Andrei Tudoran pictează cu tehnici renascentiste, baroce sau neo-clasiciste vedete porno (a se înțelege beaumonde de București, dar valabile oriunde), născându-se din scoica Venerei sau inspirând poeți printre cele 3 grații ale lui Rafael și travesti (tot din beaumonde de București valabil global) cu părul roz veghind asupra Sfântului Ieronim. Cu aspect de tânăr foarte tânăr (pe alocuri chiar mult prea tânăr, în sensul vesel și tânăr al cuvântului), Andrei intervine în clasici cu o îndrăzneală poate mai mult inconștientă, adaptându-i la epoca actuală. Sau invers, adaptând epoca la clasici. Și totul se întâmplă foarte universal în lucrările lui și totul abia începe să se întâmple pentru el.

În pălărie de chinez și cu tricoul naționalei de fotbal. Grațiile, ironia și celelalte valori

E vorba de ultima serie a lui Andrei, Internet Mythology, unde ferestruicile firefox acoperă fundurile grațiilor (mai lucrate la grațiile contemporane, mai încununate de celulită la cele renascentiste), iar prin ferestrele safari, lângă perete (nu de facebook, perete-perete) privește Andrei Tudoran, într-unul din foarte multele lui autoportrete. Într-o perioadă de exprimare de sine (și nu de narcisism, zice el). Și nu de afirmare, “pentru că nu ăsta e scopul imediat al exprimării de sine”. Internet Mythology reprezintă “epurarea” lui Andrei, în care el renunță la elemente în plus de dragul mesajului, deși nu se crede un artist angajat social și deși nu îi place ca pictura să fie “o ilustrație a unei idei” pur și simplu. E o revoltă? E un mesaj? Se învârte contemporaneitatea în jurul vulgarului? “Nu, eu doar observ”. E o cronică atunci? Nu îi place cuvântul. Lui Andrei Tudoran nu îi plac cuvintele mari, pretențioase și care nu spun nimic, cum e “mesaj”, “carieră” sau “îndoctrinare” (utilizat de el în raport cu stilul de predare a unuia dintre numeroșii profesori pe care i-a avut la facultate). Le folosește, dar și le ia repede înapoi. E foarte conștient de propriile limite. Crede că azi artistul nu mai poate sta în turnul de fildeș și trebuie să se raporteze la ce se întâmplă în jur, dar el o face doar din perspectiva lui, pentru că nu poate vorbi din numele altcuiva, pentru că doar așa i se pare onest: să reflecte fragmente din lumea din jur cu detașare, cu ironie.

Ironia pare să fie motorul de lucru al lui Andrei și window(s)-ul prin care privește el azi-ul în mod conștient. Cel puțin așa sugerează repetiția cuvântului ironic de 17 ori în raport cu lucrările lui pe parcursul interviului de 45 de minute. Dar “mai importantă e autoironia”. Exemple în acest sens sunt autoportretul în care Andrei s-a auto-pictat cu mustăți de mușchetar șmecher, dar curajos, pe coperta revistei Mari Pictori; și autoportretul în care el apare cu o pălărie de chinez (pentru că toată copilăria i s-a spus că ar fi unul), dar în tricoul naționalei de fotbal. Pentru că are “sentimente patriotice, dar nu în sensul patetic al cuvântului. În sensul susținerii naționalei de fotbal, pentru că până la urmă la asta se reduce patriotismul azi.” Tot la capitolul sport, modelele pe care le-a pictat el în clasici le-a găsit de pe propsport.ro, în josul paginii.

Ironia și deschiderea față de tot ce e nou și tot ce e vechi e ceea ce îl definește pe Andrei. Lui îi place la fel de mult Caravaggio cum îi place Basquait (iar dintre compatrioți, Ghenea, marea vedetă a picturii românești). Tehnici vechi pentru mesaje noi? Pictura nu e depășită? Nu îi place cuvântul “vechi” în raport cu pictura, ar folosi cuvântul “tradiționalist” mai degrabă. După ce povestește reverențial despre cum a învățat el istoria artelor încă din liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza” (teribilismul e foarte departe de el), Andrei conchide sigur: “Pictura nu va muri niciodată. Sunt mulți artiști care nu au trecut prin școala asta, eu cred că lor le lipsește ceva. În momentul în care dai cu pumnul în masă, trebuie să pui ceva pe masă.”

Adio matematicii

Andrei vine din Slatina, județul Olt, unde până în clasa a 8-a a fost olimpic la matematică. Prin clasa a 5-a profesoara de desen i-a chemat părinții la școală, care până în ultima clipă au crezut că Andrei a organizat iar vreo faptă măreață (“tâmpenie”), pentru a le spune că fiul lor trebuie să persevereze în pictură. Desenase un oraș în perspectivă. Au urmat cursuri de pictură și niciun fel de arhitectură, cum au sperat părinții și profesoarele de matematică. Dar părinții l-au susținut oricum.

Șahul, hrănirea vanității de pseudointelectual

“Îmi place șahul, e foarte greu să pierd la șah, mai bine pierd la fotbal. E un fel de hrănire a vanității de pseudointelectual. E un lucru foarte tare când am în față un adversar cu care mă confrunt într-adevăr, și nu-i greu de găsit, pentru că nu sunt un foarte bun șahist.”

În ciuda mitizării relației profesor-elev în profesiile de artă, la facultate Andrei a schimbat mulți profesori (5). Nu, nu pentru că evolua sau cel puțin nu își permite să spună asta. “Pentru că avea alte zone de interes”, se exprimă el eufemistic. La licență a experimentat, a fost foarte eclectic, a mers cu o bursă Erasmus în Potsdam, în Polonia, unde spune Andrei că e un mediu artistic efervescent, dată fiind apropierea geografică de Berlin, locul unde se întâmplă totul în materie de artă. Ok, New York și Berlin. La Potsdam a învățat să pună ideea mult mai sus. A fost un moment de cotitură. Între timp a participat la o expoziție colectivă la București, Ochi Compus, cu tema Corp and Crop, a fost curatorul ediției a doua, cu tema Crize. Curator în sens ironic, zice el în mod previzibil. Masteratul l-a ajutat să se epureze și să se concentreze pe un singur concept. A lucrat ca asistent de profesor în acești doi ani, iar acum>>

Acum e în dilemă. E la răscruce. Prea des se zice că profesorii ajung artiștii nerealizați. Vrea să aplice la doctorat, dar a descoperit până la urmă că s-ar putea să nu se țină anul acesta, din cauza reformei în sistemul de învățământ superior din România. Acum ce ar vrea e să-și găsească un galerist care să îl reprezinte. Să se facă vizibil. Piața românească de artă abia a început să existe, apar galerii independente, deși azi “Putem trăi la Kokamâkăi.” (îmi asum spelling-ul improvizat, n.r.). Și expune la New York. ”Eu n-am făcut nimic deocamdată.” Dar va face multe. Urmăriți-i numele.