El era – cum sa va spun? – frumusel pe dinafara, exemplar la caracter si deja boem in privire. Visul de aur al bunicilor. Printul din visele fetitelor. Fantasma divelor fatale.

Piesele din puzzle-ul memoriei se caznesc sa se aseze una in coasta alteia. Cineva si-l aminteste ca student dragut la Facultatea de jurnalism, altii – ca prezentator si interpret la prima emisiune pentru tineret de pe vremea perestroikai. Iar eu il vad pe baiatul care aparea delicat printre peretii arsi ai etajului cinci de la Casa Presei, cu un zimbet neschimbat pe buze. De ce l-ar fi schimbat?..

O vreme a pendulat intre Moscova si Chisinau. Dar era clar ca nu va ateriza la noi. A devenit regizor. Sase filme, de la thrillere mistico-psihologice („Izvorul sarpelui”, dupa povestirea „Steaua” de Em. Kazakevici) pina la fantasy slav de genul „Volkodav”. A filmat cu cei mai cunoscuti actori din Rusia - de la Evgeni Mironov la Elena Safonova, de la Constantin Habenski la Maria Porosina, de la Nina Grebeskova la Alexei Panin. A obtinut citeva premii prestigioase si difuzare pe plan international. A devenit un regizor cunoscut!

Sint in plina criza de nervi. Pentru ca trebuie sa-i sun lui Kolea - pardon, Nikolai Lebedev - si nu stiu ce tonalitate sa adopt. Am invatat impreuna la facultate si s-a intimplat, de citeva ori, sa mai stam la un pahar de vorba. Dar a trecut atita timp de atunci, iar el nu e obligat sa-i tina minte pe toti cei cu care a invatat si cu care a stat la un pahar… Vocea mea amabil-detasata este topita si ras-topita de „Alo”-ul din receptor, de caldura cu care mi se aminteste de mine, cu care transmite salutari tuturor celor care nu l-au uitat, cu care raspunde simplu la orice intrebare. Nikolai - nu, Kolea Lebedev - iti multumesc!

– Kolea, chiar nu te-ai schimbat deloc?

– Cu virsta nu se schimba doar dawn-ii. Asa ca m-am schimbat si eu, n-am avut incotro.

– Ce trasaturi ti s-au „uscat”, neutilizate fiind, si care s-au dezvoltat?

– S-au dezvoltat incapatinarea si capacitatea de a rezista loviturilor. S-au „uscat” naivitatea si bucuria de a trai. Dar asta nu inseamna ca am devenit un pesimist incurabil. Asa am fost intotdeauna!

– Am citit ce se discuta pe forumuri despre filmele tale si una dintre concluzii e ca oameni diferiti afirma, in mod diferit, unul si acelasi lucru: multumesc regizorului pentru sinceritate si omenie. Moscova, ca si orice alt megapolis, sfarima oamenii, ii face nu stiu cum mai cruzi. De unde, dara, „sinceritatea si omenia” pentru care ti se spune „multumesc”?

– Pur si simplu, sint niste calitati pe care le pretuiesc in ceilalti. Si sint nevoit sa le apar si sa le cultiv si in mine. Dar nu sint deloc atit de cald si dulce in lucru si nici in comunicarea personala.

– Care este cercul tau de apropiati si cine nu are bilet de intrare acolo?

– Categoric nu accept in preajma mea badaranii. Din fericire, am noroc sa comunic cu oameni absolut minunati. Iar in cercul meu de apropiati intra sotia mea, Irina, fiica mea numarul unu, Anastasia, si fiica numarul doi, Svetlana. Si, desigur, prietenii mei. Inteleg ca vreti sa va dau nume. Sa zicem, Jenea Mironov  este actor si il cunoaste toata lumea, dar numele lui Valeriu Totolin nu spune nimic unui public larg, desi este un specialist absolut remarcabil la selectia actorilor si am facut cu el trei filme. Poate ca o sa-l filmez si atunci o sa devina si el faimos!

– Lucrezi cu actori cunoscuti – atit monstri sacri, cit si talente de croiala mai noua. Cu ce ii magulesti?

– Nu ii magulesc, ii iubesc.

– Pe fiecare in parte? Un regizor cunoscut zicea ca biciul in comunicarea cu actorii trebuie utilizat mult mai des decit zaharelul. Iar altul spunea: toti sunt niste exhibitionisti, trebuie doar sa utilizezi aceasta slabiciune a lor…

– La ce bun un bici pentru Ostroumova? Eu o ador, sint gata sa o privesc zi si noapte. Ca si pe Elena Safonova sau Nina Grebeskova. Baietii de la „Steaua”, in general, au fost sprijinul meu in zilele grele de filmare. Iar impreuna cu actrita hollywood-iana Anne Arcer am rescris bucati intregi din scenariul „Exilului”. Stralucitoare si simpla totodata, Anne propunea, intr-un mod absolut natural, schimbarile pe care le credea oportune si… producatorii nu puteau sa refuze. Dar pentru acei care nu vor sau nu pot sa faca ceea ce e necesar pentru filmul meu, in loc de bici am foarfece – cirt! si i-am taiat.

– Ce tip de regizor esti? Tiran sau…

– Directorul Asociatiei „Mosfilm”, unde au am facut „Steaua”, nu ma numea tiran, ci… tanc. „Mergi si zimbesti, si zimbetul tau e minunat, dar esti un asemenea TA-A-A-A-NC!”. Nu stiu daca are sau nu dreptate, dar in munca mea sint obligat sa obtin rezultatul scontat cu orice pret - insa destoinic, fara ticalosii.

– Am rasfoit interviurile tale si vreau sa te intreb: chiar crezi ca si in aceasta parte a lumii, in film, pot fi create conditii de lucru ca in America, bunaoara?

– Sper ca vom ajunge si noi vreodata sa muncim civilizat - trebuie doar sa ai o atitudine onesta fata de sine si fata de munca incredintata si pentru care esti platit.

– Cit de des se schimba echipa cu care lucrezi?

– Cind si cum. La „Volkodav din neamul Ciinilor gri” mi s-a intimplat ceva de neimaginat: deja in proces de filmare mi s-a schimbat toata echipa - si operatorul, si pictorul, si regizorul de trucuri, si al doilea regizor, si directia. A fost un film complicat. Ei n-au rezistat si au plecat dintr-un motiv sau altul. Dar sint oameni cu care mergem alaturi de ani de zile. Printre acestia se numara grimeura Elena Vahovskaia, operatorul american Ireck Hartovich, regizorul de sunete Aleksandr Pogosean si regizorul de montaj Lidia Milioti.

– Ai zis la telefon ca nu vii la Chisinau pentru ca ai mult de lucru. Deschide, te rog, parantezele.

– Ultima data m-am odihnit ca lumea inainte de „Steaua”, in 2000. Imediat dupa terminarea acesteia am intrat in faza de pregatire a proiectului ruso-american „The Iris Effect”. Inca nu-l finisasem când am inceput sa scriu scenariul la primul „Volkodav” - film la care s-a lucrat circa patru ani. Grijile inainte de premiera nu sunt cele mai placute. Abia la inceputul acestui an am reusit sa plec, impreuna cu familia, din Moscova. M-am ascuns de toti pentru trei saptamini – m-am lungit pe nisipul oceanului si m-am odihnit!...

– Te mai atrage Chisinaul? Sau, in cazul tau, acesta se asociaza cu trecutul, mlastina si…

– N-as utiliza niciunul dintre aceste cuvinte. Dar nu i-am uitat pe oamenii care strigau „Cemodan, vokzal, Rossia!”. Le doresc sanatate si fericire, insa nu mai vreau sa traiesc a  doua oara acelasi lucru. Totodata, exista multa lume de care-mi amintesc cu drag si de care-mi este dor - colegi, invatatori, vii si morti. Bunaoara, mi-e dor de Eugenia Todorasco, o femeie uimitor de frumoasa si luminoasa si o actrita minunata, cu care am lucrat la „Volkodav din neamul Ciinilor gri”.

– Inteleg ca nu sint originala, dar de ce ai ales anume mistica si thrillerele?

– Sublimarea!

– Si alt gen de film este posibil? De exemplu, melodrama sau comedie? Ma amuza gindul, dar de ce sa nu intreb?

– Vezi, deja te amuzi. Iti inchipui cum o sa se veseleasca ceilalti? Ce nu ti-e dat, nu ti-e dat. Iata, Reazanov este un comediograf dat de Dumnezeu. Ne intilnim pe coridoarele „Mosfilm”-ului si el imediat isi aminteste un banc, iti cinta un cintecel si dispozitia o ia brusc in sus, si deja zimbesti si rizi si umbli dupa asta o zi intreaga cu zimbetul pe buze. E un dar, un talent si, daca nu ti-e dat, nu poti sa-l reproduci, oricit te-ai cazni. E o simtire a lumii absolut unica. Eu am o alta simtire.

– Se zice ca ultima ta lucrare, „Volkodav din neamul Ciinilor gri”, la capitolul efecte speciale e mai tare chiar decit celebrul „Dozor…”. Ce zici?

– Eu am facut film, nu m-am axat pe efecte speciale. Dar, in perceptia mea, filmul este un spectacol care trebuie sa atinga, sa incordeze, sa sfarme strunele sufletesti ale spectatorului. Efectele speciale imi ajuta sa fac acest spectacol si atit.

– Tu mergi la film? Ce te-a „zdrobit” din punct de vedere cinematografic?

– Merg. Sint un spectator increzator si recunoscator si imi place cind filmul nu ma baga in depresie si tristete, dar imi da puteri sa traiesc.

– Cineva dintre difuzorii de film moldoveni a manifestat vreun interes pentru productiile tale?

– Nu stiu, ultima data am fost in Moldova in mileniul trecut… Stiu ca „Steaua” a umblat multisor prin lume. Am fost chemat in China, Franta, Italia, Germania, in multe alte tari pentru premiera acestui film. Am fost invitat si la Chisinau, dar eram ocupat cu filmarile la „Exilatul”.

– Cit de mult te incalzesc titlurile si premiile?

– Uneori e placut sa le primesti.

– Este ceva in viata ta care nu are legatura cu munca?

– Sincer, nu mai stiu.

Galina Golea, colega de grupa, actualmente director Promo-Profit:

Am intrat la comisia de admitere impreuna cu Lebedev. Eu - cu doi ani experienta de munca, cu o mapa de publicatii in presa republicana, foarte sigura de viitorul meu luminos in cadrul facultatii si el, subtire ca o trestioara, cu ochii de erou liric al secolului 18. Inca un romantic, mi-am zis ironica in sinea mea, stiind deja ca aceasta profesie n-are nimic in comun cu poezia. Si, la un moment dat, vad trestioara dind la iveala un intreg dosaroi cu publicatii, scenarii, proiecte cinematografice… Comisia il intreba, privindu-l cu atentie, ca pe un exemplar rar: sinteti sigur ca e facultatea potrivita pentru dvs, tinere? Da, intotdeauna mi-am dorit. Si adauga o asemenea suita de argumente, incit comisia se topi de placere. I-am exploatat talentul pe tot parcursul studiilor, atunci cind nimeni nu stia raspunsul la vreun seminar, artileria grea ambalata in  acest simbol al fragilitatii se ridica in picioare, punea o intrebare inteligenta profesorului, acesta incepea sa se topeasca, Kolea punea a doua intrebare si pieile noastre erau salvate. Fiind responsabila de clubul de prietenie internationala al facultatii, am beneficiat pe deplin de avinturile regizorale ale lui Lebedev, vuia toata universitatea dupa concertele organizate de noi.

Fotografia de mai sus mi-a semnat-o inca la anul intii. "O sa te mindresti cindva cu ea! ", a zis el autoironic…

Iulia Semenova (Iudovici), colega de servici, redactor-sef adjunct al ziarului «Nezavisimaia Moldova»

In primul rind, eu l-am botezat, la biserica sfintul Nikolai din Moscova, cind avea 33 de ani, tocmai atunci noi scriam scenariul pentru „Izvorul serpilor”. Si in aceasta postura de nana imi place, in mod deosebit, sa-l sun pe roaming, atunci cind este plecat, si sa-i pun diferite intrebari lungi si chitibusare. Iar el, ca un om bine educat, nu poate face nimic. In fond, virusul stelar nu s-a lipit de el, a ramas acelasi tip super. Dar este absolut imposibil sa lucrezi cu el! Pe cit este de dragut in viata de zi cu zi, pe atit de dur este atunci cind munceste. Pentru ca stie exact ce vrea. Atunci cind am scris scenariul pentru „Complexul lui Avel”, am stat la ei o luna jumatate. O, ce si-a mai batut joc de mine! El e bufnita, spre seara abia i se deschid ochii si il apuca activitatile furtunoase. Bea tot singele din oameni!

In al doilea rind, as avea o suta de istorii de povestit despre el, dar, din pacate, nici una nu este decenta, pentru presa. Desi… De exemplu, se temea sa zboare cu avionul. Innebunea la gindul ca ar trebui sa urce in avion. Dar, indata dupa iesirea filmului „Izvorul sarpelui” trebuia sa plece cu o chipa de cinematografisti in SUA. Kolea m-a rugat sa fac rost de niste calmante de la un psihiatru cunoscut. Doctorul mi-a dat reteta unor pastilute „slabute, pentru intelectuali”: „Va dormi tot drumul ca un bebelus!”.  Lebedev a inghitit "bumbii", dar frica a devenit si mai mare si, de groaza, a baut si o sticla de vodka. Tot zborul a tremurat. A adormit doar atunci cind a coborit din avion. Nimeni n-a putut sa-l trezeasca. In schimb, dupa aceasta experienta, Kolea a invatat sa zboare si sa bea vodka.

Igori Carpovici, coleg de grupa, actualmente director al departamentului marketing Ovico

Aveam in grupa o Liza Croitor, mai mult decit un pic ciudata, fata de care Lebedev avea o adevarata slabiciune. Ii dedica poeme in care noi vedeam doar ironia, iar Liza – numai maretia. Si acestei Lize i se parea ca are un adevarat talent de cintareata de opera, in deosebi ii placea sa cinte la bucatarie si in grupul sanitar al etajului unde era rezonanta mai buna. Va dati seama ce spectacol? Cineva la ora 12 cinta fals arii de opera incuiat in WC! Il tot tortura pe Lebedev sa o duca la idolul ei, Maria Biesu, la o auditie. Intr-o zi, Lebedev forma acasa la el o comisie de mari specialisti, inclusiv eu, profesionalismul caruia se manifesta probabil prin faptul ca trecusem de citeva ori pe linga Opera. Presedintele comisiei era un viitor coleg de-al nostru care avea si experienta de operator de televiziune. Presedintele a rugat-o sa se urce pe masa si sa cinte ariile cunoscute. Eram deja vineti de la efortul supraomenesc de a nu ride, dar repertoriul Lizei era vast de tot. Citeva saptamini la rind, Liza s-a laudat prin camin ca va merge la Biesu, pentru ca a fost la auditie si i s-a spus ca are niste coarde vocale extrem de dezvoltate! Si poate chiar va fi viitoarea primadona a Operei Nationale!

Cit am fost la armata mi-a scris scrisori pe care le am si acum (taind cu prudenta bucatile extrapicante, pentru ca se pastreaza, de fapt, la mama:))). Facea misto de mine care, in timpul serviciului militar, fusesem angajat si ca profesor de dans al Colegiului Pedagogic din localitatea respectiva). Imi facea o strategie intreaga de aparare de atacurile psiho-erotice ale viitoarelor invatatoare. Totodata, ma zadara si cu detalii din viata iubirii mele de la facultate. Si, va dati seama, astfel armata mea a trecut ca prin vis!  Am fost la premiera primului sau film la Moscova si, cind m-a intrebat parerea, i-am zis in vechiul nostru stil: “Aveam asteptari mai mici si, respectiv, sint placut surprins!”

Natalia Sineavskaia, colega de facultate, jurnalist, «Komsomolskaia Pravda»

Cind redactorul Alexei Marcikov m-a invitat la «Molodeji Moldovi», Kolea Lebedev era deja unul dintre cei mai importanti jurnalisti de acolo. Noi eram destul de galagiosi, limbajul multora trebuia studiat cu dictionarul de argouri, se mai intimpla sa ne imbatam, iar cei mai neconstiinciosi mai si fumau. Kolea, prin infatisarea sa, intruchipa un ideal – ducea un mod de viata sanatos, nu fuma si nu bea. Si nimeni nu-l vazuse vreo data sa ridice vocea sau, doamne fereste, sa pomeneasca in vreun context neadecvat vreo zeitate. Dar odata a nascocit o expresie dedicata unei distinse doamne ceva de genul „titofundoasa” sau „fundotitoasa”, nu mai tin minte. Dar am fost impresionati.

Pe urma, etajul cinci al Casei Presei a ars intr-un mod misterios si noi am ramas fara locul nostru de sezatori (uneori - de munca). Dar, peste vreo doua luni, ziarul a inceput sa apara. Si, moment magic, la redactie a venit contabila Irina. In ochii nostri s-a nascut un roman de toata frumusetea. Se potriveau perfect: Colea cu capul prin idealuri si idei, iar ea – fundament si zid de piatra! Sint si acum impreuna. Nu inceta sa ma uimeasca  – stia totul despre filme. Si ma foloseam de acest lucru din plin. Cind scriam vreun articol, il intrebam cine, de exemplu, este regizorul filmului cutare. El umfla un pic buzele, ceea ce insemna ca se minuna de profunzimea cunostintelor mele, dar imi spunea si detalii in plus. Astfel imi facusem o reputatie de jurnalista cu o vasta cultura generala!