Mihaela, cum se leagă activitatea de nutriţionistă cu mersul la biserică?

Nu e vorba neapărat de biserică, ci de faptul că sunt mereu interesată să aflu ce loc ocupă mâncarea în viaţa oamenilor. Iar preotul e şi el unul dintre oameni… Apropo, cel mai bun prieten al meu din copilărie s-a făcut preot şi, atunci când am pornit ultima mea carte - „Sănătatea are gust”, l-am rugat să scrie un capitol pentru credincioşi. Am fost încântată să citesc, primind textul, o abordare mai mult filozofică, prin prisma credinţei, asupra hranei decât una strict teologică. Faptul că suntem păcătoşi pentru că, odată ne-am înfruptat dintr-un simplu măr m-a pus pe gânduri, fiindcă în orice regim de slăbit există fructul interzis, tot ceea ce nu se poate devine fructul dorit. Şi nu în zadar religia a ştiut că organismul unui om poate rezista fără mâncare 40 de zile. Atâta cât durează Postul Mare…

Care este relaţia omului modern cu mâncarea?

Noi am modificat contactul real cu mâncarea, ea devenind un instrument folosit în alte scopuri decât a fost inventat. Astfel, în loc de „mâncăm pentru a supravieţui”, astăzi, mulţi „există ca să mănânce”. A depăşit mâncarea şi sfera emoţională, de la începutul secolului trecut, când oamenii făceau din masă un tabiet, când bucatele erau gătite cu bucurie şi nu masa în sine era obiectivul, ci comunicarea. În ritmul trepidant al vieţii, am dat la o parte tot ce înseamnă comunicare în jurul mesei şi mâncarea şi-a pierdut acest frumos rol de a ne aduna împreună. Toţi suntem într-o goană nebună, iar mâncarea o luăm ca pe ceva ce ne ţine loc de prieten, plictiseală, dezamăgire, singurătate - orice în afară de hrană. Nu ne mai hrănim corpul cu drag, ne îngropăm în mâncare toate frustrările şi nemulţumirile noastre - dar este laşă şi, în acelaşi timp, păguboasă această atitudine. Iar, drept răspuns firesc, vine obezitatea.

Şi, de aceea, ai hotărât să devii „mama interdicţiei”…

Nu am interzis niciodată nimic! Din contră, toată lumea se miră că nu spun „nu e voie” - cel mult, spun că „este voie cu măsură”. Nu înseamnă, însă, că poţi să ţii o cură de slăbire fără să-ţi fie foame. Când Teo ţinea cură şi mă suna să întrebe dacă are voie să mănânce cireşe, eu îi spuneam: „Sigur că da. Doar trei…”. Am ajuns la această „filozofie” prin propria experienţă.

Mâncarea e singura plăcere… calorică

Este experienţa din care a apărut cartea „Trăiesc, deci mă abţin”?

Prin acest volum am transmis un pic din lupta pe care am avut-o eu însămi cu mâncarea - deci, e firesc ca mesajul să fie destul de restrictiv. Următoarea carte, „Sănătatea are gust”, e concepută altfel, pentru că am înţeles că, atâta timp cât ne axăm pe luptă şi pe energie negativă, vom ieşi învinse şi rănite din bătălie. Organismul nostru e programat genetic să reziste. Dacă mâncăm mai mult decât trebuie, surplusul e depozitat în formă de grăsime. Nu e vina lui, nu el ne trădează - kilogramele în plus sunt, de fapt, un strigăt de ajutor al corpului: „Atenţie, problemele tale sunt altele, iar tu te răzbuni pe mine”.

Restricţiile omoară plăcerea. Şi atunci, ce ne mai rămâne?

Acest adevăr ţine până în clipa în care avem curajul să recunoaştem că i-am dat mâncării un rol mai greu decât îl merită. Vrem să punem pe umerii mâncării responsabilitatea pentru felul în care arătăm, pe când vina e doar a noastră. O să întreb şi eu, ca Mihaela Rădulescu în publicitatea cu fumatul: „Altă plăcere nu v-a mai rămas?!”. Mâncarea în exces este cea mai banală şi mai păguboasă dintre plăceri, şi e singura plăcere… calorică. Dar, este şi un semnal de alarmă despre starea de spirit: nimeni nu ajunge supraponderal din prea multă fericire. Cel care se află în al nouălea cer de fericire şi are fluturi în stomac nu o să mănânce aiurea. Mâncatul de plăcere nu e cel fără limită - mâncatul de plăcere e atunci când te bucuri atât de tare de ceea ce mănânci, încât nu contează cantitatea. A mânca mult înseamnă a fi propriul duşman.

Şi dacă ai un soţ gurmand, ca să nu-i zic „mâncăcios”, cum slăbeşti?

Noi, femeile, suntem incredibile în două lucruri: să fim nemulţumite - dacă avem sânii mari, îi vrem mici, dacă ochii ne sunt căprui, căutăm lentile verzi - şi să găsim justificări. Cred că am găsi vinovaţi pentru kilogramele în plus chiar de-am trăi singure pe o insulă pustie… Lucrurile stau mult mai simplu - trebuie să ne privim sincer şi prieteneşte în oglindă şi să recunoaştem: tu mănânci pentru că tu vrei să mănânci, dar îţi e mult mai uşor să spui că „el e de vină”. Faptul că el e mâncăcios e doar o scuză care îţi permite şi ţie să-ţi faci de cap. E ca şi în cazul gravidelor care mănâncă „pentru doi”. Vă asigur că am cunoscut femei care au rămas slabe şi fiind însărcinate, şi având soţi gurmanzi - pentru că nu aveau în cap raţionamente inventate care le motivau să mănânce exagerat. Eu am devenit slabă atunci când am decis că vreau să fiu slabă. Trăiam o dorinţă aberantă de perfecţiune - credeam că aşa voi fi fericită - şi am încetat să mănânc aiurea. Îmi amintesc că odată, de ziua mea, am primit trei torturi. Le-am tăiat ca să servesc musafirii şi, fără să-mi dau seama, am dus la gură degetul plin de frişcă. Şi imediat am scuipat. Prietena mea m-a făcut nebună, dar eu nu făceam decât să-mi respect propria decizie.

Cine te iubeşte, nu te pune pe cântar...

Şi eu aş zice, ca şi prietena ta, că e nebunie curată. Şi mare frustrare…

Nu. Frustrare e atunci când mintea ta îşi doreşte ceva, iar tu, tot cu mintea, îţi interzici acest lucru. E ca păcatul. Frustrarea pedepseşte o chestie apărută artificial, pentru că tu, de fapt, ai alte nevoi. Noi nu ne recunoaştem dorinţele sufletului, căci nu avem curaj. Am spus de multe ori - dacă femeile ar fi iubite aşa cum şi-ar dori, nu ar mai căuta alinare în mâncare. Mâncarea vine să umple un gol, iar atunci când dai mâncarea la o parte vezi că nu ai iubire, duioşie, tandreţe şi te apucă o durere de urli. Mâncare e un pansament ieftin, dar eficient, soluţia este să-l smulgem ca pe un leucoplast şi să vedem rana.

Sunt 10-20 de kilograme în minus o garanţie a fericirii şi iubirii?

Din păcate, nu, chiar dacă şi eu am crezut odată că, pentru a fi fericită, e suficient să fii slabă. Apropo, când întreb vreun prieten dacă azi mă percepe altfel decât atunci când aveam ceva mai multe kilograme, ei îmi spun că nu văd mare diferenţă. Problema e în capul nostru - cine te iubeşte, nu te pune pe cântar... Important e să nu fii obez - deci, să fii sănătos. Am ajuns să am greutatea pe care mi-am dorit-o atunci când eram puştoaică, să mi se spună în magazine că nu există număr mai mic. Dar fericirea nu ţine de kilograme, ea e în interiorul nostru. Iar capacitatea de a fi fericit vine din înţelepciune…

E adevărat că lupta cu kilogramele ne îndreaptă mintea în altă direcţie. Cel mai bune exemplul este al… meu: după ce am scăpat de kilograme, au venit întrebările - unde e iubirea? unde e fericirea?.. Dar dacă, totuşi, crezi că eşti nefericită din cauza a zece kilograme în plus, rezolvă problema şi gata!

Unde trece linia dintre mâncatul sănătos şi slăbitul… exagerat?

Suntem suficient de maturi să zicem: „Gata!”. Să înţelegem că e de ajuns cât am slăbit şi că e cazul să trecem la mâncare sănătoasă; că nu fac cură de slăbire copiii sau adolescenţii - dimpotrivă, doar mâncând corect ei pot slăbi. De fapt, un copil e obez din vina părinţilor şi ei au datoria să aducă în casă un regim alimentar strict pe care să-l urmeze chiar şi cei care nu au probleme - fără dulciuri, cu ore fixe pentru masă. Din păcate, pe maturi nu poţi să-i opreşti să-şi facă rău cu mâna lor. Femeilor este greu să le explici că orice regim are o limită şi orice cură e stres pentru organism. Bărbaţilor nu poţi să le interzici berea, care le aduce în „dar” burtă, pancreatită şi diabet, însoţite de complicaţii cardiovasculare şi colesterol crescut. Berea e corespondentul brânzei topite şi a crenvurştilor. Mai bine serviţi un pahar cu vin, care din punct de vedere nutriţional e răul cel mai mic. Dar mai ales e de bun-simţ.

Mâncaţi identic, ca şi feluri, dar jumătate

Poţi să mănânci corect, să ţii cură, fiind sărac?

Mâncarea sănătoasă nu e apanajul oamenilor bogaţi. Azi am mâncat terci la Chişinău - şi am cam uitat să mâncăm terci, linte, fasole. În România nu se mai găseşte hrişcă, bunăoară! Ar trebui să le spun bărbaţilor să mănânce mămăligă, pentru că măreşte potenţa… Negând tradiţia, negăm mâncarea de bun-simţ, care este şi sănătoasă, şi nu îngraşă. Problema nu este în preţul mâncării, ci în cantitatea ei. Mâncaţi identic, ca şi feluri, dar jumătate. Eu, când merg la piaţă, cumpăr doar jumătate, nu un kilogram întreg de brânză. Deoarece vreau să mănânc doar puţin, pentru a-mi satisface dorinţa. Am uitat să ne recunoaştem care sunt plăcerile fireşti şi care - cele induse de noi. Dacă avem 1000 de calorii de cheltuit în fiecare zi, mai bine le cheltuim pe ce e mai bun, fie şi mai puţin cantitativ, decât pe „mult”, dar fără de sens.

„Ei vând iluzii”, ai spus, cu referire la multiplii nutriţionişti… Ce vinde Mihaela Bilic?

Nu vând nimic. Toate consultaţiile mele sunt gratis. Am depus eforturi mari ca ultima mea carte să fie cât mai ieftină cu putinţă, deci, accesibilă ca preţ. Chiar m-am certat cu editoarea mea anterioară din această cauză… Dar sunt convinsă că mai sunt suficienţi oameni care au nevoie de carte pe hârtie, ca să o simtă. Nu e un delict să fii „de modă veche” - eu, bunăoară, îmi scriu manuscrisele în caiet… Dar, am mai zis: nu fac bani din nutriţie. Nu am un cabinet, accept să mă întâlnesc doar cu cei ale căror cazuri îmi par disperate. Nimeni nu pleacă de la mine cu „reţeta miraculoasă” - nu fac diete, nu cert, nu cântăresc. Creez o poveste şi încerc să le pun pe toate cap la cap, astfel ca omul să ştie ce are de făcut mai departe singur. Mi se pare normal s-o fac gratis, căci ştiu că binele se va întoarce… Şi se întoarce: Dumnezeu are grijă să am traiul asigurat, ca să pot fi în continuare generoasă cu cunoştinţele mele, să sintetizez toată informaţia care circulă necontrolat în presă şi să o transmit oamenilor onest, tocmai pentru că nu am niciun interes financiar. Altminteri, aş fi găsit tot felul de sponsori care să-mi promoveze cartea. Ori aş fi putut să iau bani pe clipuri publicitare, căci am avut oferte. Dar am spus că nu fac niciodată reclamă - nu consider că oamenii trebuie manipulaţi. Dacă îmi place îngheţata, o spun în gura mare, din credinţă, nu pentru că m-a plătit cineva. Atunci când vine cineva să te plătească îţi pierzi credibilitatea.

Nici măcar produse bio nu ai accepta să promovezi?

Mai curând, aş putea să le desfiinţez un pic, pentru că ne complicăm acolo unde nu e cazul. Majoritatea produselor nu sunt dăunătoare de la sine, totul vine din cantitatea consumată. Caşcavalul are 70% grăsime, dar nimeni nu spune că trebuie să mănânci un kilogram. Nu trebuie să desfiinţăm lanţurile de restaurante fast-food - dacă mănânci odată pe săptămână un hamburger, nu ai probleme. Am ţinut post şi am mâncat cu plăcere cartofi prăjiţi - dar nu se întâmplă zilnic… Eu chiar şi despre Coca-Cola spun întotdeauna de bine pentru că, prin substanţele pe care le conţine, nu face dependenţă de dulce.

Ştiind atâtea despre mâncare, te mai apropii de aragaz?

Gătitul este ca un răsfăţ suprem pentru mine. Fiind studentă, îmi adunam reviste cu reţete culinare, decupam pozele şi le scriam într-un caiet - cream „cartea de bucate”. Cred că aceasta şi va fi următoarea mea carte, care va conţine şi argumentul nutriţiei. Lucrurile trebuie să fie făcute simplu şi toate elementele să se potenţeze reciproc. Când îi spui omului că anghinarea, un aliment pe care la noi nimeni nu-l găteşte, are o poveste frumoasă, că apa pe care o bei după anghinare are gustul dulce, pentru că anghinarea are nişte proprietăţi miraculoase, e mult mai convingător... Prin poveste, îi tentezi pe oameni nu pe sistemul clasic: „Eu sunt nutriţonistă şi vă zic să mâncaţi aia şi aia!”, ci pe „Uitaţi-vă, ce poveste frumoasă are şi voi hotărâţi dacă mâncaţi sau nu…”. Este altfel, nu e cu impunere. Eu ştiu asta şi vă spun şi vouă…

Îmi dau lacrimi de la gesturi simple,banale chiar

Bărbaţii sunt ahtiaţi sau… speriaţi de „perfecţionista” Mihaela Bilic?

Mi s-a spus odată că bărbaţii se tem de mine, pentru că m-ar vedea perfecţionistă, respectiv trebuie să tindă şi ei spre perfecţiune, şi e greu… Pe mine asemenea faze mă fac să râd, pentru că mă conving o dată în plus că bărbaţii caută metodele complicate, în timp ce mie îmi dau lacrimi de la lucruri simple, dar frumoase. Nu demult, la o benzinărie din Făgăraşi, un domn s-a apropiat de mine doar ca să mă salute - pentru că, mi-a zis, „soţia mea a cumpărat cartea dvs. şi eu… am slăbit”. Am fost fericită, pentru că o vorbă spusă din suflet rezonează în mine cât nu face cel mai sofisticat cadou. Mă impresionează sufletul şi căldura din oameni, nu ambalajul frumos.

E adevărat că „fetele bune ajung în rai, iar cele rele - unde vor ele”?

Mi-am dorit, la anumite momente, să fiu o fată rea, dar nu mi-a ieşit. Nu ştiu exact unde ajung fetele bune, dar din postura mea de fată „proastă de bună”, cum mi-a zis un amic psiholog, nu cred că acesta e un defect… Cele rele n-au decât să ajungă acolo unde vor ele. Eu, de ce să-mi doresc să fiu altceva decât sunt - chiar dacă, poate, nu am aflat cine sunt cu adevărat?.. Cu răul nu ajungi nicăieri, cu binele poţi să transformi lumea, sunt convinsă. Încă mai încercăm să aflăm care e rostul nostru pe pământ. Cred că, dacă am fi fost trimişi aici să ne fie bine, ar fi prea simplu. Este un fel de evoluţie…

Dacă ne uităm în jur, pare că mai curând degradăm…

Eu zic că este evoluţie, totuşi, căci toate încercările şi greutăţile la care suntem supuşi sunt experienţe ce ne ajută să fim un pic mai puternici şi mai înţelepţi. Este valabil chiar şi în momentele când renunţi la ceva şi recunoşti că nu le mai poţi controla pe toate - până şi înfrângerea are demnitatea sa.