- Știaţi doar că băieții buni niciodată nu-s votați, de ce v-ați băgat în politică?

- Am crezut şi de altfel mai cred, că această axiomă a politicii basarabene va fi odată infirmată.

- A fost o decizie personală? Căci s-a creat impresia că v-a luat cineva de guler şi v-a plantat fără apă într-un sol străin...

- A fost o decizie colectivă, și a apărut în urma alegerilor parlamentare din 25 februarie 2001. Iniţial am vrut să constituim o asociație a foştilor bursieri ai fundaţiilor americane şi europene. Apoi, ne-am zis: ce impact ar avea o asemenea asociație, ar fi una din multele care ar dispărea după cîteva ședințe - poate mai bine să facem un partid? Ni se părea că e și momentul potrivit – să apărem pe fundalul dezamăgirii poporului. Dar, în realitate, a fost un moment foarte nepotrivit, pentru că nu era nici un fel de dezamăgire atunci. Eram dezamăgiți doar noi, un grup de intelectuali. Acum cei circa 40 care au fost în grupul de inițiativă social-liberală pot fi găsiţi pe poziții de frunte în listele multor partide. Erau oameni foarte pregătiți, personalități formate. Și era foarte greu să ții oameni cu un ego atît de puternic împreună.

- Într-un partid ai nevoie mai degrabă de trepăduși?

- E greu să faci un partid numai din “notorietăţi”, nu funcționează. Faci mai degrabă un club de dezbateri, de elită. Una din problemele PSL-ului era tocmai prezenţa prea multor notabili, care au ajuns repede în conflict cu cei care de fapt colindau țara şi puneau pe picioare partidul. În plus, aşa cum vă spuneam, apărusem prea devreme.

- E posibil să apară la noi ceva prea devreme? Mi se pare că totul apare mult prea tîrziu... Avem o reală vocație pentru întîrziere.

- PSL-ul a apărut cam devreme. Mesajul său nu era pentru o ţară care trăia în aşteptarea miracolului comunist.

- Cînd era normal să apară?

- Ar fi fost logic să apară mai tîrziu, după 4 aprilie 2005, cînd luase naştere acel val de dezamăgire la care ne aşteptam în martie 2001.

- O da, și atunci totul ar fi fost curat și frumos... Vă dați seama că atunci PSL-ul a dezamăgit foarte mult, pentru că au fost mari așteptări de la dvs, pentru că erați altfel...

- Cred că prima gafă am comis-o în 2003, cînd în loc să mergem singuri în alegeri, am făcut un bloc. Dacă mergeam de unii singuri, obțineam același rezultat, pentru că majoritatea candidaților au fost ai PSL-ului, dar aveam să mobilizăm altfel partidul şi aveam să discutăm altfel în 2004 condiţiile de creare a Blocului “Moldova Democrată”. E regretabil doar că din toamna anului 2004 conduita, traiectoria BMD în general, avea să se schimbe. PSL-ul a pledat pentru o alianţă pro-occidentală, nu pentru consiliere rusească şi alianţe electorale cu Tiraspolul. Pînă la urmă, în cadrul blocului fiecare componentă venea cu propriul mesaj, și asta a debusolat alegătorul, ceea ce a condus la un rezultat mai mult decît modest. Dar, aceste analize ale trecutului nu mai servesc la nimic.

- În schimb, 4 aprilie va rămîne veșnic viu. A fost totuși obligatoriu votul ăsta? Pentru că toți continuă să facă o mină bună și să spună lucruri grave, în care nu crede nici vrabia de pe gard...

- Văzut de azi, am putea spune că votul social-liberalilor nu era obligatoriu, dar asta o putem spune de la o distanţă mare de eveniment şi mai ales, fără a cunoaşte toate detaliile, care, chiar dacă sînt făcute publice, oricum rămîn neînţelese pentru publicul larg. Acum cred că dacă PSL-ul nu vota, PPCD-ul vota oricum. În plus, în acel moment unii din foştii aliaţi din cadrul BMD ni se păreau deja într-adevăr mai periculoşi decît comuniştii. Nu puteam nicidecum înţelege ce vor să facă colegii noştri, nu auzeam nici o explicaţie plauzibilă despre ce se întîmplă în cazul, în care ajungem în alegeri anticipate. În ce formulă mergeam în aceste alegeri? Era sau nu posibilă aderarea la BMD a Blocului “Patria-Rodina” şi a UCM? Cine ar fi finanţat campania electorală? În plus, am spus asta de mai multe ori, problema nu este în 4 aprilie 2005, ci în 6 martie 2005. În momentul, în care alegerile au fost recunoscute de către OSCE şi Consiliul Europei şi de către ONG-urile naţionale, care au monitorizat campania, era un non-sens să provoci o criză politică. Comuniştii aveau 56 de mandate şi erau capabili să facă guvernul fără aliaţi. În aceste condiţii era absolut firesc să aibă şi preşedinţia şi să-şi asume plenar responsabilitatea pentru guvernare. Şi de fapt toți cei care critică votul din 4 aprilie nu dau nici o soluție. Altă soluție nici nu era, decît poate cea sugerată în 2007 de Dorin Chirtoacă la Pro TV – ca grupurile parlamentare să fi profitat de votul secret şi să fi desemnat doar cinci deputaţi care în taină să fi votat pentru Voronin, salvînd imaginea partidelor. Nimeni n-ar fi ştiut cine sînt cei cinci “trădători” şi de la ce formaţiune, dar asta nu schimba rezultatul. Oricum preşedinte ar fi fost reales Voronin.

- Spuneați într-un interviu că mai bine dădeați aceste voturi lui Ivanțoc. Căci tot una ați fost suspectați...

- Comuniştii ne-au suspectat întotdeauna că cele trei voturi anti-Voronin au fost ale PSL-ului. La asta a contribuit şi discursul foarte rezervat faţă de Voronin pe care l-am avut în Parlament pe 4 aprilie 2005. Noi am votat pentru Voronin, dar ne-am plasat imediat în opoziţie faţă de putere.

- PSL-ul a apărut prea repede. Dar Dorin Chirtoaca s-a născut la momentul potrivit, în locul potrivit?

- Dacă nu era votul din 4 aprilie, Dorin Chirtoacă rămînea şi azi vicepreşedinte al Comitetului Helsinki din Moldova. Le putem prognoza un rezultat bun în alegerile astea, dar putem prognoza la fel de ușor că PL-ul va fi marea decepție de peste ceva timp. Dezamăgirile ar apărea în momentul, în care ei ar ajunge la guvernare. E foarte clar că Dorin Chirtoacă reprezintă acea opoziție pe care comuniștii și-o doreau cel mai mult. Inconsistentă. Un pic isterică. Arătați-mi conținutul mesajului lui Dorin Chirtoacă.

- “Noi sîntem unicul partid cu verticalitate care a luptat întotdeauna împotriva comunismului...”

-Bovinele sînt verticale şi rectilinii şi ele, dar nu şi inteligente. Fără îndoială, comuniştilor le-ar conveni cel mai mult un PL bine reprezentat în viitorul Parlament.

-De ce PL?

-Sînt spectaculari şi telegenici. Îi poţi arăta şi occidentalilor, şi cetăţenilor noştri cu multă satisfacţie - poftim, asta e opoziția. Priviţi-i, ascultaţi-i. Cred că cineva din stafful electoral al PCRM a avut chiar grijă să-i arate foarte des la televizor şi să-i pună în tot felul de situații stupide, pentru a le crea imaginea de victimă. Urechean chiar era persecutat de comuniști (și o spun știind lucrurile dinăuntru), dar lui în 2004 nu i-au arestat bradul, nu i-au ascuns bomboanele... Pentru că era stupid să-i faci asta...

-Urmarea logică a lui 4 aprilie este 5 aprilie?

-Eu cred că ratingul comuniştilor este în continuă scădere. Am simțit foarte bine temperatura electoratului în 2005, cînd era încă de un “roșu-incandescent”. Acum febra a scăzut, nuanțele epiteliului s-au mai deschis, s-ar putea nici să nu mai existe roșu carmin la baza ei. Nu am găsit nici un sociolog (și fiecare partid face aceste sondaje interne) care să zică că PCRM ar avea mai mult de 30%. Și rata declinului este de un foarte clar 2% lunar.

-Dacă mai așteptăm cîteva luni...

-S-ar putea să ajungă foarte prost, din cauza că se apropie valul crizei și ei știu foarte bine acest lucru. Partea proastă e că și această criză ar putea să aibă un efect pozitiv pentru comuniști.

-Pentru că e sinucigaș cel care va cîștiga puterea acum...

-Ne-am putea aștepta în 2009 la alegeri anticipate. Sau alegeri repetate. Și e un fapt conștientizat de fiecare din actorii politici. Cu asta se explică lîncezeala cu care se desfășoară campania. E cea mai rîncedă campanie care a existat vreodată în Republica Moldova. Cea mai fără chef. Un mic asasinat la show-urile cu rîs în sală, niște flegme zburînd sictirit în relanti de la ecrane...

-Ca în dimineața lui 6 aprilie toate partidele să-și facă toaleta matinală și să se prezinte la CEC pentru a contesta eligibilitatea acestora.

-Da și experții străini, și jucătorii locali consideră că acestea deja au fost fraudate. S-ar putea ca pe 6 aprilie opoziția să-şi dea seama că fraudele sînt mai mult decît sesizabile. Atunci singura soluție va fi contestarea alegerilor şi repetarea scrutinului. A doua posibilitate de a avea alegeri anticipate ar fi din cauza incapacității de a alege președintele, pentru că avem o constituție stupidă.

-Constituție stupidă? Vorbiți de primul document în stat?

-Cu tot respectul pentru documentul în sine, există multe stupidități acolo, inclusiv alegerea președintelui prin 61 de voturi, adică prin 3/5. În orice republică parlamentară se alege cu majoritate simplă. S-a tot zis că politica moldovenească e orientată la persoane concrete și nu la doctrine. Partidul comuniștilor de fapt, ar trebui să se numească Partidul Marii Burghezii. Și dacă am scoate eticheta de pe bomboana doctrinară, aunci chiar și doctrina comuniștilor ar putea trece drept liberală. În afară de Stepaniuc care să țină la teoria-marxistă și care să fi pus mîna pe vreo carte de-a lui Lenin, acolo nu prea sînt decît oportuniști.

-Păi, toți politicienii noștri sînt niște oportuniști.

-Și în politica europeană există mult oportunism, dar la noi se vede mai ales partea proastă, provincială a oportunismului. Partidele sînt foarte instabile, volatile, inconstante și inconsistente, au o viață de muscă, a zburat o campanie două – și s-au mistuit, s-au transformat în general în altceva.

-De ce în Moldova nu a fost posibilă o lege a lustrației? De ce oamenii nu sînt interesați să scoată kgb-știi şi neo-sis-iștii din viața politică? Sîntem mai lăsători, mai fataliști? Ne place să fim urmăriți, căci nu toți încap în reality show-uri?

-De fapt, asta a fost cea mai importantă dintre greșelile noastre, pe care am făcut-o în 91. Primul decret care trebuia făcut, “decretul nostru despre pămînt” era lichidarea KGB-ului și scoaterea la iveală a dosarelor celor care au colaborat cu această instituţie.

-Mai rămînea cineva în afară celor “fruntași”?

-Asta mă întreb, or fără îndoială că mulți dintre fruntașii Frontului Popular din 1989 erau agenţi infiltraţi de securitate. Nu pot să spun că e deja prea tîrziu pentru asta, dar a trecut cam mult timp şi multe lucruri sînt deja irecuperabile. -Nu mi-au plăcut niciodată verbele la condițional, dar aici voi încerca să trec peste aversiunile personale. Ipotetic vorbind, ce ar fi trebuit să facă pas după pas Moldova din 90 pînă acuma, ca o țară normală? Ca oamenii să-și dea seama ce au pierdut și în ce groapă am ajuns numai din cauza propriei prostii.

-Cred că prima mare greșeală s-a produs în august 1991, în legătură cu Transnistria. Imediat după lichidarea GKCP-ului, Gorbaciov a cerut arestarea lor, țineți minte că atunci a și fost arestat Smirnov la Kiev. După asta o oarecare Galina Andreeva s-a pus pe căile ferate la Bender, iar Snegur, din umanism și din grijă pentru sănătatea "locală" a tovarășei Andreeva, l-a eliberat pe Smirnov.

-Iar Untilă l-a adus în portbagajul unei Volgi de la Kiev...

-De fapt, noi niciodată n-am analizat atent erorile care s-au făcut. Pe vremea președinției lui Snegur s-au făcut, cred, cele mai mari greșeli. Atît din lipsă de experiență, cît și din reavoință. Am cerut odată în cadrul Parlamentului crearea unei comisii de anchetă a ceea ce a fost în 91-92. Am fost curios că n-a susținut-o nici un grup parlamentar. De ce? Unii colegi din Moldova Noastră chiar m-au condamnat că am cerut o astfel de comisie, învinuindu-mă de antipatriotism. Alt lucru care trezește semne de întrebare este retragerea poliției din Bender și Dubăsari. În loc să introducem în august 91 poliția moldovenească, să destituim primii secretari ai „raicomurilor” din Rîbnița și Camenca, care erau în general foarte loiale și contactul putea fi ușor stabilit... S-a creat în august-septembrie 91 o complicitate a structurilor de securitate și a persoanelor responsabile de la Chișinău (unii dintre care ambasadori acum) cu cei de la Tiraspol și Moscova. Altfel nu se explică retragerea necondiționată a poliției moldovenești din stînga Nistrului, eliberarea lui Smirnov, sute de morți aiurea... Conflictul ăsta practic putea fi aplanat în cîteva zile. În momentul în care Gorbaciov a dat OK-ul, Moscova nu intervenea. A doua mare greșeală a fost lentoarea cu care s-au desfăşurat reformele în prima jumătate a anilor 1990, apatia şi inconsistenţa cu care am tratat problema integrării europene. Dacă noi mergeam mai hotărît alături de Țările Baltice, dacă am fi promovat atunci reforme reale, Republica Moldova era azi altundeva. Însă din 1994 am căzut în banalitate cu discuţii interminabile despre limbă, identitate, istorie. Cu acţiuni deşănţate gen „Casa Noastră - Republica Moldova”, cu mesajele aberante ale guvernării agrariene... Și de atunci începe decăderea.

-N-aveți senzația că fiind totuși implicat în politică, sînteți în afara ei?

-Am senzația asta. Și nu numai eu. Și sînt mulți care m-au acceptat mai degrabă ca și comentator politic, la un moment dat, Roșca spunea că eu am fost la Voronin pe data de trei aprilie pe post de traducător, dar, pentru că nici unul dintre ei nu vorbea engleză, trebuia cineva să discute cu americanii...

-Avem, mai nou o boală – mizăm tot timpul pe occident și de ce le mai multe ori sîntem dezamăgiți că nu ne-ar apăra așa cum ne cere mușchiul.

-Aveți dreptate. Aud adesea jurnaliștii acuzînd occidentul pentru lipsă de poziție. Noi avem sindromul vasalului. Așteptăm întotdeauna să spună cineva cuvîntul hotărîtor, să ne ia apărarea, să ne dea indicații... Privim Bruxelles-ul acum cum priveam altă dată Moscova. Estonia sau Letonia nu mai cred așa.

-De ce?

-Foarte multe în politica moldovenească trebuie căutate în psihologie.

-Sau psihiatrie?

-N-aș vrea să merg chiar așa de departe. Dar semne sînt... Modul de a vota, de exemplu. Toți se întreabă cum poate exista o țară în Europa, în care se votează un partid cu denumirea “comunist”. Care este explicația? E una simplă, cred eu. Noi sîntem un popor creat de partidul comunist. Ceea ce nu e cazul rușilor, al ucrainenilor. Au alte repere. Noi alt reper n-avem.

-Spuneați într-un interviu că alegătorul nostru se identifică mai mult cu Ostapciuc... De ce? Sînt pe aceeași undă?

-Sînt pe aceeași undă, au același coeficient IQ, au aceeași limbă, au citit aceleași cărți...

-Atunci, ce caută Serebrian aici?

-Bun, a fost o încercare. Jurnaliștii și comentatorii politici din Republica Moldova au tradiția asta de a da sfaturi. Așa am făcut și eu pînă în 2001.

Aveam o rubrică la Jurnal de Chișinău, unde dădeam sfaturi. Și am înțeles că a da sfaturi și a le urma sînt lucruri totuși diferite. Am vrut să văd, crezînd că pot da sfaturi atît de bune, dacă pot să și le aplic. Am văzut că e greu, uneori imposibil.

-Cum credeți, Voronin și-a ieșit puțin din mînă? Era un tip care seducea orice electorat.

-În primul rînd, e deja bătrîn. Are aproape 70 de ani. Deja e foarte clar că nu va mai fi președinte, nu văd un post care l-ar seduce – șeful guvernului poate fi demis, președintele parlamentului e o funcție prea plictisitoare...

-Ar fi loc de surprize?

-În politica moldovenească am văzut schimbări de macaz atît de radicale, partide care erau într-o opoziție atît de hotărîtă au ajuns la înțelegeri, persoane care erau incompatibile le văd acuma îmbrățișate...

-Vorbind de compatibilitate, cum vă regăsiți în această eprubetă cu Diacov etc.

-Am mai fost în același cockteil în 2005.

-De ce ați ales anume acest format?

-După alegerile locale din 2007 era clar că într-un an jumătate nu se schimbă nimic. Din rezultatul obţinut ne era clar că PSL ar putea trece bariera de 4 % dar nu şi de 6 %. Mai ales în condiţiile cînd scena politică devenise brusc suprasaturată de partide liberale. Tocmai pentru a evita acest lucru am propus tuturor formaţiunilor liberale fuziunea într-un singur partid. Eram de acord ca Dorin Chirtoacă să fie președintele noii formaţiuni. Am purtat discuţii lungi şi cu PNL-ul. A intervenit şi Internaționala Liberală. Dar, din păcate, carul nu s-a mişcat din loc. La un moment dat, am avut senzaţia că dispersarea segmentului liberal e chiar încurajată. Anume atunci ne-am şi reorientat spre PDM, un partid cu care am fost în alianţă pentru alegerile din 2005 şi din care făceau parte social-democraţii lui Oazu Nantoi, aliaţii noştri în alegerile locale din 2003.

-PD a cîștigat la media de IQ, ce a cîștigat Serebrian din asta?

- Certitudinea că vom rămîne formaţiune parlamentară, eventual chiar parte a unei coaliţii de guvernare.

- Se creează impresia că totuși așteptați cu nerăbdare să se termine alegerile și să vă căutați de treabă.

-Da, e adevărat. De fapt toţi aşteaptă asta. Am și bilet la Paris pe cinci aprilie după amiază. Am lecții la Universitatea Paris IV. Tot la începutul lui aprilie la Paris trebuia să aibă loc lansarea ediţiei franceze a “Geopoliticii spaţiului pontic”, dar din păcate, apariţia s-a amînat cu cîteva luni. Am fost cam prins în ultima vreme şi n-am reuşit să elaborez la timp hărţile solicitate de editură.

-Ziceați într-un interviu că elita noastră ar fi în totalitate șantajabilă, dat fiind faptul că sînteți parte din elită, cu ce v-ar avea la mînă?

-Nu știu dacă fac parte din elita politică, n-am constituția necesară. Fiecăruia i se pot organiza mici scenarii, în care să apară ca un mare gangster sau un minikiller.

-Spuneați că Republica Moldova este un stat suicidal. S-a sinucis deja sau mai stă cu pastila în gît?

-E în proces. Suferim acum consecinţele unui dureros faliment psihologic şi moral colectiv. Nimeni nu mai crede în proiectul Republica Moldova. Spre exemplu, un eventual succes electoral al liberalilor în campania din 2009 se va datora faptului că se produce o asociere a preşedintelui Băsescu, respectiv a României, cu acest partid. Respectiv cei care vor vota pentru acest partid, vor exprima prin votul lor decepţia faţă de Republica Moldova ca stat. Acelaşi lucru îl avem şi în cazul comuniștilor sau altor partide de stînga, care încearcă să se asocieze cu Moscova. De altminteri şi alte partide vin cu promisiuni, gen facilitarea obţinerii cetăţeniei altor state sau a plecării cetăţenilor moldoveni la muncă în afară. În mare parte, mesajul nostru electoral e geopolitic şi nu politic, adică e legat direct sau indirect de o agendă de politică externă şi nu internă. Republica Moldova în sine ca şi cum n-ar mai conta.

-Cîte zile mai are de trăit?

-Poate trăi mult în stare de letargie.

-Ce metode de sinucidere ar putea să aleagă?

-Ori aderarea la o Uniune Eurasiatică centrată pe Rusia, ori realipirea ei la România. De altminteri, independenţa Republicii Moldova nu e decît o stare de compromis dintre aceste două tendinţe concurente, promovate mai deschis sau mai discret de către partidele noastre politice. Unii susţin că am fi un stat –tampon între Est şi Vest, dar de fapt sîntem prea mici, pentru a îndeplini funcţia unui „tampon” geopolitic.

-Se tot vorbește de o mirifică idee națională care ne-ar putea uni...

-Dar ce este ideea naţională? Sînt cîteva lucruri care pot consolida o naţiune, deci servesc drept „liant naţional”. Primul este statul. Un stat puternic, cum e în cazul SUA, unde cei 50 de milioane germani se consideră tot atît de americani ca şi cei 30 de milioane de afro-americani. În cazul nostru statul e prea slab, prea neatrăgător, ca să fie pivotul ideii noastre naţionale. Un al doilea mobil poate fi cel cultural. O limbă, o tradiţie şi o istorie comună. Elementul de civilizaţie e cel mai frecvent în consolidarea naţiunilor de tip european, dar în cazul nostru nu e valabil, deoarece noi nu ştim care e limba noastră şi ce trebuie apreciat ca istoria noastră naţională. Un factor coagulant mai poate fi religia comună. Armenii sau evreii, deşi vorbesc limbi diferite şi sînt pulverizaţi în întreaga lume, sînt uniți de religie. Noi avem două biserici. Pentru noi religia e tot joc politic. Nu ne unește nimic. Noi sîntem o comunitate, nu o naţiune.

-Ziceați că Republica Moldova nu are intelectuali, dar are cîteva sute de mii de țărani cu studii superioare...

-Aşa este. Aceştia pot fi specialişti extraordinari, oameni de mare talent, dar nu putem vorbi despre o pătură de intelectuali. Aşa ceva nu apare în decurs de două-trei generaţii. Acea criză de identitate, de care vorbim este rezultatul unei crize de „intelectualitate”. Basarabia n-a avut niciodată o intelectualitate puternică. Prin asta se şi explică provincialismul nostru. Chişinăul, deşi este mai mare decît multe capitale europene, e doar un sat gigantic.

-Cît sînteți politicican, cît profesor universitar și cît om normal...

-E greu să fac o delimitare strictă. Cred că politician sînt cam 10-15%, mai ales după ce nu mai am funcţia de şef de partid. De fapt, nu pot să spun că am avut o implicare nereușită în politică. Foarte mulți dintre cei care s-au lansat în politica moldovenească, care au încercat să creeze partide au rămas într-un anonimat profund. Deşi au fost foarte dedicaţi. Eu am reuşit, fără efort, să pun pe picioare un partid vizibil, reperabil. Am fost al patrulea partid, am obţinut un rezultat comparabil cu cel al unor partide care au cheltuit milioane de lei în campania din 2007. Cu certitudine, dacă mă consacram în exclusivitate activităţii politice rezultatul PSL ar fi fost altul. Problema mea e că am ţinut tot timpul să rămîn şi autor, şi profesor şi această dispersare a fost contraproductivă.

-Credeți uneori că a fost o greșeală că v-ați lansat în politică?

-Cred că era nevoie să cunosc politica din practică. Eu nu cred în politologii care fac analize şi prognoze fiind doar teoreticieni.

-În general se creează impresia că se vine în politică din ură, din răzbunare, din dorința de putere, de a face bani... Nu pare să aveți nici una din diagnozele astea, ce căutați aici?

-Nu cred că sînt în stare de ură, iert foarte repede. Și nu cred că în Republica Moldova afirmarea vine prin politică în general. Am fost recent rugat să scriu un capitol pentru o lucrare colectivă, un volum, pe care-l pregăteşte Institutul de Geografie al Universităţii din Potsdam. Profesorul Heller, director-adjunct al Institutului, m-a rugat să-i expediez nişte repere biografice, dar mi-a dat de înţeles că succesele mele politice pot fi evitate din această prezentare. Pe el îl interesam ca specialist în geografie politică. Aproape simultan am fost rugat de Universitatea din Cluj să particip la elaborarea unui studiu comun cu cîţiva autori, printre care Vladimir Tismăneanu şi Andrei Pleşu. Cartea urmează să apară la Editura Polirom. Am fost rugat să expediez şi acolo o mică fişă biografică şi ceea ce m-a făcut să surîd a fost aceeaşi sugestie – „vă rugăm să vă referiţi doar la traiectoria Dvs de cercetător”.

-În ce oraş vă simţiţi bine?

-La Nisa, unde am fost student şi unde sînt acum profesor invitat. Merg încolo destul de des şi e un oraş în care mă simt ca acasă. Acolo am şi început să scriu o carte, subiectul căreia l-am gîndit timp de aproape optsprezece ani şi sper că tot acolo voi reuşi să o şi termin în primăvara aceasta. Îmi plac mult cele două mari capitale ale culturii germane – Berlinul şi Viena. Berlinul e oraşul viselor mele din copilărie, e oraşul de care mă leagă nişte amintiri inexistente, virtuale dacă pot spune asta. Cunoşteam oraşul ăsta atît de bine, fără ca să-l fi văzut vreodată, încît în 1993, venit pentru prima dată la Berlin, pentru o scurtă stagiere la Institutul European, am găsit fără ajutorul nimănui şi fără a face apel la vreo hartă, drumul de la hotelul în care stăteam pe Kurfuerstendam şi pînă la clădirea Reichstagului. E vorba de cîţiva kilometri buni, pe care i-am făcut pe jos în mai bine de o oră. Îmi pare rău că acum Berlinul se schimbă, mai ales vechiul centru al oraşului. Marea mea dezamăgire a fost Parisul, pe care l-am vizitat pentru prima oară în martie 1993, pe cînd eram student la Nisa. Cînd eram copil, îmi plăcea mult Dumas, şi-mi creasem o altă imagine a Parisului decît cea pe care o descopeream atunci cînd am ajuns la faţa locului. Eu credeam că Parisul e ca şi Petersburgul – un oraş imperial, cu multă culoare, mult aur, mult spaţiu şi fast. Mai tîrziu, însă, aveam să-mi schimb părerea şi să-l îndrăgesc. E un oraş cu totul aparte, cu un tip de măreţie diferit decît cel al Vienei, Londrei sau Petersburgului. Îmi plac micile oraşe universitare germane, cu centrele lor medievale scăpate ca prin minune de bombardamentele din ultimul război şi care păstreză nealterat spiritul vechii Germanii. Mi-ar plăcea să-mi văd încheiată cariera în unul din ele. Dar sînt şi oraşe care nu-mi plac sau îmi plac mai puţin cum ar fi, bunăoară, Bucureştiul sau Bruxelles-ul.

-Ambiţia dvs cea mai mare aici? Ministru de externe? În concurenţă cu naşul Leancă?

-Deloc. Ambiţia mea cea mare nu e în politică. Tocmai de aceea îi voi ceda cu plăcere, dacă va fi cazul, acest loc lui Iurie. Oricum, ca diplomat mi-ar plăcea mai mult calitatea de şef de misiune decît cea de ministru de externe.

-Norocos? Fericit?

-Mulţumit. Nu înaintez vieţii cerinţe excesive. N-am a face vreun reproş nici prezentului, nici trecutului. Am o soţie extraordinară, o soră la care ţin mult.

-Aţi fi vrut să fiţi perceput ca un tip mai puternic?

-Asta o vrem cu toţii, dar nu cred că am fost perceput inadecvat.

-Dacă avea PSL-ul alt preşedinte, evoluţia era alta?

-N-ar mai fi fost PSL-ul. Ar fi fost altceva.