Petru Vutcarau este primul regizor strain care a montat o piesa japoneza contemporana in istoria teatrului din Japonia. Stela Verebceanu e primul scenograf care a facut ferfenita panourile de lemn invelite in hirtie de orez – sfinta sfintelor arhitecturii japoneze, pe care nimeni niciodata nu le-a transformat, chiar si in scopuri artistice, in zabrele. Cum au suportat japonezii ca doi moldoveni sa-i invete sa-si inteleaga propria tara?

-Voi nu sinteti la primul spectacol montat in Japonia, ceva timp in urma ati montat si „Hamlet”, unde Ala Mensicov, mama lui Hamlet vorbea cu el, precum si se cuvine, in nipona… Epopeea continua. Acum v-ati lansat si in piese contemporane. A fost alegerea voastra sau ati fost invitati special pentru aceasta lucrare?

P.V.: Teatrul acesta, Hachimaru, cocheta demult cu mine. Am fost invitat special pentru a monta acest spectacol. in paranteze fie spus, nu stiu ce a fost in capul meu atunci cind am acceptat. Nu e o piesa noua. A fost montata de mai multe ori, iar autorul acesteia, Fujita Dan, de 78 de ani, este dramaturgul preferat al acestui teatru, are chiar si un monument in hol.

-in cit timp se monteaza acolo o piesa, banuiesc ca nu aveti timp ca si aici, sa va lafaiti in repetitii si indoieli?

P.V.: in data semnarii contractului s-a fixat si data premierei, 1 decembrie 2007. Doua luni de lucru si nici un fel de crize de inspiratie. in care intra un workshop de o saptamina pentru a face distributia si doua zile de repetitie la scena. Scena costa prea scump, pentru a-ti permite sa o inchiriezi la mai multe repetitii. Apropo, actorii japonezi nu sint remunerati decit atunci cind au facut spectacolul, l-au promovat si, daca au vindut citeva reprezentatii, cistiga din vinzarea de bilete. Noaptea lucreaza in calitate de chelneri, barmani, dj sau orice altceva ca sa-si faca bani pentru existenta. Din teatrul modern nu te prea ineaca yenii. E foarte prestigios sa lucrezi si in teatrul traditional. Sint teatre de sute de ani, ca niste dogme, religii, ca si constitutia americana, unde nu se schimba nimic, nici o silaba, ai impresia ca e scris si de cite ori trebuie sa clipesti din ochi la o scena sau alta. Dar, in fond, toata lumea japoneza viseaza sa ajunga la televiziune, locul unde se fac banii cei mari. in paranteze fie spus, au o televiziune de tot rahatul, numai televiziunea italiana e mai proasta decit cea japoneza.

-Despre ce e piesa?

P.V.: Cind am citit-o, m-am speriat. Nu am inteles nimic. Dar nimic-nimic. Am mai citit-o de citeva ori. Tot nimic.

S.V.: Fara sa banuiesc nimic, l-am lasat o saptamina „sa intre” in text. Apoi l-am sunat. Asteptam explicatiile maestrului. Mi-am pregatit lista de intrebari la care vroiam raspuns. si vin cu lista in protap la Petru. si vad ca, dupa fiecare intrebare, fata lui se tot inroseste, i se umfla venele si, in sfirsit, izbucneste in ris. Deci, aveam o piesa din care amindoi n-am inteles nimic, un contract semnat. si o premiera la 1 decembrie.

P.V.: Brusc, uitasem meseria. De tot. Dar, in acelasi timp, aveam in mine un optimism interior ciudat, probabil ca al unui elev care se duce la examen fara sa fi invatat macar un bilet.

-Dar ai avut cel putin libertate in actiune?

P.V.: Am discutat cu autorul piesei despre asta. S-a dovedit a fi generos. imi zise: am scris o opera literara in care m-am manifestat eu. Tu faci alt gen de arta, care te exprima pe tine… Mi-a convenit perfect. Poti sa tai din text, sa scoti eroi, sa bagi eroi, sa inversezi scenele si nimeni nu te pedepseste – asta e o viziune de regizor.

S.V.: Piesa a fost scrisa in baza unor fapte reale. in ziarul Asahi, foarte popular la ei, a aparut o stire neinsemnata: un om neidentificat si-a dat foc. A ramas nears un nasture, o bucata de creion, un colt de jurnal. si trebuie sa aflam de ce a facut gestul. incercind sa dezlegam acest nod, descoperim o societate japoneza pe care nu o cunosteam: sinucidere, munca ilegala, prostitutie, copii abandonati, pentru ca parintii nu sint in stare sa-i intretina… stiai ca in Japonia se sinucid anual 30.000 de oameni, si are rata cea mai ridicata de sinucideri din lume?

-Sinuciderea la ei are o cu totul alta conotatie..

S.V.: Da, nu e o forma de lasitate, cum e considerata in lumea crestina, ci de demnitate si onoare. Nu e considerata pacat si nici religia nu o condamna.

P.V.: Autorul a vrut sa scoata la suprafata rana puroind in organismul frumos al Japoniei, e cum ai vedea o femeie extrem de frumoasa pe care o duci in baie, ii speli machiajul si descoperi ca e plina de bube. si in general, e pe moarte. in societatea japoneza nu este obisnuit sa afisezi in public emotiile negative. Tac. Autorul, dimpotriva este unul dintre putinii care se revolta. Intra de fiecare data intr-o stare de indignare, de parca nici n-ar fi japonez. Noi am cerut sa ne documentam in legatura cu Japonia anilor 50-60, pe care n-o cunosteam deloc si ei ne-au pus la dispozitie filme artistice, jurnale documentare si am descoperit o alta Japonie – proteste, revolta studentilor, miscare de eliberare… Acum tot ce se intimpla in Japonia este americanizat, se strimba ca americanii si e atit de fals, cum ar fi fals sa o facem noi acum pe japonezii. E o hidosenie.

-si s-au gasit doi moldoveni sa salveze Japonia!

P.V.: O, da… Piesa abunda de nume de oameni, orase, localuri, strazi, cartiere care noua nu ne spuneau nimic, numai ne incurcau. Am stat, ne-am gindit si am hotarit sa scoatem toata geografia asta si sa facem o piesa despre niste oameni. Am taiat numele si am scris: tata, mama, fiul… Care Kesuke? Unde e? in ce scena? Este totusi un subiect in aceasta piesa? si daca este, cit de adinc este ascuns? Personajul care si-a dat foc are un fiu. Trec 35 de ani de cind a disparut si fiul lui n-a stiut nimic de el, a si uitat ca are tata. Brusc, este telefonat de la politie si invitat la morga sa identifice un cadavru care se presupune ca este tatal lui. Baiatul este intrigat, vrea sa afle cine a fost acel tata care l-a parasit atunci cind avea 5 ani…

S.V.: Tu povestesti foarte interesant, in piesa nici pe aproape subiectul nu era atit de dinamic. Era un caz social, aproape de jurnalism, unde se analiza societatea, autorul vroia sa vorbeasca despre toate problemele odata – psihiatrie, morga, prostitutie – o grozavie. si atunci am bagat foarfecele si cutitul si am inceput sa construim piesa.

P.V.: Am incercat sa construim piesa pe legatura afectiva dintre un copil de cinci ani si tatal lui. Altfel nu avea nici o motivatie sa vrea sa afle de ce si-a dat foc tatal, nu avea nici un interes sa descifreze ramasitele de jurnal care ramasera nearse la pieptul lui. „Urasc Japonia. Am muncit 30 de ani pentru aceasta tara si nu mai cred in viitorul ei. Urasc minciuna de sus pina jos. Din cauza acestei minciuni Japonia se va ruina si va disparea”.

S.V.: si iti inchipui, acesta e finalul piesei! Cit optimism!

„Cind mi s-a spus ca sunt primul regizor strain care a pus o piesa japoneza contemporana in toata istoria teatrului japonez, am zis „o, yo mayo!””

P.V.: La workshop am incercat sa-i provoc pe actori la o discutie despre piesa. Aveam si un scop meschin, ma gindeam ca poate si mie o sa mi se limpezeasca lucrurile in cap, sa stiu de unde sa incep. Ca sa descopar ca multi dintre ei au privit piesa, multi au si jucat in ea, dar nici unul n-a putut sa-mi explice clar despre ce e. „Am vazut-o, dar nu mi-a placut”, „Am obosit s-o privesc”, „Idee n-am despre ce e”. si eu trebuia sa o montez!!! Brusc m-am simtit atit de singur! Atunci i-am sunat Stelei. Vino mai repede, am rugat-o. Cel putin vom mai ride in doi de prostia noastra…

S.V.: Era pentru prima data cind nu vroiam sa plec in Japonia. Mi-am schimbat biletul, tot sperind ca o sa se intimple ceva si n-o sa plec. Dar spectacolul a iesit atit de clar! Chiar si japonezii l-au inteles.

P.V.: Eu ma simt foarte prost atunci cind nu inteleg ce se intimpla in scena. Chiar fiind simplu spectator. Mi se face fizic rau, am slabiciuni, senzatie de voma…

S.V.: Chiar asa?

P.V.: Da. De aceea, atunci cind fac spectacole, ma gindesc ca ar putea cuiva in sala sa-i fie rau din cauza ca nu intelege ce se intimpla in scena….

S.V.: Cind Petru le explica, de exemplu, conexiunea dintre scena unu si scena trei, actorii faceau „a-a-a-a”, dadeau din cap, inviau, prindeau curaj, incepeau sa joace mult mai bine, nu ca niste copii care repeta un text pe de rost fara sa stie ce spun…

-Ce a fost cu discutia in jurul costumelor femeilor de consum? Ca Stela era tare derutata atunci…

S.V.: Pai, in ceea ce intelesesem eu, erau un fel de prostituate. si costumele le-am facut respectiv. Ca sa aflu ca la teatru s-au scandalizat tare de tot . Trei zile Petru a incercat sa imi explice pe mail ceea ce probabil nici el nu intelegea prea bine. Cu atit mai mult eu. Nu erau prostituate, dar, de fapt, erau… Cum sa arat perversiunea interioara prin costum? Ai vreo idee?

P.V.: Femeia japoneza e ca un dulap mare cu multe policioare. si, ca sa treci de pe o policioara pe alta – oho-ho cite eforturi trebuie sa depui!..iar uneori e de-a dreptul imposibil. E o enigma pentru mine. Ca sa aflu ca si niste actrite implicate in spectacol lucreaza noaptea in calitate de femei de consum. Le intrebam: totusi, ce sinteti voi: curve, prostituate, gheise, hostess, va culcati cu clientii sau nu? Parintii vostri stiu? „Mama stie, tata – nu. Dar nu ma spuneti, ca o sa vina si o sa ma ia acasa de la Tokio…”

S.V.: in piesa exista povestitorul – fiul, care reconstituie scena si reinventeaza o istorie in care tatal lui ar fi putut fi. si se implica si el in istorie, dar cu alt rol. Cum naiba sa-ti dai seama ca e el, daca e alt actor cu alta infatisare in actiuni diferite? Atunci am gasit elementul care ii reuneste pe toti acesti 5 Kesuke, inclusiv Kesuke cel de 5 ani – un pulover rosu in carouri. si dintr-odata, lucrurile au devenit mai clare.

P.V.: insusi autorul a zis ca, in sfirsit, multe lucruri le-a inteles si el, mai ales scena a treia, de la casa de nebuni..

S.V.: Pe care noi am rezolvat-o mi se pare, foarte reusit. La japonezi sint lucruri intangibile, de exemplu, panourile de hirtie care izoleaza peretii. Ele sint foarte prezente in sena, dar nici unul dintre regizorii japonezi nu le-a spart vreodata. Noi am facut-o. si aceste panouri brusc se transforma in gratii. Gestul e simplu, dar pentru ei a fost cutremurator.

P.V.: si lucrul acesta il fac bolnavii mintal, categoria cea mai napastuita, cea mai abandonata in Japonia. Era o perioada cind Japonia crestea vertiginos, ei credeau in visul japonez. Da, nu au avut nici o zi de odihna in 20 de ani, dar intreprinderea la care lucrau, purta raspundere pentru acesti angajati pina la moartea lor. si ei au dat tot pentru aceasta tara. Apoi a aparut asa zisa economie de spuma – surplusul de bani, stagnarea si depresia si mii de muncitori s-au pomenit inutili. Multi dintre ei nu si-au mai revenit dupa stresul acesta.

„Am fost de 11 ori in Japonia, dar de fiecare data, am descoperit alta tara…”

P.V.: Evantaiul este pentru ei o filozofie aparte. Sint evantaie pentru copii, pentru barbati, pentru baieti tineri, pentru bogati, pentru saraci, pentru ceremonii, pentru inmormintari, pentru plimbare, pentru… Iar in teatru, evantaiul are o mie de semnificatii. E si arma, si mobila, si vesela, si … poate ucide, poate salva… si Stela, in inocenta ei culturala, trinteste un evantai din astea pe o palarie, in cap. Mie, detaliul mi-a placut. Actritei – tot. Batrinii s-au scandalizat: nu se poate sa unesti o palarie contemporana cu un evantai! Ce o sa zica criticii!?? Iar la ei criticii sint aproape dumnezei. OK, il scot, zise Stela. Dar atunci s-au scandalizat actritele. S-a pornit o drama intreaga!

S.V: Erau asa de intristate de cite ori il scoteam de pe palarie…Se faceau para si mai mici… Eu nu stiam cum sa procedez.

P.V.: Pentru ele Stela era un fel de Picasso. Se revoltau: astea sunt costumele ei, e conceptul ei…

S.V.: Eram intre doua focuri – actritele care mai nu faceau greva „Nu dam evantaiul” si generatia de venerabili care categoric nu vroia sa accepte prezenta lui pe o palarie. Directorul se temea ce o sa zica autorul piesei, autorul piesei se temea ce o sa zica criticii... Cu 3 ore inainte de premiera, nu stiam soarta evantaiului.

P.V.: si atunci, Stela lua pur si simplu o floare si o tufli in fata evantaiului. Directorul zise: perfect! Nu mai conta ca palaria devenise mai grea si putea sa deranjeze actrita… toata lumea a fost impacata.

P.V.: Noi, fiind obisnuiti ca luministii japonezi sint talentati, eram foarte relaxati la acest capitol. Dar aici, pentru prima data in viata, scena mi se ofera cu doua zile inainte de premiera. Asa ceva nu a fost in istoria teatrului moldovenesc, in istoria teatrului european, si in genere!

S.V.: Doua zile iti trebuie sa pui luminile. Ba uneori si doua nopti. La Hamlet am avut niste lumini de cea mai buna calitate, de care nu am mai pomenit in teatru si in spectacolele mele. Puteai sa aplauzi numai la lumini. Au filmat tot spectacolul, si-au luat notite, au facut dosarul de lumini al fiecarei scene din spectacol. si cind a fost gata, au zis: poftim, sintem gata sa va prezentam luminile. si noi am murit. Taceam. La care ei, la un moment dat, se opresc si ne zic: spuneti-ne ceva, nu va plac? Aveti obiectii? Noi, efectiv amutisem, asistam ca la un show… Ma gindeam in mintea mea, trebuie sa fac si eu o obiectie, ca sa ma creada prost, ca nu inteleg nimic in meseria asta… Dar mie, de fapt, imi placea totul. si, la un moment dat, la o scena le-am zis: ma scuzati, dar nu s-ar putea in loc de verdele acesta sa dam rosu? La care ei au fost de acord, da, se poate, poftim. Au apasat un buton si a aparut ceea ce am vrut eu. Nu trebuia sa oprim repetitia pe jumatate de ora ca sa deschidem proiectoarele, cum e la noi.

-si sa-l gasesti pe luminist, care-i beat…

S.V.: Exact… Mai trec citeva scene, eu iar intervin. La care asta: o-o-o-o, asemenea regizori capriciosi prima data intilnesc. Doar un regizor din Franta a avut trei obiectii….

P.V.: si la spectacolul acesta maestrul, un domn de vreo 70 de ani, a stat toate repetitiile cu textul in fata, cu computer si asistenti. Inspira incredere. imi ziceam: o sa ne ocupam cu Stela de costume, de decor, luminile ca si cum sint rezolvate. si cind colo – nimic. Dar nimic!

S.V. : Au pus o lumina generala si una pe fata actorului. Preponderent, pe actorii cei mai importanti. Daca rolul era mai mic, raminea in ceata. si mi-am dat seama ca nu au inteles nimic. Din nou. Au perceput aceste panouri doar ca niste usi japoneze. si atit. Nu au inteles ca intr-o scena acestea sunt case, in alta – un oras in noapte. Zero.

P.V.: Cind am deschis usile dimineata si am vazut decorul, am strigat de bucurie, de frumos ce era. Dar cind au pus luminile, l-au ucis. Un brat de lemne cu hirtie alba lipita.

S.V.: Ce sa-i explici unui om, care a stat la toate repetitiile in spatele tau si a notat totul? Ce sa-i mai spui?

P.V.: Am inceput sa fac de toti dracii. Panica. Criza de nervi. Am intrat in isterie. Am inceput sa rid. Pe urma a inceput sa ma doara inima. I-am zis Stelei sa faca luminile. si am plecat. si toti intrebau, unde-i Peturu-san? Nu aveam aer, ma simteam prost. Am vrut sa ma ratacesc in Tokio. Mi-am dat seama ca-i imposibil. incercam sa ma indepartez de teatru si picioarele ma duceau tot acolo. M-am oprit intr-un magazin…Chiloti, manusi, tricouri… Da nu, nafig cu premiera voastra, ce-mi trebuie mie, eu mai bine o sa cumpar niste manusi la copii. Vroiam sa uit. Cind m-am apropiat de teatru, am vazut-o pe ….. umbla cu o falca in cer si una in pamint in jurul teatrului, se uita in lungul drumului… unde-s. „Peturu-san, dozo, dozo…Adica poftiti, poftiti. Am incercat sa ma potolesc, sa accept situatia. Am facut o pauza si am incercat inca odata sa explic maestrului-luminist despre ce este vorba. A intrat si el in panica. I-am spus ca nu o sa facem opere de arta, dar trebuie salvata o situatie, trebuie prin lumina sa dam viata acestor lemne, acestui gunoi care s-a adunat. Zic, va rog frumos sa va amintiti meseria, sa va amintiti ca nu faceti teatru de ieri si de alaltaieri, sa va amintiti ce inseamna notiuni cum ar fi atmosfera in scena, stare, emotii, gind, sa comunicati ceva cu ajutorul luminilor. Dar cind au aparut probleme si cu proiectia video, am explodat! „Mai, sintem in Tokio, in secolul XXI! Prima data in viata ati vazut aparat de fotografiat? Proiectie, prima data in viata faceti? O sa ne schimbam imaginea despre tara voastra! Daca noi, in Moldova cea mai inapoiata si saraca tara, cum apare in presa voastra....

S.V.: Cineva a luat un interviu de la Petru si a avut grija sa mentioneze ca regizorul si scenograful vin din cea mai saraca tara din Europa…

P.V.: Le zic, ca daca eu ma intorc in cea mai inapoiata, corupta si cea mai saraca tara din Europa si povestesc ce ni s-a intimplat aici, lumea nu o sa ma creada. Nu va dati seama ca in joc este onoarea continentului Japonia? Bine, eu accept starea asta de lucruri, accept luminile astea, cum va pregatiti de spectacole, cum nu respectati schimbarea decorului etc., dar cu o singura conditie: sa-mi scrieti pe afis ca acesta nu-i un teatru profesionist, ci de amatori.... Pentru ca asa cum lucrati voi, la noi, in cea mai inapoiata tara din Europa, lucreaza amatorii in cluburi satesti. I-am facut praf. Nu urlam la ei, ci le spuneam adevarul cu zimbetul pe buze. Ei m-au invatat asa, sa le fie! Prima lectie am invatat-o. A fost cind nu-mi acceptau interpretul pentru rolul lui Hamlet... Repetam cu un actor care nu era nici pe departe june prim, era un biet copil, foarte expresiv, foarte talentat, dar nu era june prim...Vroiam un Hamlet care sa nu fie erou, in care sa se recunoasca milioane de oameni, pentru ca nu toti sint juni primi... Unde conducerea, dupa o saptamina de repetitii, tot imi adia: cind o sa faceti schimb? Nu o sa fac, acesta e. Dar noi, totusi, vrem alt Hamlet, Ogata. Arata bine, era simpatic, frumos, inalt, se indragostisera toate muierile de el, inclusiv Stela... in fine. Le-am spus ca este un altfel de spectacol Hamlet. Nu vreau ca publicul sa se gindeasca cit de frumos este actorul, dar la problemele pe care le are acest baiat. si insistam. Ca intr-o seara pe la unsprezece, ca asa terminam noi repetitiile, ma pomenesc cu cioca-boca la usa, vine delegatia. I-am poftit inauntru. Va pot servi un ceai verde japonez, le zic. Ei, imi zic, insista in problema lui Hamlet. Radical. Eu am luat povestea de la inceput, le explic ideea spectacolului, etc.. si-i spun lui Ogata, care era si el acolo: Ogata, tu deja esti Hamlet in viata, tu poti sa faci Hamlet in trei secunde, nu am ce-ti reprosa. Pentru ce sa mai dublam lucrurile.... Vreau altceva, vreau sa lucreze celalalt. Nu, zic ei, tot asa - cu zimbet, draguti – noi, totusi, insistam.. Ogata are un statut in teatru, o reputatie, are deja public care vine la el sa-l vada.... Tocmai asta nu vreau. Nu vreau sa vina publicul sa-l vada pe Ogata, vreau sa vina publicul sa-l vada pe Hamlet al meu!!! Nu, domnule, ei insistau. Nu si iar nu. Dar nu strigam, discutam, sorbeam ceai… La care ei, tot asa cu zimbet calm imi spun: bine, atunci noi vom fi nevoiti sa renuntam la acest proiect. Am facut ochii mari si le zic: intr-adevar lucrurile sint atit de grave? Zice, da sint foarte grave, bineinteles pentru munca pe care ai facut-o pina acum o sa te remuneram. Dar biletele deja pentru cinci spectacole erau vindute. Dar cu publicul ce o sa facem? La care ei - o sa rezolvam, publicul o sa ne inteleaga. Zic, de ce? Nu va place cum joaca asta? Ne place, dar noi totusi avem o alta politica... Fierbeam. Stela ma cunoaste in asemenea situatii... inteleg cind nu ai nimic in cap, ti-i indiferent....dar eu nu m-am dus sa fac acolo haltura, era ceva care ma durea... si atunci am luat o pauza. Zimbetul nu mi l-am sters de pe buze. Trebuie sa ai rabdare mare, de fier, de otel, de beton armat. Am luat o pauza si zic: da, nu credeam ca situatia e atit de grava, dar ma gindesc la publicul care ar putea sa fie deceptionat, deja si-au programat timpul....Dar timpul este pretios… Multe lucruri nu le inteleg din culisele teatrului vostru, sint un regizor invitat si daca lucrurile sint atit de grave, o sa accept propunerea Dvs. Bineinteles, zimbind. Pentru ca intr-adevar, erau in joc si niste bani pe care trebuia sa-i fac, eram in datorii pina peste cap. Ma asteapta familia sa intorc datoriile si eu ce sa zic, scuzati, aveam alt Hamlet in cap? Erau foarte multumiti, au rasuflat adinc si au iesit pe usa. Cind m-am vazut singur cu traducatorul, am rabufnit: ce fel de oameni sinteti voi? Tu ai fost de fata aici, tu vezi ca asta e mai bun decit celalalt?... si am inceput sa injur. Stateam rezemat cu cotul pe un frigider si strigam: uite, daca vreau, eu si din frigiderul acesta fac Hamlet. Ogata s-a dovedit a fi foarte talentat. A iesit un spectacol chiar foarte bun, doar ca Hamlet era prea frumos.

S.V.: Ei au o metoda foarte usoara de a trece peste conflict. Dupa ce ne-au strins la perete cu evantaiul, au bagat cutitul in noi pe nedrept, pentru un detaliu de costum si am plins toata noaptea, iar pe Petru l-a apucat inima, hai la restaurant. Nu-mi intra bucatica in git.

-Asa de tare va implicati emotional?

S.V.: Tu stii, totul e la nivel de energie, totul e pina la incandescenta - si emotia, si relatia. Ei fac teatru cu foarte multa pasiune, mai ales actorii. Se implica atit de mult, sint atit de fideli… Asta e cealalta parte a monedei. E tara contrastelor. Ca atitudine fata de noi, invitatii, era atita dragoste, atita respect... Dorinta de a te ajuta, de a-ti face ceaiul, de a te servi cu ceva, iti urmaresc si directia privirii. Daca te uiti spre cafea, ei ti-o fac si ti-o aduc imediat fara sa spui. Daca sint trista, imediat simt asta.

P. V.: M-am impiedicat si mi-am rupt soseta si toti rideau ca eram cu degetul afara. A doua zi Iuko mi-a daruit o pereche de sosete. Nimic nu le scapa. Uneori ramii dezarmat in fata lor. Nu-ti dai seama cum au observat, mereu sint cu ochii pe tine, ai impresia ca nu se ocupa de ei.

S.V.: asta-i si contrastul. Cuiva ii explici de o suta de ori, ca in cazul luminilor...Dar aici ai impresia ca-ti citesc gindurile.

-Nu se urla la repetitii, regizorii nu striga?

P.V.: Ba da. Regizorii la ei nu ca sunt despoti, sunt tirani, criminali...

-Te simti in largul tau acolo…

S. V.: El era cel mai bun regizor. Regizorul acolo bate actorii, in general acolo se practica pedeapsa corporala. Regizorii zbiara, urla, arunca in ei cu ce le vine in mina.

-si limba lor pare un pic agresiva, cind vorbesc intre ei.

S.V.: Curios ca limba da, dar fata nu exprima asta.

-Deci, tu erai baiatul bun.

P.V.: Pentru ca imbatrinesc deja, prind la minte. Chiar si Ala a fost intrebata recent intr-un interviu, cum e Petru la repetitie? Zice ca: in primul rind nu isi iese din fire, ca daca si-ar iesi din fire ar trebui sa se inimple ceva iesit din comun, sa cada o planeta. Eu nu pot accepta sa strig, sa ma enervez de dragul enervatului. Este o pierdere de nervi, de energie, de timp, sint momente de autodistrugere. Ei asteptau si eu sa urlu, dar nu am urlat.

-Cum a fost premiera?

P.V. Buna. Al doilea spectacol a fost mai slabut.

-Voi stati in sala? Aveti emotii?

S. V.: La primul am stat in sala, la al doilea - la monitoare. Din cauza ca era balet (am avut un coregraf de 83 de ani, care dansa si el. Se misca mai bine ca mine…) miscare, muzica, decor, actori, imagini video, se cerea exactitate, totul sa functioneze ca ceasul, nici mai devreme, nici mai tirziu decit in secunda stabilita. Toate puse la punct, cind intra una, cind iese alta. si exactitatea asta a creat un impact asupra publicului, or erau obisnuiti sa asculte textul.

P.V.: si nici actorii nu erau obisnuiti sa lucreze in felul acesta si le era interesant sa descopere ceva nou, un alt mod de a fi in scena. De ce la un moment dat au facut front comun sa-i apere evantaiul Stelei, pentru ca simteau ca aici se intimpla lucruri noi, neobisnuite. Erau insetati de ceva nou. si aparau orice, si un nasture sa fi spus cineva sa fie taiat, nu-l dadeau. tineau la spectacol. si spectatorii, chiar daca in timpul spectacolului se auzeau cum smiorcaie, ca erau scene dramatice, la final aplaudau frenetic. si dupa spectacol neaparat ramineau aproape jumatate din ei citeva minute cu noi, ca sa ne spuna citeva cuvinte. Exista niste lucruri care nu coincid cu ale noastre, de exemplu, florile nu se dau in scena. Sint expuse in holul teatrului la intrare, inainte de spectacol. in ziua ultimei prezentari, holul e plin de sticle cu sake, de cadouri, de cosuri cu flori. in culise se aduc cutii cu dulciuri scumpe, actorii au o masa cu ceaiuri, cafea, fructe. Pe noi ne-au umplut de cadouri.

Voi stiati ca fiecare cetatean atunci cind ajunge la majorat trebuie sa aiba stampila personala? Noi nu stiam. Un personaj in piesa trebuie sa semneze un act, precum ca este de acord, cadavrul sotului sa fie incinerat. O baba de la tara, de undeva din fundul Japoniei, la un moment dat, ma intreaba daca poate sa puna si stampila. Zic: care stampila? Ce, ai SRL? – Pai, stampila mea. Ei vorbeau cu mine ca si cum eu stiu despre ce-i vorba, dar eu habar nu aveam. – stampila mea sa o pun aici la semnatura. Bineinteles, daca asa trebuie. Ma uitam la ea ca la o nebuna. A scos din buzunarul fustei stampiluta, babeste. Pac. Zic, bai, ce interesant, vreau si eu. Ca sa vezi, dupa ce a plecat Stela, vine asta de la sunet, care a fost si el injurat, imi da un pachet pentru mine si unul pentru Stela. Zic, ce-i aici? Pai, deschide. Ce-i asta? Asta-i stampila. Nu ai spus tu ca vrei sa ai stampila? Ma uit: scrie Peturu si pe a Stelei - Sutela.

-Cum a fost critica?

P.V.: Pe toata durata cit se joaca spectacole, ei au o circiuma unde jumatate din local este inchiriat pentru teatru. si, in fiecare seara, au loc chefuri. Bineinteles, daca este vreun critic, exista si citeva actrite care trebuie sa stea numai la curul lui. si tifnosii astia, indiferent cit de infumurati erau, tot au mentionat schimbarea in compania Haciumaru: altfel joaca, altfel se monteaza, si decorul are alta semnificatie. Dar cu cita placere povestea autorul, Den San: azi a fost un prieten de al meu, care nu te lauda in veci, doar te desfiinteaza. „Am citit piesa ta si nu am inteles nimic, am vazut spectacolul pe care l-ai montat tu, n-am inteles nimic. Dar acum, in sfirsit, am inteles ce ai vrut sa spui. Tu nu-ti dai seama ca esti batrin? Du-te la pensie! Cheama-l pe Vutcarau sa se ocupe de teatru!

Ma gindeam la Teatrul Ionesco, oare o sa fiu si eu tot atit de ramolit? si m-am jurat: cit de batrin si ramolit as fi, niciodata n-o sa ma leg de evantaie.

-Ce va fi pe urma?

P.V.: Anul viitor se implinesc o suta de ani de cind au fost stabilite relatii diplomatice dintre Japonia si tarile bazinului dunarean: Austria, Bulgaria, România... Vor organiza un turneu cu acest spectacol prin aceste tari si, chiar daca Moldova nu este pe malul Dunarii, au zis ca vor veni si pe la Chisinau.

S.V.: si abia asteapta. Toate mesajele si scrisorile sint de genul: Sutela, draga Sutela, ne vedem in 2009. A cautat si traducator, ca sa-mi scrie româneste. si asta-i o tipa pe care de fapt Petru a scos-o de pe rol! Eu umblam cu vreo trei japonezute din urma, care puneau totul la loc din urma mea. Ma simteam uriasul alb! Agatam totul – paravane la restaurant, masute, vase... La sfirsit, imi era greu sa ma despart, vroiam sa le pun pe toate in buzunar si sa le aduc acasa. Ele ne-au dat atita dragoste si afectiune…

P.V.: Cu toate ca la noi e teatru de repertoriu, institutie care lucreaza cu aceeasi echipa de actori, anume la ei intilnesti acest spirit de familie, unde toti fac totul desi nu le da nimeni indicatii. Cit am stat eu acolo fiecare isi cauta de treaba. Daca a cazut ceva – ridicau. Daca trebuia reparat ceva – fixau. Acesta-i stilul lor de lucru. Anume implicarea asta i-a scos din criza. Pe noi ce ne va scoate?