Despre falsuri si adevaruri istorice

Masa rotunda: Petru Negura (sociolog), Igor Casu (istoric), Virgil Pâslariuc (istoric)

PN: Igor Casu si Virgil Pâslariuc, voi va aflati in mediul istoricilor din Moldova in dubla postura, de actori si de observatori in acelasi timp. Puteti deci sa-mi spuneti avizat despre controversele care au macinat mediul istoricilor de la noi in jurul chestiunii „falsificarii” istoriei, de exemplu atunci cind a aparut cartea lui Stati. Igor a studiat chestiunea Holocaustului care a fost si ea mult dezbatuta aici. Va voi intreba transant, ce este pentru voi „adevar istoric”?

IC: Nu exista o istorie obiectiva si neutra din punct de vedere politic. Istoria a fost intotdeauna instrumentalizata pentru a legitima ceva, de exemplu existenta unui Stat, a hotarelor lui, continuitatea unui grup etnic si revendicarea unor drepturi politice speciale pentru acest grup etnic. Grupurile marginalizate si-au inventat si ele la rindul lor o istorie, prin care au urmarit sa-si cistige sau sa-si recapete niste drepturi. Un caz clasic poate fi considerat cel al românilor din Transilvania, care in secolul al XIX-lea, prin redecoperirea originii latine, au inceput sa se cristalizeze ca si comunitate nationala si sa ceara drepturi egale in raport cu celelalte natiuni recunoscute din aceasta regiune. Iata un caz concludent cind istoria este invocata pentru realizarea unei agende politice, mai exact pentru a inlatura o discriminare politica, economica, sociala si lingvistica de secole. Secolul al XX-lea n-a schimbat fundamental rolul istoriei, ea, raminind strins legata de putere. in ultimele decenii asistam totusi la o autonomizare a istoriei ca disciplina si a istoricilor ca breasla. Se produce deci o diferentiere intre obiectivul istoriei, care este studierea trecutului, de scopurile ideologice si politice ale unui stat sau grup politic sau etnic.

VP: Avem aici o pozitie proprie curentelor post-moderniste care pun la indoiala legitimitatea oricarui discurs dominant, monopolist, orientat ideologic si care ii tinea ostatici pe istorici in calitate de autoritate legitimatoare. Acest curent iconoclast spune ca istoria nu mai trebuie sa legitimeze nimic, ci sa explice niste mecanisme care s-au defasurat in timp, altfel spus: cum s-a ajuns acolo unde s-a ajuns. „Adevarul istoric” e un concept pozitivist din secolul al XIX-lea, puternic incarcat din punct de vedere ideologic. Acest concept a avut un efect de teroare in comunitatea istoricilor. Unii spun „adevarul istoric”, iar altii il „falsifica”. Acestia din urma sint discalificati si eliminati din mediul academic. La fel, la o scara mai larga, in numele unui „adevar istoric” nazistii au facut ce-au facut cu evreii si cu alte popoare, iar Stalin a facut ce a facut cu poporul sau...

IC: incepând cu filozofia germana din secolul al XIX-lea, natiunea este depozitara istoriei. Iar tot ceea ce este considerat strain de trupul natiunii trebuie extirpat. De altfel, nu putem spune ca exista un adevar istoric unic, ci niste fapte care pot fi acceptate de un anumit grup, mai mare sau mai mic, de oameni. De exemplu, a avut loc un razboi, din cauza caruia au patimit mai multi oameni. Putem da acestui eveniment diferite interpretari. Cei care initiaza un razboi nu vor spune niciodata ca duc un razboi de cucerire. Pina la urma, daca exista suficienta vointa politica si bun simt se poate ajunge la o istorie care sa fie acceptabila pentru doua popoare care au luptat de secole unul impotriva altuia. Manualul comun de istorie franco-german, publicat in 2006 si introdus in scolile franceze si cele germane, este un caz exemplar in acest sens.

PN: Prin urmare exista mai multe adevaruri istorice, nu unul singur?

IC: Postmodernismul, de care vorbea Virgil, este acceptarea pluralitatii punctelor de vedere, asupra realitatii prezente si asupra celei trecute.

VP: Voi da exemplul lui Ortega y Gasset, care se intreba ce este realitatea. El raspunde in felul urmator: imaginati-va ca un individ priveste un peisaj, care este o realitate obiectiva. Un personaj X il priveste dintr-un unghi, personajul Y il priveste din alt unghi. El priveste acelasi peisaj, dar il vede altfel. Totul depinde de unghiul si perspectiva din care privim un obiect, o realitate. Ortega y Gasset spune ca realitatea este suma acestor unghiuri sau puncte de vedere. Asta este de fapt functia istoricului: el trebuie sa adune cit mai multe unghiuri sau puncte de vedere. Daca te limitezi doar la un punct de vedere, avem de a face doar cu o perspectiva subiectiva sau partinitoare asupra unui fapt.

PN: Uneori confundam reprezentarea unei realitati cu realitatea insasi. Pentru ca realitatea presupune de fapt o pluralitate a punctelor de vedere asupra ei. si atunci care este metoda prin care plusam toate aceste puncte de vedere? Exista in istoriografie un instrument ca in matematica in care o figura spatiala poate fi masurata cu precizie?

VP: Istoricul avanseaza niste ipoteze pe care le valideaza sau nu pe parcursul cercetarii sale. Istoricul cunoaste un fapt implinit, dar nu cunoaste neaparat procesul prin care s-a ajuns la acest rezultat. Are deci o necunoscuta, ca in matematica: 2 + x = 4. De unde el deduce care este valoarea lui x. Pornind de la un ciob, un arheolog poate reconstitui vasul intreg, recurgind la metode clare, prin comparatie, tipologii. La fel si un istoric poate reconstitui unele fapte, pornind de la niste fragmente, documente, marturii disparate. Dar un istoric onest nu va fi niciodata suta la suta sigur in privinta veridicitatii reconstituirilor sale.

PN: si atunci care este partea de imaginatie a demersului unui istoric? De cita imaginatie avem nevoie ca pornind de la un ciob sa reconstituim un ulcior?

IC: Cu cit mai multe cioburi avem, cu atit mai multe sanse avem sa reconstituim vasul dupa forma lui initiala. Dar si Iorga spunea ca istoricul are nevoie de talent literar, adica de imaginatie. Daca totusi istoricul are prea mult talent literar si face prea putine referinte la surse, atunci va fi un istoric prost si un scriitor mediocru.

VP: Spre deosebire de un scriitor, istoricul nu poate sa inventeze evenimente, asta i-ar contrazice deontologia lui profesioala. El are anumite rigori pe care trebuie sa le respecte: critica interna, externa a documentului, confruntarea surselor. Toate sursele trebuie sa fie verificabile. El are totusi nevoie si de un grad de imaginatie, pentru a restabili intregul.

PN: si aici intervine comunitatea istoricilor care te taxeaza daca te apuci sa inventezi ceva, sau daca faci referinta la niste surse inventate.

VP: Adevarul istoric este, daca vreti, un ideal, dar nimeni nu poate pretinde ca il detine. El e ca pasarea albastra a lui Maeterlinck. Cel care pretinde ca-l detine este fie nebun...

PN: Fie ideolog...

IC: Toate comunitatile au dreptul la adevarul lor si trebuie sa li se respecte acest drept. Asa cum spunea Blaga, „Sa-i lasam pe altii sa traiasca sub stelele lor, dar sa ne lase si ei sa traim sub stelele noastre”.

PN: Are un usor accent victimizant aceasta sintagma, de genul ca asa cum noi nu calcam paminturile altora, sa nu ne calce nici altii paminturile noastre.

IC: Dar are si sensul ca fiecare comunitate are istoria sa si eroii sai. Dar bineinteles, eroii unora sint „dusmanii” nostri. Pentru rusi, Suvorov si Kutuzov sint eroi, iar pentru altii...

PN: Pentru francezi, Napoleon a fost un erou, iar pentru jumatate de Europa el a fost un cuceritor. Cine are totusi dreptul de a se pronunta asupra adevarului istoric? Doar istoricii?

VP: Istoricii au functia de a produce o cercetare si de a explica intr-un fel sau altul trecutul. Nu toti pot face lucrul acesta. Cintaretii isi fac treaba lor, brutarii pe a lor, iar istoricii, in virtutea formatiei si a competentelor lor, se ocupa cu cercetarea trecutului, oferindu-i anumite explicatii.

PN: Doar n-ai sa te apuci sa construiesti case daca n-ai patent?

VP: Eu nu sint exclusivist. Daca cineva are suficiente surse si metoda pentru a le interpreta, nu are decit sa se apuce. Dar in principiu este nevoie de o anumita pregatire pentru asta. Noi putem si avem instrumentele pentru a vedea multiplele fatete si puncte de vedere asupra acestui „adevar”, dupa ce prelucram o masa importanta de informatii. Publicul de rind nu are timp si metoda suficienta pentru a ingurgita si prelucra toata aceasta informatie. Noi ii oferim de-a gata rezultatele concrete ale cercetarii noastre. Istoricul este un expert care poate sintetiza niste reprezentari cu privire la un eveniment sau personaj istoric. Deseori insa istoricii vehiculeaza la rindul lor niste reprezentari sau mituri istorice, in loc sa le analizeze detasat. Miturile au un cu totul alt rol decit istoriografia. Spre deosebire de o analiza istorica, miturile simplifica foarte puternic realitatea. Pentru ca realitatea – orice realitate - este foarte complexa. Mitul este maniheist: avem „baietii buni” si „baietii rai”. El ofera o imagine stereotipata despre un eveniment. De exemplu, cind evocam personalitatea lui Dimitrie Cantemir, avem in minte in primul rind ca a fost prieten cu rusii, pentru ca sa scoata Moldova de sub dominatia otomana cu ajutorul rusilor. Iata produsul unui discurs mitizant. Acest mit devenise insa la un moment dat un „adevar” inatacabil, incontestabil. De asemenea, stefan cel Mare a monopolizat intreaga simbolistica nationala in Repubica Moldova, in sensul proiectului identitar moldovenist care prelungeste proiectul identitar sovietic.

PN: Sintem in epoca demitizarii, a deconstructiei miturilor, a „adevarurilor istorice”, dar pina unde putem merge deconstruind, deconspirind naratiuni fondatoare? Adesea se denunta un mit pentru a fi inlocuit cu altul.

IC: Haideti sa iesim in afara spatiului nostru, pentru ca sa vedem mai clar la ce servesc miturile in istorie. Va dau drept exemplu un mit care s-a constituit intr-un stat democratic printr-o complicitate discreta intre elitele politice, elitele culturale, intelectuale si mase. Cazul Frantei dupa al doilea razboi mondial: mitul Rezistentei anti-naziste intre 1940 si 1944. Acest mit spune ca francezii au rezistat curajos impotriva ocupatiei naziste. Abia in anii 1970, in urma unui studiu facut de un istoric american, bazat pe arhive, pe marturii, s-a demonstrat participarea activa a regimului de la Vichy la crimele comise de cel de-al Treilea Reich. Majoritatea francezilor au colaborat, pasiv sau activ, cu regimul de la Vichy si prin urmare cu regimul nazist. Rezistenta a fost infima. Dar societatea franceza a avut nevoie de acest mit al Rezistentei, intr-o faza „post-recuperatorie” imediat dupa razboi si eliberare.

VP: Noi ca istorici putem avea unele indoieli. Mitul stefan cel Mare subintelege in mod curent lupta antiotomana, inflorirea statului moldovenesc. Dar stefan cel Mare a inchinat de asemenea tara turcilor la 1486. El a deschis calea dezmembrarilor teritoriale, pierzând Chilia si Cetatea Alba, de unde vine si declinul economic si ulterior politic al tarii Moldovei. Dar aceste indoieli nu dau bine la publicul larg.

IC: Sub stefan a existat o perioada de glorie, dar si o perioada de declin. Un istoric onest trebuie sa le analizeze pe ambele. Aceasta inseamna de fapt „adevarul istoric”: sa vorbesti si despre „fata” si despre „reversul” lucrurilor.

VP: Problema apare atunci cind cineva spune: nu va atingeti de eroii nostri! Or, istoricul este adesea instaurat in post de gardian al miturilor fondatoare.

PN: Ca si intr-un „mit personal”, atunci cind ne construim o naratiune prin care ne identificam ca o persoana integra, buna prin excelenta, la fel si in cazul mitologiei nationale. Ne place sa spunem despre noi ca n-am ocupat niciodata teritorii straine, n-am facut decit sa ne aparam. in schimb, am fost mereu atacati, oprimati de altii...

VP: Sau mitul autohtonist: „noi de 650 de ani sintem aici!” Românii ar fi chipurile de 100 de ani, iar noi, moldovenii, de tocmai 650 de ani. Miturile istorice ne legitimeaza prezentul prin trecut. De aceea, miturile sint reinventate si reorganizate mereu in functie de nevoile prezente.

PN: Avem deci nevoie de metoda pentru a nu cadea prada discursului mitizant. Un istoric are totodata functia de a se intoarce mereu la surse pentru a vedea cum s-au petrecut lucrurile de fapt. in fata documentelor, a marturiilor, a suferintelor cotidiene niciodata nu vom putea fi deconstructivisti pina la capat. Caci printr-o analiza metodica a surselor putem ajunge la o reprezentare veridica a faptelor. Totusi, nu ne mai putem supune tiraniei „adevarului istoric” unic, poclonindu-ne la nesfirsit unui minister al Adevarului, oricare ar fi el.