text de dumitrita-raluca parfentie

foto de igor schimbator

Adapostul mastilor se afla intr-o curte, pe o strada retrasa de poluarea fonica proprie capitalei. E pazit de un catelus roscovan pe nume Bin, de o imensa „cireada de vacute” si de un nuc de 60 de ani despre care, daca l-ai vedea, ai spune ca sprijina Olimpul.

Stapinul mastilor (real, spre deosebire de „Stapinul Inelelor”) e domnul Glebus Sainciuc. Pe 19 iulie a urcat pina la 90 de ani, dar in adincul sufletului ramine a fi copilul de odinioara. Copilul de la care ar trebui sa invatam ce inseamna fericirea.

-Zicea cineva ca vine din copilarie ca dintr-o tara... Cum arata tara copilariei dvs?

-O imagine plina de culori si zgomote... Acolo ma jucam cu sora mea geamana, Marioara, cu fratii mei si cu numeroasele verisoare. Am avut foarte putini verisori. Tot atunci am intilnit-o pe celebra soprana Maria Cebotari. Era colega de clasa a surorii mele mai mari. Venea adesea la noi, ne cinta, ne tinea in brate. Sa fi avut vreo 2-3 ani la acea vreme.

- Stiati de mic copil ca veti fi pictor? Si inca unul adorat de toata lumea?

- Ca si copiii tuturor tarilor si timpurilor, obisnuiam sa desenez casute, garduri, animale. Elena, mama mea, si-ar fi dorit, desigur, sa imbratisez o alta profesie in viata, mai "rationala"... Vazuse cindva un pictor amarit si s-a gindit ca a fi pictor nu e cea mai fericita soarta. Am avut insa noroc de parinti. Nici mama si nici tatal meu, Vasile, nu s-au amestecat in deciziile pe care le-am luat. M-a ajutat foarte mult si profesoara mea de clasele primare, Zinaida Draganciu. Un om destept si neobisnuit. Gratie ei, arta a incoltit in inima mea si a inceput sa dea primii muguri. Tot acolo, in scoala de baieti de pe strada Alecsandri m-am ales si cu pasiunea mea eterna pentru vacute.

-Va mai amintiti intimplarea care avea sa va transforme intr-un colectionar avid de vacute?

-Eram la o lectie si dna Draganciu ne-a sugerat sa desenam pe tabla o vaca. Evident, nimeni nu s-a oferit voluntar. Si asa m-am trezit eu tras de urechi, spunindu-mi-se: „Deseneaza tu”. Pasteau pe Valea Bicului la acea vreme vaci, dar habar nu aveam cum sa desenez una care sa le fie pe placul zecilor de perechi de ochi ce ma priveau. Dupa primele linii schitate cu creta, toti au inceput sa rida. Ma speriasem, dar doamna profesoara a fost blinda, ca de obicei, si mi-a spus: „fa o vacuta simpla, una care paste in imaginatia ta”. Dupa ce am terminat „opera”, a mai adaugat: „Esti pictorul clasei!” si asa am si ramas de atunci incoace. E foarte important sa fii incurajat, de aceea continui si eu la rindul meu sa-i incurajez pe altii.

-Cine incurajeaza colectia Dvs de vacute? Vad ca aveti o multime pe raftul din dreapta...

- Stranepoata mea, Dori, mi-a adus citeva, apoi rudele, prietenii. Mi s-au daruit si foarte multe vacute desenate – e uimitor sa constati ca exista pe lume atitea tipuri de vaci: pesimiste, optimiste, ginditoare. De obicei, eu ii desenez pe oameni, iar ei imi fac o vacuta. Pe vremea concursului duminical „2 ore + 3 iezi” desenam cite 20-30 de portrete ale copiilor. E greu de spus cite exemplare contine la moment cireada mea artistica. Am vacute desenate si de catre oameni influenti ca Mircea Snegur, Petru Lucinschi, ambasadori... Oricum, pentru mine toti oamenii sint egali, la fel cum toate vacutele sint pretioase, indiferent de penelul care le-a creat.

-Cind este vorba de lucrarile Dvs, exista una la care tineti cel mai mult?

-Tin la lucrarile pe care nu le-am finisat inca. Momentan, lucrez la portretul nurorii si la cel al stranepoatei mele.

-Sinteti celebru, totusi, prin mastile Dvs. Observ ca o parte si-au schimbat deja resedinta din atelier pe peretele acestei odaite. Toate mastile par sa zimbeasca... Cum ati ales eroii pentru masti? Ati pornit in cautarea oamenilor fericiti?

-Niciodata nu m-am oprit la o anumita categorie de oameni. Intentia mea a fost si este sa fac cite o masca pentru fiecare locuitor al globului pamintesc.

-Inclusiv o masca a dlui Glebus Sainciuc?

-Inclusiv. Masca mea se afla in atelier. Mi-am facut una acum 30-40 de ani. La urma urmei, nu exista mari diferente intre cel care eram atunci si cel care sint acum. Eu ma apropii de masca si ea de mine.

-Vad masca lui Pavarotti. Cred ca s-ar fi simtit onorat...

-Cind am facut masca a trebuit sa vizionez un filmulet cu Pavarotti. Opream cadrul pentru a-i intelege trasaturile si a-i surprinde felul de a fi. Dupa care continuam munca.

Am facut masti pentru diverse personalitati autohtone ca: Mihai Fusu, Mihai Cimpoi, Aureliu Busuioc, Ianos Turcanu, Gheorghe Mustea, Eugen Doga, Maria Biesu, Grigore Vieru, Victor Ciutac, dar si internationale - Ludmila Gurcenko, de exemplu. Andrei Voznesenski m-a vizitat atunci cind la noi s-a votat grafia latina. S-a bucurat pentru noi – stia ce inseamna ca o limba sa poarte haina fireasca, grafia fireasca. Iar aceasta e masca lui Gheorghe Ghidirim, doctorul-chirurg care m-a operat acum 2 ani si mi-a oferit sansa sa continui sa creez si sa ma bucur de tot ce poate face umanitatea.

-Ce este fericirea pentru Dvs?

-Mi-a ramas in memorie fraza unui profesor de la Avignon: „Am hotarit sa fiu fericit! Pentru ca asta e bine pentru sanatate”. De aceea cred ca, daca esti sanatos, trebuie sa te declari fericit si asta iti va aduce un surplus de sanatate. Ar fi nedrept sa ma declar „un om nefericit”. Am o familie minunata: nepoti, stranepoti, prieteni. Am fost in multe tari si am cunoscut multi oameni. In viata nu sint doar clipe fericite, ci si momente grele, cum a fost, de curind, moartea lui Grigore Vieru. Noi insa trebuie sa mergem mereu inainte si sa cautam fericirea. Ea este pretutindeni pentru cei care au ochi sa o vada.

-Vorbeati de calatorii. Ce tara v-a facut sa va tresalte inima?

- Meleagurile noastre de aici. Sincer sa fiu, nici nu mi-am pus aceasta intrebare, pentru ca nu are sens. Ce poate fi mai frumos decit Moldova? Chiar si lucrarea mea de diploma reprezenta un peisaj de toamna pur moldovenesc – momentul cind oamenii culeg vita de vie.

-Totusi, acest lucru nu v-a incurcat sa bateti globul cu piciorul... Si mai mult ca sigur ca vi s-au intimplat multe...

-Cind am fost la Paris, am avut ocazia sa o vad pe „Gioconda” lui da Vinci. Faima acestui tablou a facut, ca el sa fie pastrat cu mare grija in muzeu. Atita grija, incit vizitatorii o pot privi pe enigmatica Mona Lisa de la o distanta mare, neputindu-se apropia si bucura cu adevarat de chip, de maniera, de textura vopselii... Lucrul acesta insa nu i-a impiedicat pe vizitatori sa exclame „oh!” si „vai!” - reactii firesti, pe care se presupune ca ar trebui sa le aiba orice fire artistica la vederea unei capodopere. Jos, in holul muzeului Luvru, se vind carti si reproduceri ale tablourilor.

Am gasit evident si reproducerea Giocondei. Abia atunci, zic eu, am putut ofta cu adevarat – atunci cind am vazut-o de aproape.

-Care sint pictorii care va mai fac sa oftati la vederea lucrarilor lor?

-Colegii mei, in primul rind. De asemenea, imi plac picturile sotiei mele - Valentina Rusu-Ciobanu, ale lui Lica Sainciuc si ale lui Sergiu Cotofana. Imi mai plac tablourile lui Igor Vieru.

Din pictorii straini - Diego Velazquez, Rembrandt van Rijn si Ilya Repin.

-Exista lucruri pe care ati vrut sa le faceti si nu ati reusit?

-Eu cred ca o sa reusesc tot ce mi-am propus. Trebuie sa fii intotdeauna multumit de ce ai realizat si, in acelasi timp, sa inveti timpul sa-ti slefuiasca visele pentru a extrage din ele realitatea. Niciodata nu pierzi ceva fara a cistiga altceva in loc.

-Cum a fost rasplatita munca Dvs pe parcursul anilor?

-Am avut de toate cite putin. Am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Academia de Stiinte din Moldova, in cadrul ceremoniei organizate de ziua mea. Citiva ani in urma am primit Ordinul Republicii – si nu, nu am fost si nici nu sint membru al vreunui partid. Am fost nominalizat pentru Premiul de Stat dar, din cauza crizei economice, bugetul s-a redus serios, asa ca artele au cam avut de suferit. Nu regret insa faptul ca nu am primit premiul respectiv. M-am bucurat nespus de mult sa aflu ca lumea din comisie a votat in favoarea mea. Ma consider un milionar cind vine vorba de prieteni.

-Planuri de viitor?

-Am un proiect. Vreau sa public o carte intitulata „Bagatele”, adica „fleacuri”. Sau din italiana s-ar traduce ca „scurte piese muzicale”. Conceptul artistic al cartii apartine fiului meu – Lica Sainciuc. Tot in carte veti gasi poze de la prima mea expozitie ce a avut loc la liceul Hasdeu, un portret de grup al clasei de liceu (unde l-am avut ca profesor pe R. Ocusco), fotografii cu Mihai Grecu si Serafim Saca etc. Vor fi peste 100 de pagini de amintiri, intimplari, portrete, sarje si desene si cred ca va iesi un volum frumos. Un alt plan, care e pe punctul de a se realiza, e cel de a va desena profilul...

M-am asezat comod in fata unei oglinzi imense, cu iz de anticariat, si pret de citeva minute am putut vedea, reflectindu-se, zecile de masti expuse pe peretele odaitei. De data asta se aflau toate in spatele meu. Artisti, oameni de stiinta, cintareti, scriitori priveau atent la mine si la portretu-mi care se realiza „pe procente”, dupa cum avea sa afirme insusi autorul.

Inainte de plecare i-am desenat o vacuta, pentru a nu iesi din tiparele traditiei. Am incercat sa-i imprim un zimbet urias, pentru a transmite starea mea de moment. Am vrut sa creez o vacuta optimista, care sa se potriveasca cu tot ceea ce este in casa Stapinului Mastilor, Glebus Sainciuc...