I-a fost dat sa se nasca printesa, iar la trei ani si ceva sa simta pe pielea proprie ce inseamna masinaria comunista de tocat „dusmani ai poporului”, sa inteleaga, putin mai tirziu, cum e singuratatea absoluta in mijlocul unor copii dolofani si cruzi de fermieri canadieni, sa plonjeze apoi in lumea stralucitoare si perfida a haute-couture-ului, sa deschida luxoase magazine de moda in Rio de Janeiro, sa tina de mina copii murind de foame in Laos, sa traiasca o buna bucata de viata in avion, sa-si cunoasca, dupa o lipsa de 50 de ani, propria tara... Sa...Sa... Citi dintre noi se pot lauda cu asemenea traiectorii, plonjari si knock-out-uri ale sortii? Citi dintre noi ar fi ramas integri si optimisti, citi dintre noi s-ar fi frint sau s-ar fi invelit intr-o eterna si calduta jale de sine? Nu stiu. Ramine de ghicit.

Pina a o cunoaste, eleganta mi se parea o notiune oarecum fada, lipsita de culoare si energie. Dupa, mi-am dat seama ca pur si simplu n-am cunoscut eleganta adevarata.

– La trei ani si jumatate, fara sa ma intrebe nimeni, am fost exilata. Atunci familiile mele (Sturdza, �u�u, Bragadiru- n.red.) erau mult prea vizibile si, cind au venit comunistii, toata lumea a mers direct in inchisoare sau in domiciliu fortat. Apoi, dupa ce tatal meu vitreg a iesit din inchisoare, pe cai informale am reusit sa plecam.

– Am inteles ca tatal dvs vitreg a salvat multi evrei si ei au facut un gest de raspuns...

– Da, underground-ul evreiesc s-a mobilizat si a sprijinit iesirea din tara, sub o identitate falsa, a mamei si a tatalui meu vitreg. Trebuia sa ne regasim la

Zurich. Eu am iesit cu secretarul delegatiei elvetiene, Armando Gropeti, care avea si el copii. Eram cam incomoda pentru lucruri clandestine si am fost drogata ca sa nu vorbesc româneste. M-au dus in Elvetia, dar din pacate, parintii mei disparusera, nu ajunsesera acolo. Au fost nevoiti sa se ascunda mai mult timp in Polonia.

– In ce an se intimplau aceste lucruri?

– In 48-49. Deja dupa razboi. Eu am fost gazduita de o familie generoasa din

Zurich, dar dupa citeva luni, cind au vazut ca parintii mei nu se gasesc, m-au drogat iarasi si m-au dus inapoi in România.

Pe urma s-a aflat, prin intermediari, ca tatal meu vitreg si mama mea ajunsesera, in sfirsit, in Elvetia.

– Nu puteau sa transmita pina atunci nici o veste?

– Cei care ramasesera aveau iluzia ca lucrurile erau foarte diferite dincolo de granita, dar noua, care fugiseram clandestin, ne era frica de repercusiuni directe asupra familiilor noastre care ramasera in urma. Asa ca spaima ce controla tara, controla foarte bine si diaspora externa.

– Morbul fricii nu disparuse?...

– Deloc. Intermedierile erau destul de complicate, ajungeai sa primesti peste cinci luni un mesaj gen „ciocolata a ajuns la destinatie”, fiind vorba de fapt de niste bani trimisi familiei. Da, si ziceam ca parintii mei ajunsesera, in sfirsit, in Elvetia, unde invatase cindva tatal meu, aveau prieteni si sperau sa inceapa o viata noua. Aveam deja patru ani si jumatate. M-au scos pentru a doua oara din tara. N-au indraznit sa ma urce in tren de la Bucuresti, a trebuit bunica-mea sa ma duca la granita si sa ma urce acolo, nestiind daca domnul ce trebuia sa ma insoteasca luase trenul sau nu. Apoi parintii au primit un telefon: "pachetul e la gara". Pachetul eram de fapt eu, asezata pe valijoara. Ne-am regasit.

– Cum traiati momentele alea? Ca pe o aventura? Ca pe un chin?

– Ma uit la pozele de atunci si ma vad ca am un aer foarte speriat, anxios, ingrijorat.

– Copiii la aceasta virsta au frica abandonului...

– Da, frica abandonului mi-a ramas pe foarte mult timp. Numai plecau parintii mei undeva si eram deja la geam, asteptind. Cum poti sa-i explici unui copil ca-l lasi in urma, dar c-o sa vina cineva sa-l recupereze?

Am mai stat in Elvetia vreo doi ani, dar Elvetia era o tara neutra si noi aveam probleme politice, respectiv nu puteam obtine permis de munca, asa ca am plecat pe o scurta perioada in Franta, pe urma in Italia si, printr-un program al Crucii Rosii, am putut sa alegem intre Noua Zeelanda, Groenlanda, Africa de Sud si Canada. Conditiile erau sa faci un an de munca grea. Evident ca am ales Canada, pentru ca aveam si rude acolo, dar mai aveam si toate iluziile pe care le poti avea despre vest: ca banii cresc din cer, cad din pom... Am plecat pe un vapor grecesc de la Genova, care se chema „Nea Helas” tin minte. Cred ca era in februarie '51. aveam vreo sase ani. Este greu de inchipuit pozitia cuiva care n-are documente, n-are identitate, n-are haine, n-are bani, n-are trecut... Capitalul parintilor mei era doar faptul ca vorbeau numeroase limbi si au fost mult timp interpreti pentru ceilalti refugiati. Dupa aia, in Halifax, am fost pusi intr-un tren si am fost trimisi la o ferma de porci in Alberta. Eram foarte preocupati sa supravietuim. Dupa sase luni s-a plins mai multa lume de la aceasta ferma de conditiile insuportabile, a venit guvernul in inspectie si recunoscut ca, intr-adevar, conditiile erau prea proaste. Și am fost scutiti de celelalte luni de munca grea. Am cumparat un bilet de tren pina la Toronto si am inceput viata de refugiat. Am locuit pina si intr-o pivnita, cu wc-ul la etajul 3 si baia la 7. Dar pentru parintii mei erau cruciale anumite lucruri, de exemplu educatia. N-aveam ce minca, dar am mers la o scoala privata. Pe urma, aveam privilegiul ca eram inconjurati de multi refugiati si de multa lume buna, am crescut intr-un mediu poliglot...

– Deci, a avut farmecul ei si perioada asta...

– Poate. Copiii sint, in primul rind, foarte conformisti. Nu vor sa se deosebeasca unii de altii, iar eu eram foarte diferita. Respectiv, foarte insingurata.

– Ce inseamna foarte diferita?

– Parintii mei aveau niste reguli extrem de stricte in ceea ce priveste educatia. Eram copil destept, probabil, dar avusem si o educatie - si in Elvetia, si acasa. Și din cauza asta am sarit mai multe clase. Asa se facea ca eram cu 3 ani mai mica decit ceilalti colegi. Și nu mi se permitea nimic din ceea ce se permitea celorlalti. Am fost foarte solitara. Cred ca in capul lor eu eram destinata tronului. Nu intelegeau ca atunci era imposibil de revenit.

– Cum reactionati?

– Mi-am pus nasul in carti.

– Ziceati dvs ca nu v-ati dorit sa fiti printesa. Toate fetele din lume isi doresc asta...

– Asta pentru ca aveau o viziune despre viata de printesa care nu prea corespundea cu realitatea. Eram in Canada anilor '50, unde nimeni nici nu auzise de

România, istoria se invata numai printr-un filtru canadian si, fiind o tara foarte egalitara, pentru ei notiunea de printesa nu insemna nimic. Deci, aveam motive sa ma simt si mai diferita.

– Doreati sa fiti ca toti copiii de fermieri?

– Doream sa nu fiu altfel. Copiii sint cruzi uneori. Mergeam la scoala, unde erau 13 clase intr-o odaie (era o scoala de tara) si toata lumea venea cu sandwich-uri

cu unt de arahide si cu banane, iar eu veneam cu un sac de pinza legat de gitul meu cu salam si cu oua. Și nimeni nu vroia sa sada cu mine...

– Parintii nu intelegeau acest lucru?

– Nu, nu intelegeau, erau asa de preocu-pati cu supravietuirea...

– Cum v-ati adaptat?

– Partea buna e ca am terminat scoala de foarte tinara, la 15 ani. Partea mai putin buna a fost ca, din acelasi motiv, nu am putut sa dau la diplomatie, asa cum mi-am dorit. Trebuia sa mai astept citiva ani. Și, precum aveam niste mici talente in arte, am dat la Belle Arte. M-am specializat in ilustratii. Apoi am inceput sa scriu despre pictura, design, arhitectura si am devenit jurnalist in tot ce se numeste lifestyle. Am scris mult pentru reviste din Australia, SUA, Spania,

Franta, Italia. Aveam avantajul ca vorbeam cinci-sase limbi, puteam sa fac interviul in orice limba si pe urma sa-l traduc pentru reviste din alte tari. Asta a durat vreo 15 ani. Am facut simultan si televiziune, si radio. Mergeam la defileuri de moda la Milano, Paris, Londra. Eram invitata si pe baza personala, nu numai pentru ca, intimplator, lucram si pentru Vogue. (Desi vedeam ca, atit cit lucrai pentru Vogue, existai, din moment ca plecai, nu mai existai...)

– Chiar Diavolul poarta Prada?

– Am avut intotdeauna relatii sarmante cu Ana Vintour, dar putin distante, pentru ca ea era intotdeauna cu echipa ei, iar eu eram foarte des cu o echipa de televiziune, asa ca eram de multe ori in backstage. Are mereu aceeasi coafura, aceeasi privire, aceiasi ochelari mari care nu stiu daca nu sint putin o protectie...

– E timida?

– Ma rog, dupa o virsta oarecare, timiditatea o mai pui de-o parte. Dar ea este asa de asaltata de toata lumea care-i asteapta cuvintul, incit intr-adevar trebuie sa faca uz de putina protectie. Trebuie sa vedeti filmul nou, „The september issue”. Care, spre deosebire de „Diavolul poarta Prada”, e aproape un documentar. Eu cred ca si situatia la Vogue s-a schimbat mult, pentru ca s-a schimbat economia, nu se mai pot permite excesele care se faceau inainte, cind erau bani grei. De exemplu, acuma nu mai poti sa angajezi trei fotografi care sa fotografieze acelasi lucru si pe urma sa alegi. Se lucra la un nivel de foarte mare lux. Acum s-au cam taiat bugetele.

– Lumea modei e mai isterica, mai fatar-nica, mai dura. Dvs dimpotriva, puneti mare pret pe delicatete, tact, eleganta. Nu v-a fost greu sa va adaptati?

– Fiind o jurnalista cu o pregatire foarte buna, am avut intrare la foarte multi creatori mari, aveam un bun capital de credibilitate si puteam sa am niste discutii off the record...

– In moment ce, de fapt, jurnalistii smulg informatii din eroii lor, dvs le protejati spatiul intim, returnindu-le casetele cu sinceritatile lor...

– Mie imi pare rau, pentru ca jurnalismul este o meserie cu principii absolute care trebuie respectate. Un lucru era rubrica mea unde puteam sa-mi expun parerile, sa critic - era meseria mea sa am un ochi slefuit. Alt lucru era reportajul care, desi era colorat de felul in care ma exprim, raminea pe fapte. Dar poate pentru ca am cunoscut multi dintre creatori la inceputurile lor, pe timpurile cind nu erau celebritati si nici eu jurnalista, ci lucram pentru mari pravalii de retail, mi-a fost mai usor...

De exemplu, pe Karl Lagerfield l-am cunoscut in anii 70, cind era mai rotund si mult mai putin stilizat. E un cameleon, o data la 10 ani isi schimba putin din identitate. Dar e intotdeauna foarte amuzant si intotdeauna foarte educat, cultivat, nu exista subiect despre care nu poti sa discuti cu el. Apare cite odata cam rautacios, dar numai pentru ca are o dexteritate de vorba si de expresie exceptionale. Are o minte remarcabil de fertila, este interesat de absolut totul, cumpara cd-uri cu kilometrul, e foarte interesat de design, de fotografie... Am fost in toate casele lui, de la Monte-Carlo, de la Paris, din Normandia. Cea de la Monte-Carlo e mobilata extrem de modern, cea de la Paris e ca un mic chateau foarte romantic, sint numai luminari cind te duci in ospetie.

– Ziceati ca el cumpara toate cartile in 3 exemplare. Dintre care un exemplar il rupe...

– Da, pentru ca el are o metoda de arhivare foarte personala, depoziteaza orisice –

personalitati, destinatii, stiluri, un fel de sistem de informatie personala. Documenteaza tot. A doua o pune in biblioteca personala in casa din Normandia, si al treilea exemplar il daruieste vreunui prieten. Eu ii zic un fel de renessance man. L-am cunoscut si pe Giorgio Armani, am fost extrem de apropiata de el. Imi placea si partenerul lui, care s-a stins din viata. Cu Ralf Lorain am avut multi ani de colaborare, am facut multe interviuri cu el.

– Cum s-a intimplat ca ati abandonat jurnalismul pentru a va angaja la Oscar de la Renta?

– Atunci „baza” mea inca mai era in Canada, dar divortasem, mi se oferise sa merg la New York, aveam o dorinta de schimbare si il iubeam foarte mult pe Oscar. Dar cred ca era deja sfirsitul pasiunii mele pentru moda. Mi-am schimbat viata, meseria, orasul...

– Obisnuiti sa ardeti podurile?

– Niciodata, fac un tranzit. Am ramas foarte apropiata de toata lumea cu care am lucrat.

– Cum ati ajuns de la moda la ONU?

– Ca jurnalista eram foarte mult pe drumuri, cei trei ani pe care i-am lucrat cu Oscar iarasi i-am petrecut pe drumuri, pentru ca ma ocupam si de toate licentele – din Panama pina in Taiwan... Și m-a apucat o dorinta sa fac ceva mai mult. Nici nu eram prea fericita in ceea ce faceam, pentru ca fusesera prea multe schimbari dintr-o data... Mi se propunea de mai multi ani sa lucrez pentru Natiunile Unite. Și am acceptat. Am devenit unul din directorii UNICEF ce se ocupau cu colectarea de fonduri din comercializarea cartilor postale. Era o operatie foarte mare. Era un business de 350 mln dolari care aducea un profit de 200 mln dolari - 20% din bugetul

UNICEF-ului. Era foarte greu de gestionat pentru ca, intr-un domeniu unde trebuie sa anticipezi dorintele publicului, sa fii gata sa le deservesti pe moment, noi aveam un ciclu de productie care dura doi-trei ani. Structura Natiunilor Unite nu permite decizii suficient de rapide.

– In general e o structura foarte ierarhizata...

– ...da, pentru o mica semnatura iti trebuie 63 de aprobari... Erau tendere care durau, aveai nevoie de aprobarea multor tari, era un sistem foarte ponderos si nu puteai sa-l schimbi. Era foarte obositor. Nu atit munca, cit procesul. Perceptia mea era ca o treime din oamenii de acolo erau remarcabili, extraordinar de dotati, o treime - poate cam obositi si care puteau fi animati daca aveau o gestiune foarte buna si cam o treime ar fi trebuit sa plece. Daca erai in head office, la Geneva, lucrurile merg mai incet, dar in the field, pe programe, erau niste lucruri fantastice. Și era foarte motivant atunci cind mergeai in Guatemala sau in Nepal.

– Ce s-a intimplat dupa?

– Dupa sase ani a aparut alta oportunitate, in România au avut loc alegeri democratice si Herald Tribune a anuntat ca va face un summit de investitii straine in România, si au aparut anunturi peste tot, pe care mi le-au trimis mai multi prieteni. Incearca, mi-au zis. Asa, intr-un accident de soarta, am scris al Herald Tribune..

– Da, dar inainte de asta, pentru prima data v-ati intors in România in 92...

– M-am intors oarecum fara sa stie nimeni. Aveam o matusa care tinea foarte mult sa fie prima care ma aducea inapoi in tara. Și m-a dus la o manastire pentru citeva nopti...

– De ce pe citeva nopti, de ce la manastire?

Aveam prea putin timp, abia ma mutasem de la New York la Geneva, incepeam un post complet nou si nu puteam sa stau mai mult.

– Și ce-ati reusit sa vedeti?

– Lucrurile esentiale. Am cunoscut citi-va dintre veri, sint singura femeie din generatia mea, restul toti sint barbati. Pe ceilalti i-am cunoscut deja cind am venit cu Herald Tribune. Imi inchipuisem ca va fi mult mai greu, dar totul s-a intimplat mult mai firesc. Aveam impresia ca o sa trebuiasca sa ne explicam reciproc ceea s-a intimplat in 45 de ani, n-a fost nevoie, a fost de parca plecasem ieri.

– Cind ati inceut sa faceti caritate?

– Am impresia ca totdeauna. A fost o obligatie personala si, pe urma, am crescut in tari unde responsabilitatea civica este foarte dezvoltata.

– Noi, din pacate, nu mai avem sau inca nu avem traditia asta... Toate gesturile bune si frumoase se fac exact cit sta camera pe binefacator. Și doar la sarbatori, si doar daca nu necesita mare efort de deplasare...

– E o tristete foarte mare, pentru ca noi am avut un capital de generozitate extraordinar. Eu vad ca familiile mele au construit spitale, universitati, au facut hospice-uri... Inclusiv la Odessa, acu citeva secole... Vad ca spiritul acesta revine si vad ca si in România si in Moldova sintem mult mai pregatiti sa luptam pentru bunastarea tuturor cetatenilor. Ce a contribuit la distrugerea acestui capital de generozitate a fost spaima... Frica a spart multe lucruri bune, a turtit initiativa, a fost taiat spiritul de incredere in puterea individului. Ei, o sa ne trezim.

– Care e relatia dvs cu dl Sturza?

– Varul meu Ion este unul dintre cei mai simpatici.

– Sinteti chiar veri?

– Da, dar nu stiu de ce grad.

– Cum v-ati gasit?

– Ar fi trebuit sa ne gasim mult mai devreme, dar fiecare mergea oarecum in directii opuse, am auzit unul de celalalt, dar eu eram vesnic in avion, el – in proiecte politice. Și ne-am intilnit aici, in 2005, cind am inceput sa vin in Moldova. Și de atunci ne vedem foarte des. Am colaborat cu el pe diverse proiecte si mi-e foarte drag, e un om „spirt” de destept.

– Cit de unita este familia?

– O, nici eu nu-i cunosc chiar pe toti, pentru ca am fost lipsa foarte mult timp. Cei pe care-i cunosc cel mai bine sint verii mei Dimitrie, Gheorghe si Erick Sturdza, fiii lui Greta si Gheorghe, plecati cam in acelasi timp cu noi. Dimitrie se ocupa de politica si ne-am intilnit cu summit-urile economice pe care le-am facut, Erick – de finante si ne-am vazut in Elvetia. Dar sint multi pe care incep sa-i cunosc acum.

– Pe unii exilul ii fringe, pe altii - ii formeaza. Parintii dvs vorbeau numai de trecut, dvs va gindeati la viitor...

– Pai, eu trecutul nici nu-l prea traisem. Probabil, lucrul care a animat parcursul meu a fost optimismul. Daca e ceva de invatat de experienta de a fi refugiat, este ca se poate. Fiecare experienta, si chiar esecurile te obliga move on. Sint o persoana vesela si imi gasesc satisfactie in lucruri mici.

– De exemplu?

– In carti, muzica. Una din bucuriile Moldovei si a României este viata sociala si culturala exceptionala - serate, lounge-uri, unde stam sa dezbatem probleme din lumea noastra.

– Ma gindeam ca ar fi vrut probabil sa se implice in caritate mai multa lume, dar se opreste din frica de a se conecta la o durere, de a nu ramine afectat pe mult timp...

– Stingerea unui om e mult mai simpla decit sintem tentati sa credem. Nu exista tristete fiindca stii ca nu mai au durere, stii ca sint inconjurati de intelepciune si de dragoste, e ceva foarte linistitor. Ai sentimentul ca ai putut sa faci ceva care sa-i schimbe viata in bine. Asa ca e o perceptie de tristete care de fapt nu este. In plus, vedeti, majoritatea voluntarilor nostri sint tineri si nu par intristati.

– Din pacate, la noi nu exista traditia voluntariatului, unii, mai cerebrali, nu inteleg de ce ar face un efort fara ca sa fie remunerati, altii, mai milosi, percep caritatea doar ca pe o pomana... Acceptarea mortii ca pe ceva natural am vazut-o doar la tarani...

– Atitudinea mea vine probabil din faptul ca am lucrat in multe tari sarace, unde poporul nu-si face iluzii despre viata. Lucrind cu UNICEF-ul in tari ca Nepal, Gwatemala, toata America Latina, Asia observi ca atitudinea despre stingerea din viata este total diferita. Noi am facut in ultimul secol din moarte ceva rau si groaznic. Dar moartea, de fapt, face parte din viata. Durerea este cea care ne inspaiminta si ne distruge familiile. In momentul in care ai luat durerea, esti complet altfel. Copiii astia foarte bolnavi au aceasta intelepciune si isi traiesc clipele foarte intens, sint foarte filosofi. Mi-a placut un concept evreiesc: este important ce faci pe cind esti in viata, asa ca trebuie sa traim intens, la maximum. Un fel de Carpe diem, daca vreti.

– Credeti in viata de dupa moarte?

– Eu nu exclud potentialul asta, dar nu-l cunosc. Fiind copil refugiat, eu nu am avut o educatie religioasa decit oarecum accidentala, m-am conectat la credintele si religiile prietenilor mei, fie ca sint catolici, fie evrei si am cules de la fiecare niste notiuni. Cred totusi ca credinta si religia o duci in tine. Nu e asa de important cum o exteriorizezi, ci cum o interiorizezi.

– Aveti de declarat vreun regret?

- Lucrurile simpatice care se intimpla atunci cind imbatrinesti putin sint ca totusi te-ai mai confruntat cu unele situatii, stii mai bine cum sa le apuci, ai niste precedente... Nu este usor sa te imparti intre mai multe tari si nu sint intotdeauna asa de bine organizata cum as fi vrut.

– Nu stiu daca unii chiar foarte tineri ar putea sa tina pasul cu dvs, vazind ritmul pe care l-ati avut la Chisinau...

– Exista si o adrenalina individuala in momente de mare solicitare, iar zile cum au fost cea de ieri sint pline de lucruri optimiste si foarte tonice...

– Ce inseamna o zi linistita pentru dvs?

– Cea mai mare bucurie este atunci cind am o zi fara o lista de obligatii. Cadoul cel mai mare pe care pot sa mi-l ofer este o seara linistita acasa. Suna foarte banal, dar e un vis sa ma pun intr-un pat cu cearceafuri curate, cu reviste si carti si sa nu fiu nevoita sa raspund la apeluri...

– Cu ce fel de carti va inconjurati?

– Am niste gusturi foarte variate, citesc in mai multe limbi. Mai putin in româna, pentru ca citesc mai lent si sint obisnuita sa pot sa citesc foarte repede. Sunt jurnalista, asa ca maninc ziarele, desi in România nu mai citesc nici unul. Nu prea are rost, totul e prea politizat. La televiziune ma uit doar la stiri. Imi place sa gatesc, sa am prieteni, avantajul unui oras ca New York-ul este ca poti sa te hotarasti in ultimele 5 minute si gasesti orice la orice ora.

– Va place sa fiti in competitie cu propria persoana?

– Nu sint foarte competitiva, imi place poate doar sa invat lucruri noi. Daca as avea timp, m-as duce la universitate pentru cursuri de seara. Sa invat psihologie, relatii internationale - le cunosc din experienta, dar le-as face mai bine daca as fi mai bine informata...

– Ce ar trebui sa faca moldovenii ca sa se mindreasca cu tara lor?

– Daca avem o problema de imagine exterioara, este din cauza ca avem o problema interioara. Totusi vad un val de tineri splendizi, cu un soi de educatie extrem de bun, plin de incredere si dinamism care trebuie sa fie pregatiti sa ia tara in miini. Caci si in Moldova, ca in toate tarile in tranzitie sint vechile capuse care au ramas pe loc.

– Cu ce va mindriti?

O, asta e usor. Cu echipele pe care le-am format si cu tinerii cu care am lucrat. Am avut intotdeauna talentul de a gasi talentul si am gasit proiecte care sa-i puna in valoare. E foarte amuzant sa iei un grup de oameni si sa faci din ei o echipa. E un lucru pe care moldovenii trebuie sa-l invete putin – munca in echipa. In ultimele decenii sentimentul de responsabilitate personala nu prea a avut sanse de dezvoltare, totul se baza pe o mirifica responsabilitate colectiva, dar nu poate sa existe responsabilitate colectiva fara individuala. E un lucru foarte legat de mindrie – atunci cind nimeni nu te lasa sa-ti ridici capul sus, nu ai cum sa te dezvolti. Mie mi-a mi-a placut intotdeauna sa le dezvolt competentele individuale si sa-i vad cum infloresc.

Mesajul meu pentru moldoveni este: daca viata mea, atit de complicata, cu atitea schimbari de tara si de meserii, dovedeste c e totul posibil, atunci lucrul acesta este valabil si pentru ei.