta lui Ruslan, care a dormit pur si simplu la servici.  Apoi, pe rind apar si celelalte pasari rapitoare (in sensul frumusetii). Dupa motionul matinal la Izvorul Tamarei, un dejun a la carte si alte mici tabieturi, apare si Maestrul. Ziua capata sens.

"De fapt, nu numai Ruslan se intimpla sa doarma la serviciu. In perioadele de montaj sau de filmari matinale ni se intimpla tuturor. Avem si haine de schimb prin dulapuri, pentru orice eveniment neasteptat, asa ca nimic nu ne poate intrerupe din proces", zice Viorica.

Am incercat sa aflu cam cite spoturi au pina acum la activ. Nu stie nimeni. unele dintre ele nici macar nu le au in arhiva. Sorin ceru o pauza de gindire, dar nu-l ajuta. Cam trei ore cap-coada impartite la media de

20 secunde de spot...calculeaza el, dar iarasi se incilceste. O lasam balta. Ma uit prin fotografiile de macking off si descopar cam toate spoturile care mi-au placut vreo data  dintre cele facute la noi. Si unele pe care

le-am birfit amarnic, chiar la terasa respectiva. Fara sa stiu ca sint facute de ei. Incerc sa-mi amintesc expresiile fetelor lor. Ups! 

Inceputul erei publicitare. Topirea ghetarilor

Viorica: “Primul nostru spot s-a intimplat cu mult inainte de a se naste orice alt spot moldovenesc in sensul natural al cuvintului. In anul 90, in tineretea noastra frageda, cind eram si noi saraci ca si toata lumea, adica azi duceam sticlele, poimine – daca se intimpla sa avem bani – ii cheltuiam pe toti cu seninatate si ciclul cu sticlele se relua, s-a intimplat ca parintii lui Sergiu sa-i dea bani ca sa le comande poarta pentru noua lor casa. Noi, evident, i-am cheltuit. Si,  in moment ce ii cheltuiam, eu, fiind mai constiincioasa, il intrebam pe Sergiu: de unde o sa-i intoarcem?  El a facut gestul atit de drag si acum firmei noastre si care are numele de cod “Jucika”. In afara bancului ar insemna cam “fii pe pace”.  A venit ziua in care parintii au pus mult asteptata intrebare despre soarta portii si Sergiu, nonsalant, a zis ca poarta e comandata. Am ramas trasnita. Cum ne descurcam???  A fost unul din primele momente in care sa-i descopar  reactiile in momentele de criza (criza, de fapt, era a mea, el era intruchiparea calmitatii). Pe atunci erau abia vreo doua firme care lucrau cu fier forjat. Una din ele se numea “Ferum”. Sergiu i-a convins (usor!) ca pentru bunul mers al lucrurilor au o stringenta nevoie de un spot televizat. A luat o camera de la Moldova-film si a filmat cum aparatul de sudat scrie, litera cu litera, “Ferum”.  Parintilor le-a placut poarta”.

– Si, dupa slavitul spot cu „Ferum” ce a urmat?

Sergiu: Inca multe spoturi stingace si neghioabe. Dar nici nu exista o piata propriu-zisa, erau doar scurte aventuri. De meseria asta ne-am apucat mai serios in 2002, dupa ce am terminat „Patul lui Procust”. In pauzele dintre festivaluri trebuia sa ne mai ocupam cu ceva. Ideea a aparut in capul luminat al prietenului nostru, avocatul Ruslan Uscov. A zis: de ce sa nu faceti un atelier de creatie, par igzamplu? Chiar, de ce nu? Credeam ca va fi ceva temporar, ca sa-mi mentin forma. Totusi, speram ca voi face mai departe film. Viata a dictat altfel. Daca vrei sa faci film, trebuie sa fii acolo unde acesta se face. Si uite asa am inceput, incet-incet ca, la un moment dat, sa ne dam seama ca munca noastra este solicitata, avem o responsabilitate fata de comanditari si nu putem sa-i abandonam cind vrem noi. 

– Tu, de fapt, cum si de ce ai trecut de la actorie la regie? Care a fost mobilul crimei?

Sergiu: Mi-am dat seama ca eu ca si actor nu-mi pot permite in viata luxul sa astept cind voi fi solicitat. Ca sa vorbim frumos si filosofic, actorul este omul care poate trai organic intr-o lume creata de cineva. Poate simti legile acestei lumi, se poate integra si actiona in aceasta lume ca parte fireasca, pe cind regizorul este omul care poate crea aceasta lume. Eu, totusi, cred ca am vocatie de regizor. Pentru ca pot exista intr-o lume creata de altul, cel putin imi inchipuiam, dar tot timpul faceam un efort prea mare si ma gindeam cum as face eu lumea asta.

Clientul nostru cel de toate zilele, da-ni-l noua  azi

Ce m-a bucurat in conversatia cu Prodanii a fost lipsa de dispret pentru client. Pentru ca mi s-a intimplat de multe ori sa vad atitudini de genul „lasa banii si dispari, nu te incurca printre picioare, nu vezi ca eu creez!!!” Desi, recunosc ei, au fost si neintelegeri, si scenarii bune refuzate, si proiecte refacute... „Exista, evident,  mentalitatea provinciala a clientului, frica lui, pe de o parte de a da banii in vint, pe de alta parte de tot ce e nou, frica de gura lumii etc., etc.. Si, de multe ori, cliseele i se par o haina mai comoda. Uneori asta ii duce la disperare pe advertiseri, alteori... Noi nu incercam sa facem arta pe banii cuiva. Trebuie sa-ti suprimi orgoliul tau de a te manifesta ca artist pe mijloace straine. Publicitatea are alte scopuri.

–  Zic gurile rele ca ati accepta doar spoturile scumpe...

– Este o eroare. In primul rind reiesim din necesitatile clientului si scopurile lui. Spoturile video au si ele anumite categorii, cum ar fi la masini Mercedes-ul si Tico. Nu poti spune ca o masina mica este o masina proasta pentru ca limuzina este mai buna. Daca ai nevoie sa te duci la piata sa cumperi un kg de cartofi si te duci cu limuzina – esti ridicol. O masina mica e perfecta pentru aceasta ocupatie.

Noi incercam sa ocupam nisa de spoturi cu pretentii mai mari. Din simplul motiv ca putem sa asiguram aceasta calitate. Facem de toate, bineinteles, dar urmarim ca banul investit sa ajunga in calitatea lui. Sint spoturi in occident care costa sute de mii de dolari. Piata noastra este asa cum o stiti. Si daca se intimpla minunea si vine un client care ne propune un spot cu 150.000 dolari? Cit de tare nu ne-am iesi din pepeni,  mai bun decit putem face nu va fi. Si banii investiti nu vor fi realizati in categoria spotului. Pentru ca avem o limita de capacitati tehnice si umane. Cit de perfecta n-ai face masina mica, nu va ajunge limuzina niciodata. Ca sa produci limuzine, trebuie sa schimbi intreaga uzina. La ora actuala sintem printre cei mai performanti de aici. Dar, in comparatie cu cei din lume...

– Exista structuri care monitorizeaza, exista studii care ar masura  eficienta unei campanii sau a unui spot? Face cineva acest lucru?

Sergiu: Nimeni. S-au facut incercari de a studia cel putin ratingul unor televiziuni dar, din pacate, acestei companii nu i-a reusit sa convinga clientii sa tina cont de rezultatele sondajelor. Comanditarul continua sa cumpere minute de emisie la canalele care ii plac lui, in orele care crede el ca "se uita toti". In rezultat, cumpara doar timp si nu cumpara audienta.

Corason latino

Viorica: In momentul in care noua ne place o idee, nu exista lucruri imposibile. Ca sa fie frumos, noi ne complicam viata, cheltuim mai multi bani si lucram uneori la limita. Dar avem placerea lucrului facut asa cum ni l-am dorit. Uneori baietii nostri se mai revolta: cum, maiul masii, trebuie sa demonstram ceva de fiecare data, cit se poate? Dar mie, desi nu sint sigura, mi se pare ca trebuie sa faci acest lucru toata viata.

Viata-i o spuma de bere si o permisiune de la politia rutiera

Viorica:  Acum in studiou toti baietii stiu sa deschida berea ca pe sampanie, sa sara dopul pina in pod. Beer stilistul l-a antrenat pe actorul Veaceslav Sambris, cel care joaca in spot rolul chelnerului, si baietii, pe ascuns, „au furat meserie”. Gagicile cad pe jos de impresionate ce sint. E pentru prima data cind am lucrat cu un stilist de genul acesta si vreau sa spun ca s-a meritat. Are o trusa de materiale speciale cu care stie sa faca sticla frumoasa, cu roua, spuma, gheata artificiala etc.. Caci ceea ce arata frumos in viata, de exemplu berea, daca o filmezi exact asa cum este, nici nu vreau sa-ti spun in interviu a ce arata. Produsul trebuie sa curga frumos, spuma – sa stea de doua degete si sa nu se lase, indiferent de cite duble tragi, stropii, daca sint necesari, sa fie stravezii si estetici... In cazul in care berea trebuie consumata in cadru, "spuma" se face comestibila, daca nu gresesc – cu albus de ou. Faceam odata un spot la Milesti si ne-au trebuit cinci ore ca sa filmam cum o picatura curge pe sticla. Baietii au incercat toate tipurile de ulei si, pina la urma, cel mai frumos a curs picatura de vin din ulei de motor. Insa atunci nu era figuratie si iti puteai permite sa pierzi cinci ore cu accesele de perfectionism. Dar daca ai o filmare programata pe secunde, nu e serios sa te joci de-a inspiratia si ingeniozitatea. A venit omul, ti-a facut pictura,  ai filmat-o si mergi mai departe.

Nu intrerupeti pauzele publicitare cu filme

Viorica: Nu cred ca e posibil sa privim vreodata pauzele publicitare ca simpli spectatori. Sint perioade in care toate cele cinci sau sase sint ale noastre. Si studiem cu incordare ce s-a mai intimplat cu ele dupa urmatoarea compresie iresponsabila. Chiar sincer sa-ti spun, jalea noastra sint televiziunile, caci ceea ce pe monitoarele noastre arata perfect, pe post arata oricum – albastru, rosu sau in general decolorat.  Am incercat sa ajustam culorile dupa tehnica postului la care va fi demonstrat spotul, dar niciodata nu stii ce minune de om doarme la punctul de comanda in ziua ceea. Butonezi de la post la post si vezi cu ochii tai cum ti s-a distrus munca.

Concurentul pentru concurent este prieten, tovarasi! Si frate!

Viorica: Nu este o fatarnicie sa spun ca in domeniul nostru concurenta este pasnica. De exemplu, sintem in aceeasi curte cu studioul „Belaia vorona”. Si mergem unii la altii chiar ca vecinele la bors. N-avem cum sa ne pasim "haturile" pentru ca avem stiluri absolut diferite. Celor carora le place ceea ce fac ei nu poate sa le placa ceea ce facem noi. Si invers.

Sergiu: Asa s-au stabilit lucrurile ca nici un studiou nu are tot setul de tehnica necesar pentru productie. Dar fiecare are cite ceva. Si fiecare este interesat ca tehnica lui sa nu stationeze si sa nu mucegaiasca degeaba. Respectiv, se imprumuta unii pe altii. Sau daca, de exemplu, stim ca studioul X are capacitati mai bune in serviciul Y, de ce nu l-am subcontracta? Se intimpla chiar sa recomandam clientilor un studiou sau altul daca se intimpla sa fim ocupati. Adica daca cineva si-a inchipuit ca in domeniul nostru sint varsari de singe si lupte subterane, tin sa-l dezamagesc.

Maestrul si Mama

Toata lumea la studio ii spune Maestrul. Chiar si pe speteaza scaunului sau de regizor tot Maestru scrie. A fost o directiva de sus? De azi inainte "sa mi se spuna asa"?!„ Sergiu ma linisteste ca nu e vorba de nici o gidilare de orgoliu, ci mai degraba de o porecla. "Indraznesc sa cred ca nu ma iau in serios. De fapt, la noi ironia nu numai ca este acceptata, dar este si incurajata. Asa ca nu avem cum sa ne culcam pe lauri.” Vioricai, in schimb, toti ii zic Mama. Sorin, din exces de zel, ii spune si mai frumos, Doamna Mama. „Mai inainte, zice Viorica, ma enervau fraze de genul „Vai, colectivul nostru e ca o familie”... Suna asa patetic si fals... Dar m-am convins ca poate fi o senzatie reala. Dupa timpul pe care il petrecem la studiou – chiar e mai mult decit o familie. Uneori am impresia ca sint maritata cu toti cinci. Mai ales atunci cind canutele nu sint spalate..."

Cei mai buni

In general, Sergiu are orgoliul de a lucra cu cei mai buni. Acest detaliu ii scandalizase pe multi la „Patul lui Procust”. Intrebarea pe care i-o puneau cel mai des lui Yan¬ckovski chiar si ziaristii cei mai prietenosi era: cum de ati acceptat sa lucrati cu un regizor debutant? Ei bine, a acceptat. Dar, cum recunoaste si Sergiu, poti sa-i aduni pe cei mai buni pentru un proiect, nu poti sa-i tii pentru totdeauna. Ar fi ireal de scump. Si, la Beach party, cind s-a dovedit ca sint prea putine miini si capete pentru a te descurca in timp util, Sorin Sofronie, care pe atunci era deja in colaborare cu ei, a fost delegat sa gaseasca niste baieti buni. In acelasi moment, in alta parte a orasului, trei bravi baieti, cu proaspata diploma de regizori in buzunar, cu o bere la trei cumparata pe ultimii bani, s-au asezat pe o banca in parc si si-au pus intrebarea sacramentala: si acum, ce facem?

Sergiu: Asa au aparut in viata noastra cei trei baieti de aur care sint Ruslan Morosanu, Sandu Fulea si Tudor Pislaru. Le-am si spus atunci: nu ne intereseaza cit de bun este fiecare din start. Ne intereseaza cit de tare vrea sa fie bun. Si asa s-a intimplat ca cei care au vrut si au ramas si sint azi cu noi sint si cei mai buni. Sint perfecti.

 

Inchideti usa, sa birfim!

Ce idila! Nu e posibil sa nu existe orgolii ranite, incordari dureroase si revolte in batistuta. Ia inchideti usa, sa birfim!  O clipa de liniste.  O, cu placere!  Si? Credeti ca am aflat mare lucru?..  S-ar putea sa intelegem gresit sensul atotcuprinzator al minunatului cuvint birfa. Tot ce am aflat este ca Sergiu, in virtutea formatiei sale artistice si filosofice, ia viata mai in usor, conteaza mai mult pe inspiratie de moment, lucru care o enerveaza nespus pe Viorica, pentru care totul trebuie sa fie scris pe foaie, calculat, semnat, contabilizat. Si fara mofturi improvizate!  Respectiv, toti se impart in doua tabere: creativii si pedantii. Singe pe pereti si cadavre ingropate in dulapuri!

Viorica: „Ei, eu ma supar si tip, nimeni nu ma aude, toti isi cauta de treaba, si pina la urma ma linistesc”.  Legendele glasuiesc  ca teul si alte obiecte de stringenta necesitate au mai zburat peste geam...

Viorica despre Sergiu. Schita la portretul Maestrului

Sergiu este responsabil de tratative, nego¬cieri, relatiile cu clientii, mai ales in perioada de pina la productie.  Asa cum o face el, nimeni nu poate dintre noi.  Ce filmam, cum si unde  – iarasi decide el. De exemplu,  in scenariu scrie „un om la o margine de strada”. Acest detaliu poate fi interpretat in citeva variante, cu diferente considerabile de buget: omul poate fi pe fundalul unei cladiri pe o strada laturalnica, dar poate fi si pe Stefan cel Mare – cu patruzeci de troleibuze,  opriri de circulatie, macara, iar, daca e seara – si instalatii de lumini...

Viorica despre Viorica. Cu modestie:

Eu, insa, nu incep niciodata nimic. Ma simt mai in apele mele atunci cind cineva a dat deja primul sut si eu preiau „legatura”. Ma ocup de tot ce tine de organizare, casting, costum, machiaj. Mai nou – si de montaj, aceasta e ultima mea pasiune. Si, pentru mine, momentul cel mai creativ.

Sergiu despre Viorica: „Intotdeauna spun ca eu am o senzatie foarte clara ca eu si Viorica sintem un singur om. Imi dau seama de faptul ca sintem doi doar atunci cind trebuie sa cumpar doua bilete de avion”.