L-am urmarit dintr-o parte, cu distantarea critca si chiar usoara iritare (snobismul anti-snobului?) ca fata de tot ce e prea la moda, ce e prea solicitat, aplaudat  si admirat. Inca o fiinta la moda intr-un spatiu in care este foarte usor sa devii la moda! Ramine doar sa vrei sa iesi in evidenta, lucrind putin la micul mit despre tine. Din spirit de (fiindca nu gasesc prea usor cuvintul, banuiesc ca nu era vorba de nici un  “de un spirit de” ci, pur si simplu, din)  ii cautam greselile de compozitie. Lipsa de logica a cadrului.  Scaparile de prelucrare. Uneori le gaseam. Apoi m-am obisnuit, cum te obisnuiesti cu norii, cerul si cafeaua de dimineata.  Facea deja parte din peisaj. Apoi am schimbat primele doua vorbe. Inca doua. “Vezi???” Mi-au zis intr-un glas doua domnisoare redactionale (pe care le suspectam usor de o atitudine mai mult decit platonica in raport cu obiectul discutiei) la care se adauga, incruntata, a treia. Mama, ce fun club violent! O.K. Ma predau. E baiat bun. “Ura-a!” Sarira in sus cele trei domnisoare. Doua mai in sus, iar una, din lipsa de spatiu – mai in parti. Dusmanul (adica eu, cine nu s-a prins) a fost zdrobit. Doamnelor si domnilor, Roman Ribaliov! Faceti-mi binele acesta, birfiti-l si dumneavoastra putin.

Ca orice om de treaba, are si el o biografie. Deocamdata mica, dar e a lui. “M-am nascut de ziua de nastere a tatalui meu si, respectiv, de atunci umblu prin viata cu statutul de cadou”.  Tatal, in semn de recunostinta, i-a facut si el, la rindul sau, cadou un aparat de fotografiat. A fost sau nu un cadou fatal, nu se stie.  Frecventa deja un cerc, in care profesorul ii invata doar partea tehnica a fotografiei: cum sa masoare expozitia, cum sa pregatesca solutia, cum sa tipareasca fotografiile... fara nici un cuvint despre acest detaliu nesemnificativ cum ar fi  calitatea artistica. ”Plictisiti, toti cei care frecventam acest cerc, ne-am dus en-gros la cercul muzical. Ca, surpriza, sa-l gasim acolo pe acelasi profesor.  Se vede ca era tare multilateral dezvoltat”. Obligatiile de cronicar al vietii de familie au mai redus din avintul artistic, care a mocnit pina s-a facut cu o diploma (niciodata utilizata) de inginer in sisteme frigorifice. A doua faza de mocnire (cu faze de flacara albastra) s-a produs la studioul Fotoblitz, la opaitul computerizat al restaurarii fotografiilor vechi. Rabufnire inevitabila. Soldata cu plecarea la Studioul de design “New Wind”. Care, la rindul sau,  l-a delegat sa faca studii la Academia de Fotografie la renumitul Vl. Pescariov. Intors la acelasi studiou, face fotografii. Pe care in mare parte le stiti: din revistele glossy, de pe bilboard-uri si de pe site-urile fotografice. Insurat. Copil. Fidel. Pe cit se poate in aceasta meserie.

Mai ramine sa spun ca la interviu au participat si cele trei domnisoare din manseta? Si, evident, fiecare avea ceva de adaugat, de comentat sau de ciupit languros din fructele de pe masa. Urmarind ca suvita blonda sa cada frumos in lumina.

– Femeie sexi, preferabil blonda, barbat grizonat, cu un bronz ce sugereaza succesul si dreptul la femeia sexi, preferabil blonda,  trandafir cu coada de un metru, doua luminari sau sticle combinate in natura moarta, vin care curge in pahar, pahar spart si vin sarind pe pereti... Ce se mai poate fotografia nou intr-o publicitate la un vin?

– Nimic. Dar nu sufar. Daca clientul vrea, ii fac si trandafir cu luminare…Sigur, incerc la inceput sa-i propun anumite idei, dar daca vad ca nu am cu cine vorbi – merg pe calea bine batatorita. 

– Care a fost ultima idee decapitata?

– O publicitate la zahar. Am incercat sa le propun o altfel de ilustrare a sloganului “Momente dulci”: o camera mare, umpluta cu zahar si o pereche care se imbratiseaza in el sau o mama “rasare” din zahar, ridicindu-si cu drag copilul deasupra capului, sau niste copilasi care se joaca in zahar ca in nisip… Pina la urma au insistat pe varianta lor: mama si fiica, fericite, beau ceai cu prajiturele. Ce sa mai zici?

– Ce vor, de fapt, clientii?

– De cele mai multe ori clientii gasesc imagini prin reviste sau Clipart si zic: vrem tot asa, dar mai frumos. Considera ca stiu ce vor. Sau nu stiu ce vor, dar vor ca tu sa stii ce vor ei.  Simt nevoia sa faca observatii doar din motiv ca dau cu banul.  Astea-s cazurile mai grave. Dar se intimpla si colaborari fericite, care reusesc sa le stearga din memorie pe cele cu prefixul ne-.

– Cum ti-a venit ideea cu sticlele, cea pentru care ai luat locul 1 (concurs international al revistei Vinomania)?

– Cum se intimpla de obicei, intimplator. Am sters placa de sticla pe care stateau respectivele sticle cu solutie de spalat vesela.  Si reflectia in aceasta masa jelatinoasa mi-a parut interesanta. Am incercat sa le fotografiez prin aceasta solutie si…am luat locul intii.

– Tot mai multa lume are aparate digitale si, intr-un fel, mitul sau aureola cu care se inconjurau fotografii profesionisti cam paleste. La gradinite sau in scoala primara fiecare serbare aduna mai multe camere foto si video decit la o conferinta de presa. Si majoritatea redactiilor s-au dezis de unitatea de fotograf, au achizitionat un aparat-doua si fiecare reporter il utilizeaza cind are nevoie.  Se pling si cei de la studiouri, ca lumea nici dupa vacante nu mai da navala sa faca fotografiile pe hirtie..

– Este adevarat. Dar, cu atit mai mult se distanteaza de ei adevaratii profesionisti, cei care lucreaza  in publicitate sau in fashion. Si un amator poate sa faca o fotografie geniala, iar mai departe sa nu mai faca nimic care sa atinga aceeasi  inaltime. Dar trebuie sa tinem cont de acest factor si sa nu ne culcam pe lauri.

– Din experienta noastra seculara legata de fotografi se profileaza o problema grava: majoritatea au lumini, dar foarte putini stiu sa le utilizeze. E o chestie de scoala, de tendinta sau  e ceva genetic?

– La modul tehnic lumina se invata si in scolile de meserii de profil. Lumina “artistica” se invata la cursurile de operatori de cinema. Tine si de intuitie. Orice fotograf stie ca sint cinci feluri de lumini si doar una din surse trebuie sa fie principala. Si, cum fac la noi?  Te trintesc intre doua lumini identice si pok-pok, poza e gata, achitati! Ca sa incalci regulile, trebuie  sa le cunosti. Cum se intimpla, mai nou, si in revistele glossy straine: apar fotografii facute cu blitzul in fata, imitind lucrarile de amatori. Unora le place. Mie – nu.

– Cred ca e o tendinta generala de a face moda dintr-un produs crud. Daca observi, si in teatru, si in literatura, si in arta contemporana se intimpla cam acelasi lucru.

– La noi se intimpla din amatorism si din lene. O lene elementara care ii impiedica sa ridice fundul si fotografului, dar si celui care comanda sedinta foto. O lene care ii incurca de exemplu sa cumpere trandafiri suficienti pentru a ilustra o “mare de petale”. Rezultatul este o movilita. O lene in cautarea unei locatii mai potrivite.  “Las-ca merge si asa” este fraza care ne caracterizeaza.

– Ce fotografiaza poporul nostru? Adu-ti aminte de experienta la studio…

– Betii. In majoritate. Oameni cu pahare in mina, cu ochii rosii. Copii. Pisici. Vacante.Porno. De casa, cu un colt induiosator de covor cu cerbi pe fundal sau un buchet uscat cu tot cu celofan pe noptiera.

– Cine e benficiarul acestor poze?

– Chiar nu stiu ce sa-ti raspund. Eu ma ocupam de restaurarea fotografiilor vechi si de retusari si doar atunci cind operatorul ne striga sa venim sa vedem ceva curios mai trageam o privire peste fotografii, in rest – nu eram atit de curios.

– Este adevarat ca fiecare studiou are albume cu cele mai haioase fotografii care vin la developare?

– Eu personal nu am un asemenea album.

– Dar ai fost curtat cu propuneri “curioase”?

– Fiecare fotograf este cercat de minte, mai mult sau mai putin. In cazul meu mi-au scris o scrisoare  ca vor sa deschida un studiou, pentru a fotografia copii. Ma asigurau ca totul este perfect legal si moral, cu acordul parintilor… fotografii care urmau sa fie plasate pe un site pentru vinzare. Ce poate fi mai inocent decit o fetita facind bule de sapun…. Nu trebuie sa nascocesti mare lucru, ma asigurau ei. Uite, o fetita pe masa. Ce poate fi mai simplu? M-am uitat pe site, intr-adevar, fetita avea vreo 10-11 ani, sta pe un birou, dar! Statea in pirostrii si avea pe ea o fustita minuscula. Tot acolo erau link-uri catre porno-situri. Pe urma am aflat ca inainte de a ajunge la Chisinau, fusese  expulzat din Odesa. 

O treime din sfinta treime manifestata in manseta se interesa  daca poate totusi cineva sa o fotografieze fara sa para grasa. Roman a calmat-o ca este posibil. Si a dat citeva exemple. Pe care nu le reproducem, din motive de delicatete (a fotografului, desigur, pe noi nu aveti cum sa ne suspectati de asemenea intentii). Sint obiective speciale pentru asa ceva. Si mai depinde de pozitie. Daca tii cu tot dinadinsul ca omul sa para scund si gras, il fotografiezi de sus, cu un obiectiv lat. Daca vrei sa-i lungesti picioarele – il fotografiezi de jos. Unii fotografi isi fac o adincitura speciala in podea pentru a nu trebui sa se aplece cind lucreaza. “Eu fotografiez si de pe burta. Sau din genunchi. Sotia ma cearta ca pantalonii mei au niste genunchi intr-un hal fara de hal”.

– De ce in fotografiile de publicitate apar doar fete frumoase si nu numai frumoase, ci ideal de frumoase datorita photoshop-ului? Ele nu stiu ca enerveaza lumea normala?

– Nici un client care vrea sa promoveze un produs de lux nu va fi de acord ca acesta sa-I fie promovat de o fata mediocra. Cumparatorul cumpara de obicei un vis. Un vis despre sine in care el este perfect. El nu vrea sa fie reprezentat in visul lui de un burtos sau de o cosuroasa. Dar sint unii care risca si, daca riscul e bine  calculat, devin exemplu demn de urmat.

– In experienta internationala este nu atit de frecvent, dar totusi destul de, utilizarea imaginii femeilor trecute de 40 de ani ca simboluri de frumusete, succes etc. La noi apar doar fetite de pina la 20 de ani, iar daca se utilizeaza o imagine de femeie mai coapta, atunci in spoturi de gripa aviara…

– Lucrul cel mai important ca aceasta femeie coapta de care ziceti sa nu insiste sa joace rolul de fetita sexy.  Caci atunci provoaca mai degraba mila.

Suspomenita treime se intereseaza iarasi daca toti oamenii care sint frumosi in realitate arata bine pe fotografii. Suvita rebela flutura blond in aer, privirea trecu fugar peste oglinda… 

Se intimpla adesea ca in viata omul este frumos si interesant, iar pe fotografie – nu. Sau dimpotriva. Am avut un caz: prietenul unei fete i-a facut cadou la opt martie o sedinta foto. Ma uitam la ea, mi se parea ca e de lemn si ma gindeam: doamne ce o sa fac, ii stric fetei cadoul… la un moment dat, s-a descatusat si au iesit niste fotografii care l-au uimit chiar si pe prietenul ei. A redescoperit-o, intr-un fel. In cazurile in care eu solicit sedinta foto si vad ca nu-mi iese nimic, pur si simplu ma opresc. Nu exista contact - nu exista rezultat. Nu face sa te dai cu capul de pereti. Se va intimpla alta data…

– Ce iti este mai interesant sa fotografiezi – fete, peisaje sau sticlute?

– Pentru mine e  totuna – ca am de facut o ceapa, o sticla, un cartof sau pe Natalia Cheptene. Fotografia trebuie sa iasa buna in toate cazurile.

– Fotografiezi si barbati?

– Ma pricep mai putin la barbati.

– Se intimpla sa te ia valul?

– Se intimpla. Dar nu ma duce departe.

– Ce trebuie sa faca un fotograf  pentru  culturalizarea sa? 

– Sa priveasca fotografii, in primul rind. Asa ne invata si profesorul nostru de la Moscova. Sa privim pur si simplu,  nici macar sa le analizam. Sa ne formam ochiul. Ce ar mai putea sa faca?  Sa citeasca reviste de specialitate, de exemplu  “Foto si video”. Daca sint la o faza incepatoare, pot sa citeasca “Digital foto”, ei ofera si lectii de prelucrare a fotografiilor, sfaturi etc.. Apropo, ca sa ma dau mare, acum scriu pentru ei un articol. Sa observe lumea, chiar si cind nu are un aparat de fotografiat in mina. Sa comunice cu alti fotografi. Foto.md are o viata destul de intensa si o comunicare destul de deschisa intre cei care isi expun lucrarile acolo.

– Tu cu cine comunici?

– O, stau cu circa 150 de oameni pe ICQ. Primesc scrisori. Uneori ma lauda, alteori ma fac cu ou si cu otet. Intretin o vasta corespondenta cu o fata foarte nervoasa, pe nume Janna Tataru, care gaseste de fiecare data locuri noi unde sa ma trimita si metafore etajate referitor la creatia mea de cacao. I-am raspuns: Janna, eu va iubesc foarte tare, astept urmatoarea scrisoare.