Cind i-am citit articolul (in Stat slab, cetatenie incerta. Studii despre Republica Moldova, Bucuresti, Curtea veche, 2007, coord. Monica Heintz) despre felul in care muncitorii din Ribnita si taranii din imprejurimi isi percep apartenenta (sau diferenta) fata de „statul” transnistrean nerecunoscut, am avut un sentiment apropiat de revelatie. Nu banuiam ca este posibil sa vorbesti despre regimul actual din Transnistria altfel decit cu ura. Sentiment pe care altminteri si „dusmanii” nostri „intimi” de peste Nistru ni-l rezerva in portiune egala. Nu stiu daca acest afect partajat ne va ajuta sa depasim situatia de criza care risca sa se eternizeze intre cele „doua maluri”. Cu siguranta insa nu ne va face sa intelegem adeziunea a cel putin unei parti a populatiei transnistrene la acest „stat” nerecunoscut. in mod aparent paradoxal, postura de straina a Rebeccai Chamberlain-Creanga a ajutat-o sa inteleaga anumite fenomene „locale” fara sa le judece. Poate ca ar trebui sa invatam si noi, macar din cind in cind, sa ne instrainam putin de mizele si interesele politice sau de alt ordin care ne influenteaza gindirea? Autoarea articolului mi s-a parut cu atit mai admirabila cu cit s-a expus unor riscuri prelungite (vreme de 16 luni!) intr-un loc in care foarte putini dintre moldovenii din dreapta Nistrului s-ar aventura mai mult de citeva ore. Timp de altfel considerat suficient de unii pentru a lansa judecati peremtorii. Am avut dorinta sincera sa-i string mina si sa o intreb cum a reusit si ce greutati a trebuit sa infrunte. Am intilnit-o in august 2007, un an dupa ce ea si-a incheiat cercetarea. Am fost suprins sa vad o fata draguta si in aparenta fragila... De la prima intilnire insa, Rebecca n-a incetat sa emane o energie si o putere extraordinara, stapinite deopotriva de modestie si de bun simt. O putere care se sprijina in cazul ei pe un amestec de curiozitate si capacitate de a visa. A visa ca imposibilul va deveni intr-o zi posibil si ca lumea va fi mai buna. Mi-a marturisit ca anume aceasta capacitate de visare a facut-o sa depaseasca multe greutati in viata. Nu ma pot impiedica sa sper, alaturi de Rebecca, ca si noi (cei care ne-am obisnuit atit de bine cu rolul de victima) vom invata a visa vreodata.

-Cind ai venit pentru prima data in Moldova? Ce te-a adus aici?

-Am venit pentru prima data in Moldova in martie 2004. Era mult soare, zapada, noroi si peste tot cosuri de uzine... Tot atunci am primit si primul meu martisor. Venisem intr-o calatorie de explorare de 10 zile pentru a lua cunostinta de conditiile in care imi voi realiza proiectul de cercetare pentru doctoratul meu. De ce anume Moldova? Doua persoane m-au determinat sa fac aceasta alegere: sotul meu, Ovidiu si coordonatorul tezei mele, profesorul Jonathan Parry. Sotul meu fiind român, am hotarit sa fac o cercetare intr-o tara in care se vorbeste româna, limba lui materna (si sa invat totodata sa comunic cu noile mele rude). Dar am sfirsit prin a alege Moldova si nu România. Iar aceasta o datorez mai mult coordonatorului meu de teza. Dinsul studiaza societatea indiana si de fapt stie destul de putin despre Moldova. Dar la o cina, el cu prietenul sau, John de Fonblanque, care a fost ambasador britanic la OSCE si a lucrat in Moldova, au hotarit ca este nevoie de mai multe studii in engleza despre Republica Moldova. A trebuit sa iau asupra mea o parte din aceasta sarcina. Apoi, pe la Craciun 2003, am citit excelenta monografie a lui Charles King despre Moldova. Am fost intrigata de Moldova si din cauza similaritatilor/diferentelor cu conflictele si relatiile interetnice din fosta Iugoslavie, unde am petrecut un timp, cind am facut o cercetare pentru lucrarea mea de licenta.

-Ce te-a interesat cu privire la fabricile si uzinele din Transnistria?

-Am inceput sa ma interesez de viata angajatilor din fabrici si uzine in urma unui curs de „antropologie a industriei si a industrializarii” pe care l-am urmat cu profesorul care acum este coordonatorul tezei mele de doctorat. Or fabricile nu produc doar niste bunuri, ci si anumite mentalitati pe care muncitorii le imbratiseaza. in tarile fostei Uniuni sovietice, industrializarea a fost insotita de un proces interesant de creare a unui „om nou”: omul sovietic. Pentru doctoratul meu am ales doua orase industriale vecine - Ribnita si Rezina - pe care doar Nistrul le desparte. Am vrut sa compar efectele produse, pe ambele maluri ale riului, in urma schimbarilor din ultima vreme.

-Care au fost asteptarile tale fata de Moldova si Transnistria inainte de a veni aici?

-in ochii adminsitratiei transnistrene, aveam cel mai rau profil posibil. O americanca si un român: nu eram reprezentantii celor mai favorizate natiuni in Transnistria. Ma intrebam: voi fi eu oare capabila sa-mi fac cercetarea? Aveam o presiune reala caci primisem o bursa importanta pentru aceasta cercetare.

Am fost de asemenea ingrijorata fiindca eram femeie si cercetam intr-un mediu industrial dominat de barbati. Mi-am dat seama ca relatiile dintre barbati si femei erau diferite de cele din Anglia sau America. Un englez de origine româna m-a prevenit inainte de a-mi incepe lucrul de teren ca imi va fi dificil sa-mi fac cercetarea in Moldova. Fara sa inteleg la ce se referea, l-am intrebat emfatic: „De ce?” „Pentru ca esti frumoasa si desteapta” – imi spuse el (aceasta era parerea lui!). si intr-adevar, am avut unele probleme. De citeva ori am avut impresia ca mai cu seama barbatii nu ma respecta, doar pentru ca ma credeau „tinara si draguta”.

-Ce dificultati ai intilnit in lucrul tau de teren, pe ambele maluri ale Nistrului? Cum le-ai rezolvat? Cine te-a ajutat?

-Cel mai rau lucru care mi s-a intimplat in timpul cercetarii mele a fost ca m-am imbolnavit grav. imi era frica sa ma duc la un spital din Transnistria si eram prea bolnava pentru a face o calatorie la Chisinau. Am avut noroc de sotul meu, care a avut grija de mine, si de prietenii nostri din Ribnita care mi-au dat tot felul de medicamente ciudate.

Cea mai dramatica „aventura” am trait-o cind am fost invitata de securitate la un „interviu”. M-au intrebat tot felul de lucruri: cum am invatat rusa, unde este sotul meu (care era plecat intre timp). imi explicau ca „au venit vremuri grele pentru tara noastra” si ca nu voi mai putea locui acolo. Am fost rugata politicos sa plec din Transnistria, dar mi s-a permis sa ma intorc acolo in vizite scurte la prietenii mei, lucru pentru care am fost foarte recunoscatoare. Aceasta s-a intimplat in aprilie 2006. Locuisem totusi pina atunci in Transnistria aproape 16 luni, ceea ce era suficient pentru cercetarea mea. Asa ca am putut pleca impacata.

-Poti sa zici ca ai avut noroc ca ai putut totusi lucra timp de 16 luni in Transnistria. Dar ce anume le-a trezit banuiala?

-in martie 2006 s-au intetit tensiunile intre Transnistria si Moldova in legatura cu controlarea granitei dintre Ucraina si Transnistria. Ca urmare a deciziei conducerii de la Chisinau si Kiev, nici un produs din Transnistria nu mai putea fi exportat fara marca vamala a Republicii Moldova. Conducerea de la Tiraspol a interpretat acesta decizie ca un atac al tarilor vestice asupra economiei transnistriene. Ca un act de razbunare, Tiraspolul a ingreunat semnificativ activitatea cetatenilor straini pe teritoriul Transnistriei.

-Cum a fost la Rezina? ti-au permis sa lucrezi?

-N-am avut niciodata probleme cit am locuit la Rezina, pe malul drept al Nistrului. in general oamenii au fost prietenosi, in special familiile gazda, Stela si Ana Rosca si Cornelia Borzin, in sinul carora m-am simtit ca acasa. Nu as fi putut sa-mi duc la bun sfirsit cercetarea fara suportul emotional al oamenilor pe care i-am intilnit acolo. in particular, as dori sa le multumesc prietenilor mei din Rezina: Katia Stratulat, Sergiu Bobu si Ghenadie Cuclenco.

-in uzine ti-au dat voie inauntru sau trebuia sa-i astepti pe muncitori la iesire?

-La Rezina am vorbit atit cu administratia cit si cu muncitorii de rind. Multumita conducerii de la Uzina de Ciment am avut voie sa intru in halele de lucru. De exemplu, stateam linga un strungar si urmaream cum lucreaza; vorbeam putin cu el cind avea timp liber. il intrebam despre viata lui de zi cu zi.

-Dar in ce limba vorbeati? in rusa?

-La Rezina, mai mult in româna. Iar la Ribnita am vorbit in limba rusa cu vorbitorii de limba rusa. La inceput, cred ca, cel putin in ochii angajatilor din uzine, treceam drept o persoana ciudata. Probabil pentru ei antropologia insemna un fel de a petrece timpul nefacind nimic serios. Ei ma vedeau stind, observind, intrebind diverse lucruri..., „nelucrind” cu alte cuvinte. in cele din urma, cred ca cei mai multi dintre ei au inteles ca ceea ce faceam eu era o ocupatie serioasa.

- Cum ti s-au aparut oamenii din Transnistria ? in ce se aseamana si difera de cei din dreapta Nistrului?

-La inceput, in Transnistria, oamenii n-au fost prea caldurosi fata de mine si sotul meu. Aceasta din cauza ca pe atunci nu vorbeam aproape deloc rusa. Dar chiar si multor moldoveni de acolo nu le placea sa vorbeasca in româneste. Am avut deci o bariera comunicationala serioasa pentru a-mi face prieteni acolo. Totusi, din martie 2005, cind am inceput sa vorbesc rusa, am primit citeva invitatii la oameni acasa.

Pe de alta parte, n-am avut nici o problema sa-mi fac prieteni printre moldovenii de la sate. Am fost primiti cu aceeasi ospitalitate in satele moldovenesti de pe ambele maluri ale Nistrului.

Am fost impresionata sa vad ca populatia din Transnistria calatoreste foarte mult pentru a munci, la Chisinau si in strainatate. E foarte diferit de felul cum mass-media occidentala prezinta populatia din Transnistria ca fiind izolata ca intr-o bula, lipsita de informatie despre ce se petrece in afara. Chiar si in satele din Transnistria, copiii satenilor pleaca sa-si faca studiile la liceele si universitatile din Chisinau, sau pentru munca. Acesti copii se intorc in satele lor si impartasesc cu familia lor stiluri si moduri noi de gindire. Saracia este probabil cea care ii impiedica sa progreseze, nu insa lipsa de informatii la care ar fi supusi.

De asemenea, exista multi oameni in Transnistsia care se considera mindri de „statul” lor. Este important sa incercam sa luam in seama atasamentul transnistrienilor fata de „statul” lor. Multi analisti occidentali cred ca populatia transnistreana este „pacalita” de regimul Smirnov. Situatia este mai complicata.

-A fost ceva anume care te-a impresionat in Moldova, in rau sau bine?

-Ceva placut: Pastele Blajinilor, sarbatoarea in care ne aducem aminte de cei dragi care au plecat dintre noi, m-a ajutat sa inteleg relatia strinsa dintre membrii familiilor moldovene. Am sarbatorit-o cu familia care m-a gazduit la Rezina. Mi-a placut de asemenea cum se creaza si se refac, cu aceasta ocazie, relatii si retele de sociabilitate cu rudele si prietenii de familie.

Ceva neplacut: in general, tinerilor din Moldova le lipseste optimismul in viitorul din tara lor. Cred ca aceasta este mai ales o problema a moldovencelor. Mi-as dori sa aiba mai multe ambitii, in afara de a imigra, de a avea bani si un sot. Aceste lucruri sint importante, dar ele ar trebui sa fie efectul unei vieti propulsate de anumite visuri, teluri, vocatii. Unul din motto-urile mele preferate (pe cind, la liceu, eram atleta alergatoare) era: „Visam imposibilul si astfel visul va deveni realitate”. Visele, telurile, vocatiile sunt adesea apanajul prosperitatii. si totusi nu trebuie neaparat sa fii bogat pentru a visa. Eu provin dintr-un mediu simplu, rural. Parintii mei n-au calatorit prea mult in lume si n-au beneficiat de cea mai buna educatie. A trebuit sa lucrez mult pentru ca sa realizez anumite ambitii personale. Uneori m-am confruntat cu impotrivirile familiei care au dorit ca eu sa traiesc dupa asteptarile lor. Alteori am primit binecuvintari nemeritate. Visurile te ajuta sa perseverezi in ciuda greutatilor vietii. Totul incepe cu ele!