Nimic monstruos. A mai trecut un an.

Niste riduri pe ici, pe colo. O bagatela pentru cosmetica moderna. Niste remuscari ca n-am spus ce trebuie cui trebuie si n-am fost unde trebuia cind trebuia. O bagatela in comparatie cu numarul de insi care ne-au spus noua (fiecaruia dintre noi) ceea ce n-ar fi trebuit si n-au fost unde trebuia cind ii asteptam noi sa fie acolo… Niste bucurii care tot o bagatela sint in comparatie cu bucuriile la care am visat. Ca sa nu mai vorbim de zguduirile politice care nu ne zguduie atunci cind aplicam simplissimul procedeu de a nu ne gindi la ele. Si de cele macroeconomice pe care le vom simti abia atunci cind undele lor ne vor atinge micropungutele. Cu cele

sentimentale e mai greu – astea te darima sub orice regim si orinduire social-economice. Marea problema pe care o poate rezolva doar computerul florii de romanita – “ma… nu ma…” sfideaza toate progresele postindustriale si salturile nanotehnologice ale mileniului in care pasim inca pe bijbiite. Dar si in acest domeniu al emotiilor fragile se intimpla fie sa fi intilnit pe cine-ai vrut, fie sa fi fost parasit de cel de care-ai vrut sa scapi.

Depinde cum te uiti. Zice o vorba ca in timp ce cade in groapa  pesimistul striga “Valeu, cad!”, iar in timp

ce cade in prapastie optimistul striga  “Ura, zbor”. Nu exista deocamdata dovezi stiintifice in acest sens, dar se presupune ca unor optimisti le cresc intr-adevar aripi in timpul caderii. Asta se numeste forta credintei. Ceea ce va dorim si Dumilorvoastre, vorba ceea, la anul si la etcaetera. Aho si “save as” urari corespunzatoare ocaziei. Nimic monstruos.