Atunci cind am hotarit sa vedem cum traiesc, cu ce respira si cu ce se mindresc moldovenii, unii dintre noi au inteles-o literalmente. Iata asa am ajuns sa-i cunoastem pe doi dintre ei – Stela si Sergiu Moldovanu si repetam, nu ne pare rau deloc de cunostinta!

De cum am deschis usa, condusi inca din curte de doua piticute cu cosite – comorile familiei, navali peste noi un val de caldura amestecata, ca un ceai cu minta proaspata, cu acorduri de jazz (reminiscentele anilor petrecuti de Stela in „acvariumul” plin de sunete de la radio Nova). Ce mai poti sa-ti doresti dupa cele doua grade de afara... Spatii deschise, materiale calme, placute la atingere... Rame. Rame. Rame... De fapt, de la ele incepem discutia, pentru ca de la ele a si inceput totul. Mai bine zis, de la lipsa acestora.

Rama 1

Epopeea a inceput de la o obositoare si, in rezultat, zadarnica expeditie pe la toti ramarii Chisinaului. Nimic, dar absolut nimic care sa se potriveasca. Ramele priveau din rafturi mute cu ochii lor patrati si goi, in asteptarea altor pinze prin care ar fi inceput sa vada lumea. Era o lume colorata, dar nu era lumea lor. Pina la urma au gasit. Adevarate. Din lemn viu. Din lemn cald. Cioplit fara graba. Care se cere in mina, care invaluie matern orice ai pune in ele, ca un abur, ca o aura... Poezie, nu alta. In Italia.

 

– Atunci am si hotarit ca si Chisinaul merita sa fie inramat frumos. Am facut o lista a celor mai buni producatori italieni, am mers la expozitii, am intrat in sute de magazine pina am ales citiva. Cu care lucram si acum. Poate nu am fi avut atita curaj daca ei, atunci, nu ne-ar fi luat in serios. Nici acum nu semanam cu niste "clasici" moldoveni de afaceri, adica grasuleni si importanti, dar atunci in general aratam ca niste ”poveri studenti” (asa am hotarit sa-l induiosam noi pe un gondolier in Venetia, dar asta e o alta poveste). Insa ei ne-au tratat cu maxima seriozitate, ca pe niste parteneri demni care o sa le promoveze produsul lor in Moldova. Si atunci ne-am zis: daca ei au avut incredere in noi, poate e timpul sa avem si noi incredere in noi?

Stela si Sergiu Moldovanu se mindresc acum ca saloanele lor au ajuns sa fie in capul listei celor care au nevoie de o rama (sau de zece, sau de...) indiferent ca sint pictori, simpli pasionati de arta, colectionari, gospodari care si-au terminat o casa si acum trebuie "sa-i dea clasa", brodeze, gobleniste care vor sa-si inrameze giocondele sau straini care pleaca din misiune cu colectii de pictura moldoveneasca...

– De fapt, asistam acum la un soi de descatusare estetica a oamenilor nostri si, mai nou, avem ocazia sa inramam tot felul de lucruri pina nu demult „neinramabile” –

televizoare cu plasma pentru cluburi si chiar pentru case, cele mai ciudate colectii –

scrisori, tricouri, discuri, insigne, timbre, monede, am inramat chiar si o tabla de percutie...

Recesiunea a lasat ceva urme si in aceasta industrie, chinezii au asfixiat lumea cu ramele lor de plastic (evident, mult mai ieftine decit cele de lemn) si au inceput sa-i strimtoreze chiar si pe italieni - cu traditia lor seculara, creativitatea debordanta si pasiunea pentru o viata frumoasa. Desi familia Moldoveanu s-a jurat ca nu va trada valorile suspome-nite, pina la urma, simtind ca o parte din clienti nu-si mai permit un material natural, iar concurenta a trecut demult la dulcele poliamid, au fost nevoiti sa faca si ei mici compromisuri „plastice, dar foarte aproape de textura lemnului"...

De fapt, lucrul cel mai placut la aceste saloane este ca poti sa stai relaxat pe canapea si sa-ti lasi ochii sa rataceasca si sa prinda ba un vers de Octavian Paler, tiparit pe hirtie facuta manual, cu petale de flori presate in ele, ba o cireasa mustoasa de Vlad Tabac incorsetata in argintiu, ba o aripa de inger reflectata in oglinda... Si iarasi rame, rame, rame...

– Daca un client intra la noi doar ca sa ne salute pentru ca trecea pe alaturi, pentru noi e o forma de recunoastere a eforturilor noastre. Lucram pentru ani inainte si nu pentru profitul imediat. Stim cu siguranta ca daca nu exista pasiune in ceea ce faci, nu ai nici performante.

Nu ne intereseaza nici X-5-iurile, nici coloanele aurite, nici aruncatul prafului in ochi. Evitam si reuniunile glamuroase pentru ca nu sint genul nostru. Nu punem valoare pe faptul ca am fost vazuti in cutare sau cutare loc daca acest loc nu ne intereseaza cu adevarat. Pretuim faptul ca putem fi noi insine.

Rama 2

– Cind am deschis usa, venind din vacanta, fetele noastre au tipat intr-un glas: mami, tati, acesta e hotelul nostru de cinci stele!!!

Am ales in mod constient sa locuim in suburbie, am fugit de oras, de aglomeratie si poluare. E suficient sa inghiti fumul din centru cinci zile pe saptamina... Dar nici palate tipic moldovenesti nu ne-am dorit. Nu are sens sa ingropi banii in niste pereti, oricum copiii cresc si pleaca.Mai bine investesti in calatorii sau in autocultivare.

Au doar citeva luni de cind s-au mutat aici, asa ca amintirile legate de saci de ciment, pereti construiti si demolati din nou sint inca foarte vii.

– N-am avut un sef de constructii, echipele s-au rinduit in functie de lucrare, dar Sergiu a lucrat paralel cu toti. Uneori chiar reparindu-le greselile. Desi nu are o meserie legata de constructii, le cunoaste pe toate,am impresia ca nici el nu stie de unde. Pur si simplu se apuca de un lucru si il face, spre propria uimire, calitativ. Dar ar fi prea frumos sa spunem ca me-ritele ne apartin doar noua, a fost norocul nostru ca vecinul de la fosta noastra casa sa fie un tinar designer cu un simt nativ si un talent neproportional cu virsta lui, Maxim Calujac.

Au ales impreuna pina si draperiile. Doar la camera fetelor au avut divergente. Maxim era categoric impotriva floricelelor, jucarelelor si rozului inerent unei camere de printese, si a trebuit multa munca de manipulare psihologica sa adauge putina culoare. Pina la urma, tot parintii au capsat pernitele de perete de la paturile fetelor.

– Vroiam sa le placa, sa se mindreasca cu camera lor si sa vrea sa-si invite prietenii.

Continuam excursia. Fetele ne demonstreaza colectia lor de pisici, maximele latine brodate de mama lor (reminiscentele facultatii de litere) si colectia de monede si trofee pescaresti ale tatalui exilate pe un perete lateral de la bucatarie...

– Dat fiind faptul ca la noi acasa este un matriarhat involuntar, acesta e locul care i-a ramas "doar" lui...

Cartile in majoritate sint cumparate de Stela inca de pe vremea cind combina studiile cu dj-ismul la radio. Exemplarul la care tine cel mai mult este un dictionar de latina care a costat-o o avere. Peretele rotund din living este inventia lui Sergiu, tot el a facut si polita pe care sint expuse acum lucrarile. Initial se preconiza ca acestea sa fie atirnate pe perete dar, pina la urma, s-au convins ca e mai bine asa. Poti sa le schimbi oricind si nici nu gauresti peretii. Macovei, Kureakin, Brâncoveanu, Nascu, Tabac sint doar citeva nume ce semneaza lucrarile casei. Chiar si Klimt a fost scos de pe aparatul de aer conditionat pentru ca "e ultraexpirat deja" si a fost inlocuit cu o fotografie de Adrian Hâncu. Lustra din salon a fost adusa de la Istambul, la fel si celelalte corpuri de iluminat din salon.

Lustra din dormitor este lucrata manual in sticla de Murano, comandata la Venetia, si realizata exact cum si-au dorit, ba chiar le-a fost livrata si cu detalii de rezerva. Si pretul s-a dovedit a fi de citeva ori mai mic decit daca ar fi cumparat-o de la Chisinau. Dormitorul e adus din Turcia si readus in ordine aici. Pentru ca l-au livrat intr-o culoare de un galben atit de strident, incit Stela a plins cind l-a vazut. L-au revopsit, l-au patinat si l-au adus la culoarea "veche" pe care si-au dorit-o.

– Avem si palmier, ne demonstreaza cu mindrie Bianca youka de pe masuta de reviste.

In garderoba, zarim o miniexpozitie de bijuterii. E noua pasiune a Stelei. Pietre semipretioase, sticla, croseta...

Poarta cu placere si un colier lucrat de Anuk, fata cea mai mare. Broderiile se mai nasc doar in vacante, atunci cind ceilalti membri ai familiei isi dorm binemeritatul somn de amiaza. Sint clipele de aur ale Stelei, cind sint prezenti toti si in acelasi timp e liniste si ea poate sa viseze in voie, urmarind traiectoria virfului de ac.

P.S. – Dupa ce mincati prajitura, o sa plecati? ne intreaba sincer cea mica.
- Sigur, o asiguram noi prudenti.
- Ura!!! O sa putem face dezordine!