Una din asociatiile pe care ni le facem auzind de Japonia, pe linga samurai, geishe si kimono, este sake-ul si sushi. Ca si cultura japoneza, bucataria poporului din Tara Soarelui-Rasare este foarte deosebita. Rabdarea, atentia si miticulozitatea, atit de caracteristice japonezilor, se resimt in gustul si formele bucatelor nipone. Gatite dupa un anumit ritual, cu miscari exacte si dozari speciale, fiecare fel de mincare este o capodopera, iar pregatirea propriu-zisa - o arta. Si cum o calatorie in Japonia e mai dificil de realizat, am facut o plimbare pina la restaurantul japonez Nori, din centrul capitalei.

Dar, mai ales, ne-am dorit sa vedem cum se descurca moldovenii in valorificarea bucatariei sus-numite.

Naivii de noi, ni se paruse lucru simplu si accesibil realizarea unui reportaj fotografic din bucataria unui restaurant. Ba bine ca nu. La un moment dat ni se parea ca negociem cu NASA sau cu Pentagonul fotografierea unor documente secrete. Intr-un sfirsit (ni se parea noua ca e sfirsit), Shigeki Iimura – bucatarul-sef – parca si-a dat acordul. Dar parca nu... Cei ramasi in redactie ne-au blagoslovit, ne-au dat sfaturi, si-au sters lacrimile dietetice cu hirtiute de la corectura si noi am purces.

Ne-a intimpinat personalul – foarte dragut, a venit si bucatarul – foarte sfios, care ne-a rugat si mai sfios sa o asteptam pe Catia (managerul restaurantului), pentru ca fara ea nu va vorbi. Am studiat intre timp cartea de oaspeti a restaurantului, in speranta usor rautacioasa sa gasesc macar o reclamatie – nimic, numai multumiri si laude, am dialogat cu pestii din acvariu, care isi cautau de existenta lor fara a se nelinisti ca as putea fi eu pofticiosul client din cauza caruia ar putea sa-si dea obstescul sfirsit. Am intretinut discutii intelectuale si cu portarul, si el foarte dragut, dar si foarte atent la clientii care ies, deschizindu-le usa cu o plecaciune. Seamana cu un japonez, doar ca este imbracat in haina de epoca ruseasca (o fi vreo aluzie istorico-politica pe care noi n-am prea inteles-o, cine stie) si are doua usi de deschis, cea de la restaurant si cea de la cazinou. Analizam teoria bacsisului si ne confirmam inca o data supozitia ca cei mai putin bogati lasa bacsisuri mai mari decit cei mai bogati... Intr-un sfirsit, isi face spectaculoasa aparitie si Catia. Shigeki Iimura, vazind-o, a devenit un pic (doar un pic) mai curajos. Interviul, slavite fie cerurile, a inceput.

La 17 ani era deja bucatar-sef. Poate, zice el, este vorba si de talent nativ, dar si de circumstante atenuante: mama sa este proprietara unui restaurant si acolo, in bucataria acestuia, a avut loc botezul lui de foc si para. La inceputul anilor’80 a lucrat la Paris, in restaurantul japonez „Osaka”, apoi in trei restaurante din Tokio. Ambitia patronilor de la Nori a fost sa gaseasca un bucatar japonez, in pofida traditiei bine stabilite de a angaja filipinezi (din simple calcule financiare, bien sur). Si l-au gasit. Restul personalului sint moldoveni. Obligatia bucatarului-sef este (sic!) sa gateasca, sa creeze noi retete si sa iasa in sala de mese pentru a primi, cu un zimbet modest si cu o usoara plecaciune, interminabilele laude ale clientilor. Ajutorii de bucatari insa au obligatii mai prozaice: sa stea cu produsele necesare de-a gata, in cazul in care maestrul le va solicita. Fiecare bucatar care se respecta are cutitele sale personale si pietre de care acestea se ascut. Shigeki Iimura considera ca nu tot omul care lipeste un sushi este deja bucatar, acest lucru nu e la indemina oricui vrea s-o faca.

Principala conditie pe care o impune un meniu japonez adevarat este ca toate produsele sa fie extrem de proaspete, “pestele inca sa-si salute calaul”. Ceea ce influenteaza considerabil preturile: transportul, pastrarea pestelui si ale fructelor de mare implica cheltuieli simtitoare. Chiar si orezul este adus direct din Japonia. Nemaivorbind de produse cum ar fi otetul de orez, mugurii de bambus, ciupercile shiitaki s.a.

Bucatele comandate cel mai des sint, evident, sushi (pentru ca este probabil si cel mai cunoscut fel de mincare japonez si sa nu le comanzi ar fi cam cum ai trece prin Paris si nu ai vedea turnul Eiffel) urmind cu demnitate fructele de mare.

- Uneori, daca clientul doreste un anumit fel de mincare cum ar fi un homar viu, acesta se gateste la o masa-aragaz speciala chiar in fata sa. De asemenea poate sa-si aleaga singur pestele, scoicile sau crabii pe care doreste sa-i consume.

Cele mai scumpe feluri de bucate de aici sint homarii si trufele (intre altele, cel mai scump produs alimentar in lume). Restaurantul ofera uneori trufe albe, care costa 9 euro gramul, aproape ca aurul. Pretul trufelor e si explicabil, omenirea inca nu a reusit sa le cultive industrializat, sint greu de gasit (sint extrase de sub pamint de porci dresati special) si plus la toate se mai si intimpla ani neroditori. Daca cineva vrea sa se aventureze in realizarea retetelor japoneze, poate gasi unele produse la Metro sau in sectiile de “exotisme” ale unor magazine ca Nr.1 sau Fidesco.

- Cit de exotic este pentru tine sa locuiesti in Moldova?

- Nici nu mai e exotic. Sint casatorit cu o moldoveanca, imi place bucataria moldoveneasca - mamaliga, zeama... Dar in familie se maninca totusi mai mult mincare japoneza. Cel mai des gateste sotia, am si eu placerea sa gateasca cineva si pentru mine.