Citeva ginduri despre un spectacol si despre citeva decenii de istorie...

Pe Eugen Cioclea l-am cunoscut pentru prima data pe terasa cafenelei Moldova care se afla pe vremea aceea in spatele Salii cu Orga iar astazi, pur si simplu, nu mai exista. Nu-l mai vazusem pina atunci niciodata, dar stiam, bineinteles, cine e. Am urcat scarile cu cafeaua in mini si m-am asezat, fericit, la una dintre putinele mese libere ceea ce se intimpla foarte rar la Moldova unde erau tot timpul cozi infernale la cafele care se intindeau, uneori, pina afara. De data aceasta, am avut noroc si imi sorbeam euforic licoarea devenita trendi in rindurile boemei chisinauiene. Tihna mea a durat foarte putin insa fiindca de masa mea s-a apropiat un domn cam de vreun metru si optzeci de centimetri, avind o factura atletica si niste trasaturi faciale aspre si hotarite. si-a pus cafeaua pe masa noastra, statea in picioare si, brusc, s-a intors spre mine si a inceput sa recite versuri: le recita raspicat, aproape le scanda, iar vocea sa metalica se adresa tuturor comesenilor de pe terasa care nu au prins sa-l injure, ci sa-l asculte, iar unii dintre ei s-au mutat, cu tot cu scaune, la masa noastra. in cel mai scurt timp mi-am dat seama ca textele respective erau ale lui Cioclea iar cel care le recita era insusi poetul picat tocmai de la Moscova: „ Am stat si eu la masa lor./Cu o conditie. Sa tac./Vorbeau pe rind. Vorbeau in cor./ Eu trebuia sa ma prefac...”

Versurile pe care le recita le stiam aproape pe de rost si, daca s-ar fi oprit in orice loc al textului, lectura as fi putut-o continua eu sau oricare dintre cei care s-au inghesuit sa-l asculte. M-am uitat in jur la auditoriul care devenea tot mai numeros si am inteles ca toata lumea ii stia pe din afara textele si unii chiar le recitau la unison cu poetul.

il ascultam cum le recita si il priveam cum sorbea din cind in cind din paharul de vin plin de pe masa: cineva avea grija sa-i umple tot timpul paharul, iar altcineva sa-i intinda o tigara atunci cind poetul voia sa fumeze si ma gindeam ca miine aveam sa-mi las masca prietenii povestindu-le ca l-am cunoscut pe cel care „era altul intre doua batai de pleoape” si sa-i fac sa regrete ca in ziua aceea nu au trecut pe la Moldova.

Cioclea si-a continuat recitalul pina cind cafeneaua s-a inchis. Unii plecau, dar majoritatea statea si-l asculta oarecum paralizata si surprinsa totodata. Cred ca in ziua aceea am baut vreo zece cafele saracind vazind cu ochii si temindu-ma sa nu-mi explodeze cumva capul, dar pulsul nu mi s-a intetit si inima nu m-a deranjat deloc.

Dupa ce chelnerii au zavorit usa cafenelei, iar lumea voia sa se imprastie, Cioclea ne-a invitat pe toti sa mergem la un prieten de-al lui de la Durlesti, pe care, fireste, nu l-a anuntat ca vine si, cu atit mai mult, ca va fi insotit de vreo 10-15 persoane. Nu toti, dar majoritatea l-am urmat. Cioclea a oprit un taxiu care gonea pe bulevardul principal doar ca sa-i ceara soferului ... un foc ca sa-si aprinda o tigara. Sigur ca Cioclea avea chibrituri, pe care le-a scos din buzunar dupa ce soferul plecase infuriat. in felul acesta insa, poetul isi sarbatorea revenirea acasa.

Apoi l-am revazut pe Eugen in parcul care astazi se cheama stefan cel Mare. L-am vazut in primavara si vara lui 1988 la cenaclul Mateevici unde venea de la Moscova in fiecare a patra duminca a lunii pentru a-si recita poeziile in fata multmii care devenea tot mai energica si mai dezinhibata cu fiecare noua sedinta.

Versurile sale erau recitate si in absenta autorului. Pictorul Fioghen Calistru, si el un fel de legenda ambulanta a acelor timpuri, le scanda peste tot, inflacarind zecile de mii de oameni care se adunau in fata monumentului lui stefan cel Mare si apoi, aceasta se intimpla un pic mai tirziu, incendiind spiritele la Teatrul Verde din parcul Valea Morilor.

in acea perioada lui Cioclea ii aparuse prima carte: Numitorul comun, care costa 35 de copeici. Tirajul de 3000 de exemplare s-a epuizat imediat. Pe atunci era la moda sa ai in casa volumul poetului rebel si nonconformist care singur isi definea poezia ca pe o „usa sparta in realitate”. Ea era foarte populara mai ales printre tineri care-i pastrau „poemele in frigider”, daca ar fi sa-l parafrazez pe poetul care „voia sa apropie viitorul”. Unii dintre ei si-au cucerit iubitele recitindu-le versuri din Cioclea: „ De ziua ta. Halal de timp si spatiu,/Cum ne-a mai adunat si gavozdit!/Sa nu ma-ncurci, iubito, cu Horatiu,/Macar de-aceea ca-s mai zapacit...” Poezia lui i-a ajutat sa scape de timiditate si sa-si uite inhibitiile pe o gramada de tineri intelectuali veniti de la tara care visau sa ajunga „in paturile orasencilor frumoase”.

„ Hai sa dormim, iubito, pe podea./Geama bolnav de gelozie patul./Vreau sa te simt intrind sub pielea mea,/Ca intr-un cort unde-ti voi fi amantul...” - erau niste versuri cu care incepeau sau se sfirseau multe dintre chefurile pe care le faceam in acea vreme.

Cioclea era un fel de mit: nu i-a fost frica sa divorteze de fiica minstrului transportului din fosta Uniune Sovietica pe care, tot el, cu citiva ani mai inainte, a cucerit-o venind dintr-un sat din nordul Moldovei de care aceasta, bineinteles ca nu auzise pina atunci nimic; in schimb, Terebna a avut de profitat de pe urma ispravii lui, alegindu-se cu o sosea; Cioclea a stat intr-o camera la camin pe cind era student la „Lomonosov” cu campionul mondial Anatol Karpov caruia, la un moment dat, zic gurile rele, i-a tras chiar si o palma.

Nu stiu ce l-a facut sa se implice in iuresul evenimentelor tulburi de la sfirsitul secolului trecut, facind naveta intre Chisinau si Moscova, cheltuind o gramada de bani pe drum si irosind o multime de energie, cind o ducea bine-mersi in capitala fostului imperiu rosu. Dar s-a implicat si inca, foarte hotrarit si pe fata, devenind in scurt timp un poet mai popular chiar decit Grigore Vieru si avind o influenta foarte mare asupra intelectualilor moldoveni risipiti de-a lungul nesfirsitei Uniuni Sovietice, carora le spunea: „Se face seara iute. Chiuim./Cine mai e, pe unde-i, sa raspunda!”, dar mai ales asupra celor de la Chisinau carora li se confesa in mod direct: „Ne-ar trebui un numitor comun,/De mai promite ceasul vreo secunda...”.

Peste citiva ani Uniunea Sovietica avea sa se destrame, dar pina sa se intimple acest lucru poetul a fost batut pe una dintre strazile intunecoase ale Moscovei si, aceleasi guri rele zic ca, aceasta s-a intimplat pentru ca Cioclea prea tare s-a identificat cu poporul rebel din Republica Moldova.

Acum au trecut aproape 15 ani de cind suntem independenti si vremurile alea incendiare cind sute de mii de oameni umpleau piata din centrul Chisinaului visind sa vina vremuri mai bune, sa se instaureze o era a libertatii si democratiei si s-o ducem mai bine mai sunt doar o amintire. Cei 15 ani de independenta au ridiculizat si au spulberat aproape toate idelaurile noastre de cindva, iar mesajul civic pe care-l contine poezia lui Cioclea a devenit astazi chiar si mai actual decit era altadata: „A disparut intregul. suguim.

Mai mult sau mai putin cu aroganta./Ne-au contractat in pripa negustorii/Lipindu-ne pe frunti cite o chitanta.//Pe doua drumuri , daca nu pe trei,/imblam aprinsi. Ne-am si schimbat la fata/ un var de-al meu, intors din nicaieri,/ in loc de limba avea/ un motocel de ata...”

M-am convins ca poezia lui Cioclea a ramas si astazi la fel de percutanta si sfredelitoare cind am vazut spectacolul dupa textele sale regizat de Mihai Fusu la Teatrul National „Mihai Eminescu” unde Andrei Sochirca face un rol de zile mari, recitindu-i poezia de parca ar fi fost in parcul stefan cel Mare, in urma cu aproape doua decenii, in fata zecilor de mii de oameni care voiau sa-si schimbe soarta si pe scena Nationalului in 2007: fiecare cuvint pe care-l pronunta era ca o lovitura de toaca, era ca un pumn incasat in plina figura, incit simteai cum ti se cutremura maxilarele „ Ar trebui sa ne adunam cumva./ De cind ne-am dus de acasa, numai fractii/Din sufletele noastre s-au ales./Frunzele-n piept ca niste/Decoratii.”

Versurile pe care le recita Sochirca semanau cu niste batai de inima amplificate la difuzor sau cu o cina copioasa dupa o saptamina de infometare intensa. Senzatiile care imi cuprindeau tot corpul era ca atunci cind iti prinzi degetele intr-o usa si iti vine sa urli de durere. Anume cu aceste senzatii am iesit de la spectacol vrind sa urlu de durere pentru ca mi-am amintit de sfirsitul anilor optzeci cind cu totii am sperat ca vor veni timpuri mai bune si acestea asa si nu au venit.

Dar oare vor mai veni vreodata?