MOARTEA

ca o bula de sapun

text de vadimir bulat

Axel Schneider, MMK/Museum fur Moderne Kunst, Frankfurt am Main.

Dintotdeauna America Latina s-a asociat in imaginatia mea cu o lume mistica, melanjata, tenebroasa...Imaginatia mea a fost hranita atit de literatura din acel areal, cit si de arta ce provine din spatiile geografice denumite generic cu sintagma geo-politica „America Latina” . Totul a devenit si mai mirobolant, cind in vara lui 2004 am vazut expozitia mexicanei Teresa Margolles, Muerte sin fin , la Muzeul de Arta Moderna din Frankfurt.

Teresa Margolles a propus o meditatie de natura plastica pe seama uneia dintre cele mai infricosatoare teme umane: moartea. Intregul muzeu de la Frankfurt a fost la dispozitia acestei artiste, care a pornit de la premiza ca apa cu care mortii sint spalati la morga este un lichid incarcat simbolic, si ca poarta „amprenta” celui pe care l-a imbaiat pentru ultima oara. „Apa mortilor”, denumita astfel in popor, este un material cunoscut de multa vreme etnologilor si folcloristilor, folosit si de vrajitoare si vraci ca „ingredient” pentru descintece, vraji si magii – deci nu este o gaselnita a acestei artiste; noutatea ei este ca a adus acest „material” in mediul artistic cult, spre a-l folosi ca „mijloc” pentru diverse incercari artistice. Teresa Margolles abordeaza de multa vreme aceasta tematica, iar expozitia Muerte sin fin a pregatit-o indelung, dupa ce ea insasi a lucrat o vreme in morga din Mexico, spalind cadavre ale unor oameni anonimi, molestati si violentati, abandonati pe strada. Problema asta a mortii anonime, violente, e chestiunea centrala in „etica” si „estetica” Teresei Margolles, tocmai pentru ca este un fenomen foarte raspindit in orasele Americii Latine. Cum reuseste artista sa ne transmita intelegerea asta? Face arta, mai bine zis, opere de arta, in componenta carora este folosita apa (dezinfectata) cu care s-au spalat aceste victime, cel mai adesea tinere, si chiar copii. Expozitia de la Frankfurt a fost compartimentata in citeva „episoade”, fiecare dintre ele avind o poveste distincta la baza. Spatiul principal al muzeului i-a revenit lucrarii En el aire, conceputa in 2003. Publicul era intimpinat de o ploaie lina de bule, fine, stravezii, precum un puf de primavara. Doua mecanisme pulverizau in aer in mod continuu aceste secretii acvatice. „Intilnirea” cu pricina avea ceva suav, luminos, dar asta pina aflai ca apa care da nastere acestor bule este aceeasi cu care s-au spalat cindva mortii. Imediat si brusc, impresia tonica de la de inceput se preschimba in ceva respingator, terifiant, gretos – clipa intilnirii, ce sugereaza frugalitatea existentei omenesti, devine o definitiva si irevocabila respingere a ceea ce stim ca e inacceptabil, hid si sumbru: moartea. Teresa Margolles reuseste sa provoace acest declic, dar ne serveste intii o sublima intilnire cu evanescenta. O bucurie pe care doar Arta ti-o mai ofera!

Pentru a ne arata si fata oarecum clasica a operei sale, artista ne cheama in fata unui sir lung si numeros de foi „pictate” cu aceeasi apa, in care vedem aidoma unor radiografii, portrete si straturi ale lumii organice. Exista o solida doza de senzualitate in aceste foi grafice, asezate in siruri corecte, aliniate precum soldatii la festivitate. Cromatica lor e oarecum monotona, si sugereaza nuanța singelui uscat. Deopotriva, sugestia poate trimite cu gindul si la placutele de marmora cu nume de la columbarii; oricum, componenta funerara nu se sustrage.

Ma opresc pentru o clipa, pentru a spune ca nici o clipa nu simteam ca aveam de-a face cu dimensiunea a ceea ce, in mod brutal, se numeste (sau ar fi numit-o majoritatea!): „necrofilie”, „thanatofilie” etc. Nu o percepeam pe artista Teresa Margolles ca pe o psihopata, sau o tulburata din cauza interactiunii cu cadavrele, din contra – simteam in spatele acestor lucrari ale ei o luminoasa afectiune si o afirmare raspicata ca moartea nu e un final, un prilej de lamentatie sfisietoare; moartea e doar un prag, un „pirleaz” tainic. Tocmai de accea,parcurgerea salii Aire (2003), cu aer umidificat cu apa de la morga, ne face sa intelegem si mai profund, poate, cit de fragila si aproape imperceptibila este acea „vama” intre viu si mort. Trecem de cortina de plastic transparent, si ne aciuam intr-o atmosfera de umiditate ridicata, vaporii accea ne invaluie, patrund prin pielea noastra, prin narile noastre, si de-abia dupa ce am parasit-o aflam prin ce mediu am traversat cele citeva minute. Ceva similar constatam si in cazul instalației Llorado (2004), in care mici picaturi cad din tavan pe podeaua de lemn, si unde se formeaza mici balti, lucioase. Emotia te cuprinde si ocolesti cu grija acele ochiuri de apa, stiind ca si ele sint „urme” ale celor care au fost si nu mai sint. Totusi, stiind ca materialul de baza al tuturor acestor instalatii este apa cu care s-au spalat mortii inainte de disectie, nu te paraseste nici o clipa senzatia ca asisti la un spectacol unic, absolut inedit, in care se jongleaza magnific intre frumusete si oroare.

Incerc sa rememorez si amprentele celor doua figuri puse in picioare, realizate din material adeziv si ghips. Ambele siluete au fost ampalasate intr-o imensa sala, intunecata, dar decupate din intunericul din jur printr-o lumina artificiala perfect dirijata, astfel incit sa ai sentimentul ca „negativele” acestea contin inca urmele a ceea ce a fost viata. Pulsatia vietii. Tot invelisuri, precum si bulele evanescente care se sparg la prima atingere, doar ca aici „urma” e individualizata, nepereche. Desi moartea e la fel pentru toata lumea, e si particulara pentru fiecare deopotriva. Aici – Giulgiul de la Torino poate fi o referinta culturala de prim-rang.

Parcurgind acest traseu oferit de Teresa Margolles iti dai seama de complexitatea si paradoxurile lumii de azi, de problematicile neasteptate pe care le ridica aceasta, si ca mai ales prin arta – astea pot fi spuse, aratate, provocate. Teme si subiecte pe care le consideram taboo pina de curind, domeniul artistic a avut curajul sa le „exfolieze” din ambalajul anonimitatii, din adincurile in care pudoarea, justitia, frica si altele asemenea le-au ferecat si lasat departe de mintile oamenilor. Chiar daca crestinismul ne-a invatat ca nu exista moarte, convingerea asta este de natura eshatologica, ea nu se cere demonstrata, nici vizualizata. Ceea ce ne propune Margolles insa este de natura evidentei, ea insasi afirma: "My work shocks. But as long as depravity, poverty, corruption, and unpunished murder exist I will not change the concept of a work".