Cind am vazut-o pe cercetatoarea Monica Heintz la Chisinau, cu ocazia lansarii cartii Stat slab, cetatenie incerta, pe care ea a coordonat-o, avea un rucsac imens in spinare. Abia venise de la Soroca unde a lucrat vreme de citeva luni intr-o ONG care se ocupa de ingrijirea batrinilor. Dar spre deosebire de voluntarii, care au devenit aproape o obisnuinta in orasele si satele din Moldova, si de ceilalti angajati ai ONG-ului in care a lucrat, Monica are cel putin o particularitate. Lucrul pe care il face este mai mult decit un lucru de voluntariat social. El se desfasoara la citeva nivele. Lucrind de rind cu ceilalti angajati si voluntari din ONG, Monica face totodata o cercetare antropologica in care locul ei de munca apare si ca teren de studiu. Aplicind un principiu fundamental in antropologie, Monica a locuit o vreme in sinul comunitatii care a facut obiectul cercetarii ei, impartasind cu acesti oameni nu doar locuinta si mincarea, dar si bucuriile si grijile lor. in ziua plecarii ei la Paris, unde locuieste si lucreaza de vreo 10 ani, avea acelasi rucsac imens cu care o vazusem o zi in urma. M-am intrebat si am intrebat-o si pe ea ce experiente si ce impresii duce cu sine din Moldova profunda.

 

-Cum ai ajuns sa te interesezi de Moldova?

-Primul motiv a fost unul stiintific. Am vrut sa fac o comparatie intre o tara ex-sovietica si o tara care a cunoscut comunismul asa cum a fost el aplicat in Europa de Est. si bineinteles ca cel mai usor era sa fac aceasta comparatie intre România si Moldova, care au avut cit de cit o traditie si o istorie comune pina in 1944. Ma gindeam atunci ca diferentele dintre „tranzitiile” acestor doua tari dupa 1989 s-ar datora exclusiv perioadei dintre 1944 si 1989. Pe vremea respectiva lucram si pe probleme legate de religie. Or in ceea ce priveste religia, in România a existat o libertate extrem de mare in comparatie cu spatiul sovietic. Asa cum am lucrat inainte pe România, am vrut sa vad cum a fost situatia in aceasta privinta si in Moldova. Caci prin comparatie mai bine vezi anumite particularitati. Religia nu a fost insa o tema care sa ma intereseze pe termen lung. Acum nu ma mai intereseaza o comparatie România-Moldova termen la termen. Ma intereseaza Moldova pentru specificitatea ei.

-si odata aflata aici te-ai centrat pe o problematica?

-La inceput, am ales sa lucrez pe educatia morala si educatia civica. Pe mine ma interesau demult problemele morale, de etica. in România am lucrat mult timp in cadrul antropologiei eticii si moralitatii.

-Ce ai in vedere prin educatie morala si civica?

-Am vrut sa vad care sint la sat institutiile care isi propun sa educe din punct de vedere moral si civic: scoala, familia, Biserica, ma gindeam eu, dar si institutiile „centrale”: mass-media, factorii de decizie. De exemplu, am vazut la Chisinau o masina care difuza prin portavoce: „Pietoni traversati regulamentar strada!”.

-E o traditie sovietica...

-Dar prin aceasta inteleg eu educatie civica. La inceput m-am centrat pe Biserica, pe felul in care oamenii se raporteaza la ea, daca se face referinta la Decalog etc. Dar pe parcurs Biserica a inceput sa ocupe tot mai putin loc in cercetarile mele din simplul motiv ca nu parea sa aiba o foarte mare influenta in satele in care am facut teren. Preotul nu era respectat de nici un fel, oamenii nu se duceau deloc la biserica. in contrast cu România – si contrastele erau importante in aceasta privinta -, am descoperit ca aici nici mental D-zeu nu era atit de prezent. in România, oamenii de la tara il invoca foarte des si spun foarte des precepte religioase. Ceea ce insa nu e deloc cazul aici.

-Nici macar la tara?

-Nu, eu am lucrat la sat. Mi s-a spus ca „la noi in sat oamenii nu-s asa bisericosi pentru ca n-au avut biserica in sat din 1959 pina in 1991, cind s-a construit”. si totusi alaturi de satul unde am lucrat era o manastire. Sigur ca nu se punea problema sa nu creada cineva in D-zeu. si mi-am dat de asta seama cind, comunicind liber cu ei si vazind atitutudinea unei femei care nici ea nu se prea ducea la biserica, am indraznit sa merg mai departe si sa-i dau de inteles ca eu nu cred in D-zeu. Reactia ei a fost ca in fata unui extraterestru. Mi-am dat seama ca chiar daca nu-i intereseaza biserica, ei cred neaparat in D-zeu, au icoane in casa, se inchina la ele macar din cind in cind.

-Adica legatura asta cu divinul nu se face aici neaparat prin intermediul bisericii...

-Aste e foarte clar, dar nici in România nu se face prin intermediul bisericii.

-Totusi, pentru mine a fost oarecum socant, cind am fost la Bucuresti si la Iasi pentru prima oara, ca toti oamenii, in tramvai sau pe strada, se opresc si-si fac cruce in dreptul fiecarei biserici.

-Da, oricum e mult mai multa religiozitate in România, nici nu se compara... Mai ales in ceea ce priveste tinara generatie, care in România a avut cursuri de religie in scoala... La biserica totusi nu se duc nici acolo chiar atit de des. Chiar si in România impactul preceptelor religioase este discutabil. Dar in Moldova mi s-a parut ca D-zeu e cu totul abstract, iar biserica nu a avut nici o influenta in formarea tinerei generatii.

-Vrei sa scrii o carte, un raport? Ce forma va avea la sfirsit rezultatul muncii tale?

-Eu de fapt scriu o carte. Am vorbit acum despre un alt proiect. Dar cartea pe care o scriu e despre altceva. E despre minciuna in Moldova. Toate formele de minciuna. Cele pe care le-am sesizat eu cel putin. Caci minciuna e foarte nuantata. Ca si contextele care i-au facut pe oameni sa recurga la minciuna. Cum este perceputa minciuna din punct de vedere moral? intotdeauna am lucrat pe probleme de morala. Lucrind pe probleme de morala, am intrat in contact cu oamenii. in România am lucrat intr-o intreprindere, iar aici am lucrat intr-o ONG. Pentru mine, lucrul cu oamenii in mediul lor mi-a oferit tot atitea posibilitati de a face cercetare. De exemplu, tema minciunii s-a cristalizat dupa ce am facut in Moldova mai bine de sase luni de teren.

-Dar e intr-adevar o realitate pregnanta minciuna in Moldova?

-Nu este mai multa decit in România, dar este mai multa decit in Franta. Aici minciuna este folosita foarte usor si fara ca cel care recurge la ea sa simta pericolul unui blam pentru aceasta. Oamenii o folosesc foarte natural aici pentru ca sa iasa cu fata curata dintr-o imprejurare. Minciuni care nu sint grave din punct de vedere moral, in sensul ca nu fac nimanui un rau, sint pronuntate foarte usor. Atita timp cit minti, dar nu lovesti foarte tare in cineva, nici macar nu se considera ca ai spune vreo minciuna. Am incercat sa multiplic cazurile in care oamenii se mint unii pe altii.

-Cum ai remarcat-o totusi, pentru ca minciuna este prin definitie „invizibila”, camuflata?

-Cineva mi-a spus o fraza cindva: oamenii au fost aici prea tare mintiti. Asta ca sa explice neimplicarea lor in politic, ca sa explice ca aici oamenii sint foarte circumspecti. La inceput, fata de mine oamenii erau foarte nesiguri. E clar ca aratau doar o fatada. isi ascundeau gindurile. Pentru ca nu aveau incredere in mine. si nu aveau incredere pentru ca, asa cum spunea acel domn, au fost foarte tare mintiti. si atunci am plecat de la asta ca sa vad: ce fel de minciuni au fost proliferate aici? Minciuna sovietica, minciuna identitatii moldovenesti, toate minciunile la nivel public, pe care toata lumea le stie, le-a stiut ca sunt niste neadevaruri si totusi le-au acceptat asa cum sint. si atunci te mai simti responsabil ca om sa nu minti? Cind vezi minciuna inflorind, nedemascata, acceptata ca minciuna. in România sigur ca si acolo s-a mintit foarte mult, dar se stia despre duplicitate.

-Cineva imi spunea ca in România in epoca Ceausescu la sarbatorile oficiale erau instalate panouri cu legume si fructe din ceara. Iar aceasta vitrina era cam peste tot, intr-o perioada cind lumea traia intr-o penurie crasa. Deci si acolo a existat minciuna la nivel de sistem.

-Daca as face o cercetare si in România pe aceasta tema, cred ca as descoperi acelasi tip de minciuna ca si aici. Am vazut tot felul de situatii in care minciuna era tolerata in România. Dar aici minciuna continua si astazi sa afecteze. in România, dupa 1989, oamenii au inceput sa fie foarte sensibili la fenomenul minciuna. Daca ne uitam la scandalurile stirnite de dosarele securitatii ale diverselor personalitati din România, faptul ca acesti oameni mintisera si ca n-au spus nimic dupa 1989 e considerat o ofensa teribila. Oamenii aceia nu mai au voie sa ocupe locuri publice. Sint denigrati, ponegriti. Faptele acestea dovedesc ca oamenii nu mai suporta minciuna. in timp ce aici sint o multime de minciuni care sint tolerate.

-La ce te referi? La limba „moldoveneasca” probabil...

-Da, dar nu numai la asta. E vorba de minciunile despre perspectivele de integrare europeana a Moldovei, minciuni depre situatia economica... in Transnistria se minte ca acolo se traieste mai bine decit in Moldova.

-Ai reperat probabil mai multe categorii de minciuna. Uneori avem de a face cu niste minciuni in care cel putin partial se crede, si atunci e vorba mai degraba de o forma de dezinformare, de stereotipuri...

-Pentru mine este minciuna ceea ce spui cu intentia de a-l pacali pe celalalt.

-E cu atit mai important ceea ce faci tu cu cit atingi o problema general umana, as zice. Nu stiu daca tine de Moldova in mod special si exclusiv. in momentul cind intervin ideologia si credinta, de fiecare data avem de-a face cu un soi de minciuna.

-Minte-ma, dar minte-ma frumos...

-intocmai, dar mai ales atunci cind acest precept devine parte integranta din sistem, atunci cind are o coerenta, o continuitate, un scop, atunci nu stiu daca mai avem de-a face cu o minciuna.

-Atita timp cit o minciuna reuseste, nu mai e perceputa ca o problema. Minciuna nu pacatuieste aici pentru ca este contrariul adevarului. Minciuna este considerata negativa numai in momentul in care afecteaza pe cineva. Daca o minciuna pare utila pina la capat, nu deranjeaza absolut pe nimeni. Daca scapi basma curata, daca totul s-a intimplat bine desi ai mintit. Pe mine m-a interesat minciuna mai mult sau mai putin acceptata. Minciuna sovietica i-a influentat in asa fel pe oameni incit continua sa foloseasca minciuni in relatia lor de zi cu zi fie pentru a-si atinge anumite scopuri, fie pentru a-si ascunde altele. M-am intrebat: cum se reflecta practica minciunii zi cu zi asupra educatiei pe care o dau adultii copiilor? in orice tara, il inveti pe copil sa nu minta, pentru ca ne deranjeaza cind spune minciuni. si asta se intimpla si in Moldova si in Franta. Destul de repede insa incepi sa-l inveti si sa minta. Pentru ca trebuie sa-i spui ca nu te apuci sa-i spui unei matuse pe care o imbratisezi ca vai ce rochie urita are. Deci minciuna face parte din socializare pina la urma. Dar la o anumita virsta discerni care e minciuna permisa si care e minciuna nepermisa. Frontierele nu sint trase exact in Franta sau Moldova sau România. Depinde si de mediul social.

-Crezi ca exista vreun remediu contra minciunii?

-Putem sa ne opunem minciunii in viata noastra de zi cu zi. Sa nu o toleram. Totodata, exista mecanisme prin care minciuna este denuntata public. Jurnalismul are puterea sa demaste minciunile politice, economice. in România exista un puternic jurnalism de investigatie care lupta cu fraudele si minciunile de tot soiul. De exemplu, in România s-a dat o lege ca taximetristul este obligat sa te ia chiar daca ii ceri sa te duca 200 de metri. El insa nu vrea sa te duca doar 200 de metri. Atunci jurnalistul de investigatie se da drept client si ii cere taximetristului sa-l duca 200 de metri. Taximetristul refuza si, fiind filmat in acest timp, este denuntat la televizor. Atunci cind taximetristii spun ca ei duc si 200 de metri se adevereste o minciuna. Da, desigur ca jurnalistul in acest caz recurge la o minciuna pentru a-l pacali pe taximetrist. Dar e o minciuna tolerata pentru ca este folosita in scopuri nobile. Anchete de genul acesta au loc foarte des in România. Acum citeva saptamini, in Jurnalul National, Vitalie Calugareanu a fost considerat omul zilei pentru ca, pretextind ca vrea sa-si faca viza româneasca, a denuntat tot biznesul care se face aici, la Chisinau, in jurul obtinerii vizelor românesti. A fost considerat un fapt glorios in România pentru ca asta a interesat opinia publica româneasca, formata de jurnalistii care au vrut sa afle adevarul, sa denunte tot ce e rau, corupt. Asta nu impiedica coruptia sa prolifereze in România, dar macar exista o atitudine negativa fata de minciuna. Aici insa am senzatia ca nu exista o atitudine negativa transanta fata de aceste fenomene.