Doriana Talmazan are 27 de ani, un metru cincizeci si sase, parul negru tuns baieteste, nu poarta rochii decit in scena si este una dintre cele mai de succes actrite ale Teatrului „Eugene Ionesco” din Chisinau. In toamna lui 2005, pentru monospectacolul „Stopped, Eu.ro.pa!” de Nicoleta Esinencu, in regia lui Valeriu Pahomi, a obtinut Premiul pentru cel mai bun rol feminin la Festivalul de Teatru de la Brasov.

- Cum te simti in „Fuck you, Eu.ro.pa!” sau, mai nou, „Stopped, Eu.ro.pa!”?

- Este un monospectacol pe care-l inteleg foarte bine, cu un personaj despre care stiu ce vrea, ce spune si ce gindeste. Este un rol foarte clar si, poate, prin aceasta se si explica faptul ca sint foarte sigura pe mine in aceasta montare.

- Ai scos ceva din text sau ai pronuntat totul?

- Am scos, cu acordul Nicoletei, o mica scena, precum si injuraturile in alte limbi. Injur doar romaneste.

- Totusi, limbajul indecent i-a jucat festa „Eu.ro.pei...”. Din cauza limbajului, spectacolul a fost, o vreme, scos din repertoriu, apoi i-a fost schimbat titlul... Pe tine te-a injurat cineva dupa premiera?

- In timpul repetitiilor, eram pregatita pentru toate reactiile posibile din lume. Ma asteptam ca spectacolul va fi inchis, ca lumea ma va improsca cu pietre... Cu citeva zile inainte de premiera, Vutcarau ne-a adunat si ne-a intrebat ce facem, ca s-ar putea sa avem probleme, si daca e posibil sa mai reducem din injuraturi. Am raspuns ca ori jucam spectacolul asa cum este, ori nu-l jucam deloc. E adevarat ca „Eu.ro.pa...” musteste de injuraturi, dar nu ele sunt esentialul. Totul depinde de context si nu faptul ca injuri este important, ci motivatia: de ce injuri.

- In viata de fiecare zi, Doriana Talmazan injura?

- Se mai intimpla, caci risti s-o iei razna daca tii in tine toata energia negativa. Sint cazuri si cazuri, desigur, dar daca imi vine sa injur - de regula, o fac.

- Pe cine injuri cel mai des?

- Oamenii, pentru ca ma innebunesc. Bunaoara, un barbat care-mi vine in intimpinare pe strada scuipa exact linga pantoful meu, inca putin si... „De ce ma scuipi?”, il intreb. „Zi multumesc ca nu te-am nimerit!”, imi raspunde, mandru. Ei, nu merita sa fie injurat? Acest comportament al oamenilor nostri nu e conditionat nici de virsta, nici de etnie, nici de scoala pe care au facut-o. Pur si simplu, ei cred ca a fi liber inseamna sa scuipi si sa dai cu piciorul. Iar pe mine ma ingrozeste aceasta perceptie a libertatii, ca si faptul ca pop cornul si semintele au devenit ceva obisnuit pentru sala de spectacole. Uneori, ma gindesc ca nu exista cineva care-si uraste mai mult ca mine natiunea ... Si ma cert cu ea. Ma cert cu functionarul care, desi primeste bani ca sa-mi ofere servicii, tine cu tot dinadinsul sa ma umileasca. Sau cu bruta de la magazin. Caci, daca nu ma revolt acolo, pe loc, vin acasa si ma cert cu sora-mea... Iar asta e si mai trist.

- Cine e sora-ta?

- Cornelia e mai cerebrala, eu sint mai vinturatica. Astfel, chiar daca e mai mica decit mine, e mai mare. Eu sint foarte orgolioasa si deseori am orgolii... stupide, iar ea e singurul om in raport cu care eu renunt la orgolii. A lucrat pina de curind la „Union Fenosa”, acum e la o alta companie spaniola – e hispanica si face bani.

- Tu citi bani faci?

- Daca ar fi sa calculez cit cheltuiesc si cit cistig, cred ca raportul ar fi de zece la unu. Spoturile publicitare sint un hobby din care uneori mai pica niste bani. Mai fac sonorizari pentru emisiunea „Alte arte”, realizata de KSAK. Dar nu e de ajuns si trebuie sa recunosc ca, fara ajutorul parintilor si al Corneliei, nu m-as descurca.

- Ziceai mai devreme ca moldoveanul, prin a fi liber, intelege sa dea cu piciorul si sa injure. Ce inseamna pentru tine libertatea?

- Esti liber atunci cind poti sa-ti permiti sa gindesti liber. Cind accepti rolul pe care-l vrei si nu esti obligata sa joci pentru bani. Cind in teatru nu exista cenzura si nu te forteaza nimeni sa joci tot felul de dramaturgi-patrioti si piese patriotarde – la noi, slava Domnului, la asta inca nu s-a ajuns, ca este Vutcarau care tine spatele...

- Cum crezi, de ce se monteaza atit de putin la noi?

- Mai intii, pentru ca in Moldova nu exista regizori adevarati – eu cunosc doar unul. Apoi, pentru ca actorii s-au obisnuit sa-si justifice lipsa de actiune prin lipsa de bani. Dar eu sint convinsa ca poti face teatru din nimic. Sa fie regizorul, actorul si textul, in rest, joci si cu pielea pe o bucata de scindura. Adevaratul teatru nu are nevoie de decor sofisticat. Cine simte ca vrea sa spuna ceva, s-o faca. Sa greseasca, dar sa faca. Caci nu poti sa treci ca un bou prin viata si sa nu iei nimic.

- La „Eu.ro.pa...” ai lucrat cu Valeriu Pahomi. Cum s-a produs acest dublu debut: tu cu monospectacol, Valeriu – ca regizor?

- Mi-am dorit sa fac un monospectacol inca din facultate, fiind pasionata de Arta vorbirii. Apoi, ideea de „singur in fata spectatorului” fiind o mare provocare, iar eu nefiind o persoana foarte increzuta in sine, mi-am zis ca trebuie sa depasesc conditia asta. Nu gaseam textul potrivit si Nicoleta, odata, mi-a spus: „O sa-ti scriu un monolog”. Zis si uitat – cel putin, de catre mine. Dar ea l-a facut, iar eu, dupa ce l-am citit, am fost convinsa ca nimeni nu-l intelege mai bine decit mine si ca, odata cu acest text, mi s-au deschis niste adevaruri. A mai durat insa ceva timp pina s-a ajuns la scena – perioada in care Petru promitea ca se apuca sa monteze, eu taceam, obisnuita sa nu cred in promisiuni mai ales cind e vorba de roluri si mai ales ca, tot el, imi promisese ca va face Janna d’Arc cu mine. Pina cind, intr-o discutie cu Valeriu Pahomi, am hotarit sa ne ajutam si sa facem acest spectacol.

- Cum ai reactionat in clipa cind Valeriu s-a vazut, deodata, regizor important si a incercat sa-si impuna, voluntar, punctul sau de vedere?

- Dar n-a existat asa ceva! Desi ma enerva la culme cand Pahomi imi arata „cum sa joc”, ne-am inteles de minune. Eu sint omul ce are nevoie de regizor. Pentru mine este foarte important sa fie cineva in care eu sa am incredere si, chiar daca ar spune prostii, sa vad ca si el crede in ceea ce spune. Cu Valeriu, a existat un moment cind nici el nu prea stia ce e de facut, nici eu... Ne-am certat, am anulat repetitia, apoi ne-am calmat si am luat-o de la capat. Daca s-a simtit sau nu regizor? Cred ca s-a gindit la aceasta abia cind si-a vazut numele pe afis.

- In „Masinaria Cehov” apari in rol de Suflet-Pescarus, in „Mizantropul” esti un Papagal zvapaiat. Care dintre aceste doua personaje iti este mai apropiat ca spirit?

- Eu sint cuminte, chiar prea cuminte. E o chestie care vine de acasa: fiecare isi are locul lui – o educatie pur moldoveneasca pe care tot timpul am incercat s-o infring, dar care-si spune cuvintul. Uneori nu inteleg de ce, chiar daca o anumita persoana e mai mare decit mine, eu nu am dreptul sa-mi expun opinia, sa-i zic ca nu are dreptate? Nu, educatia ma impiedica... Apropo, personajul din „Masinaria Cehov” m-a ajutat sa scap de niste complexe. Taica-meu, cind i-am zis ca vreau sa ma fac actrita, m-a intrebat: „Te-ai uitat in oglinda?”. Ani de zile dupa aceasta, am fost obsedata de faptul ca nu am sini mari, picioare lungi etc. Odata cu Sufletul-Pescarus, am inteles ca cea mai importanta e personalitatea. Ba mai mult: admir mutrele care nu au nimic in comun cu ceea ce se cheama frumos, dar care sint atit de interesante!... Frumosii cistiga din simplu motiv ca sint frumosi, chiar daca fac lucruri banale. Chiar mi se pare plictisitor sa fii pur si simplu frumos.

- O actrita de succes poate avea prieteni?

- Da, din fericire, si eu am noroc de prieteni. Inclusiv pentru faptul ca nu se lasa in nadejdea mea si ma cauta ei atunci cind eu, dintr-un fel de neglijenta negindita, uit sa dau un telefon si sa-i intreb ce mai fac... Unul dintre acesti prieteni este Nicoleta Esinencu. Nu vreau sa zic ca avem aceleasi ginduri, dar eu invat foarte multe de la ea si cred ca si ea invata cite ceva de la mine.

- Relatia cu un barbat e ceva armonios-siropos sau e un soi de partida de box?

- Fara armonie nu ajungi prea departe intr-o relatie, dar nici boxul nu mi-e strain. Totul depinde de omul de linga mine. Cu unul pot fi pisicuta, cu altcineva – pantera. In general, cred ca-mi place sa fiu dominata, dar sa nu se faca intr-un mod ostentativ. Ca orice femeie, ma bucur cind am un umar sigur de care sa ma sprijin.

- Si cu care, in cele din urma, te vei marita?

- La ultima mea vizita acasa, la Ermoclia, taica-meu, pentru prima data, a pomenit de maritis. Si mi-am zis ca, daca o sa ma marit vreodata, am s-o fac pentru parinti. Poate ca o sa ma gindesc la asta daca o sa vreau, vreodata, sa fac un copil.

- Si acum, ce vrei?

- Acum vreau sa joc. Iar in primavara, vom organiza o noua editie a Bienalei Teatrului „Eugene Ionesco”. Asta e tot ce stiu despre viitorul meu, pe moment. Sint perioade cind esti deprimat, dar, totodata, iti pare ca, uite, inca putin si o sa se intimple ceva minunat. Cred ca ma aflu exact intr-o asemenea perioada.