Iata ca, in sunet de zurgalai si trosnet de petar(a)de, am mai trecut hopul unui an. Am ales pina am cules la parlamentare; Zdubii si Boonika i-au aratat Evropei cum se bate doba; sotietatea cetatianĕsca, indrumata de corpul duhovnicesc, s-a gindit ca mamaliga nu le prea are cu Deprinderile de viata; pentru Primaria capitaliei am ales si-am tot ales, de cules n-am mai cules si-am ramas cu ce se vede... Iar in presa (mai mult ori mai putin) literara s-a incins o discutie (mai mult ori mai putin) literara pe chestia stringenta a delimitarii corpusului lexical (si nu numai) pe care hirtia l-ar suporta fara a rosi. Nu e cazul sa insist asupra cauzei de profunzime a disensiunilor respective (prietenii stiu de ce); pretextul invocat reprezinta, in sine, o tema uficient de serioasa.

Asadar, ce se intimpla? Unii ii acuza pe altii de indecenta, obscenitate, pornografie etc. etc. (o data ce acuzatiile de subiectivism, cosmopolitism, formalism nu se mai poarta) – cu alte cuvinte, de incalcarea unor tabuuri ale societatii noastre in interminabila tranzitie. Nu e ceva nou. La vremea lor, de aceleasi aprecieri s-au invrednicit, printre multi altii, Flaubert, Apollinaire, D.H. Lawrence, James Joyce, Henry Miller. De ce? Pentru ca se poate. Pentru ca a taxa pe cineva de pornograf astazi, ca si atunci, este mijlocul cel mai ieftin si mai accesibil de a pata reputatia cuiva, de a-l matura din cale si de a te umfla in pene de moralist in ochii publicului larg, adica de a te mentine deasupra. Numai ca cei ce tin sa dea lectii in aceasta materie si se erijeaza in cenzori sau indrumatori sint, de obicei (oare de ce?), si cei mai dispusi sa se dea in spectacol, producind mostre de cea mai meschina trivialitate si debitind cele mai porcoase bancuri. Asta asa, in viu grai si in particular. Pe fila de carte insa, dupa ei, cuvintele asa-zise obscene, limbajul usor decoltat, scenele mai hot nu au ce cauta (ca si cum cititul unei carti nu ar fi o experienta pe cont propriu). Astia stiu si ei una si buna: daca apare o scena de sex, avem de-a face automat cu pornografie. Pentru ei conteaza numai ce, nu si cum se spune (apropo, chestia cu ce si cum spui se explica la orice facultate filologica prin primii ani). Structuri de adincime, strategii narative, calitati stilistice? N-auzii de satu’asta, mai tata... Oare chiar sa nu stie astia ce se mai scrie prin alte parti?

Citeva lexeme presarate pe ici, pe colo, citeva scene mai fierbinti nu inseamna literatura pornografica; pornografia e putin altceva. Ea are un singur scop: sa-l excite pe cititor, sa-i exacerbeze simturile. Daca insa o scriere are ca scop incarcarea spirituala a cititorului, stimularea imaginatiei acestuia, fie si prin intermediul sexualitatii, atunci este vorba de erotism. Si, cit timp scrierile erotice sint motivate estetic, ele sint literatura. Mai mult decit Leniniana noastra cea de toate zilele si alte chestii obscene eiusdem generis.

Erosul face parte din viata, nu are rost sa-l tabuizam. A face dragoste nu e nici pe departe un lucru rusinos – toata lumea, chiar si cei mai puritani moralisti, isi datoreaza modesta fiinta acestui aspect al existentei. Mult mai jenant e sa fii canalie, las, cinic, hot, mincinos, nesimtit, escroc etc. (Fiindca veni vorba, crima, la noi ca si in alte parti, este mult mai putin execrata decit sexul. Poti scrie cum Cutarescu isi injunghie nevasta, o transeaza cu drujba, o marineaza la rece in vin alb si o vinde frigarui la Sarbatoarea vinului – cetatenii vor cumpara si vor citi cartea si nu se va face prea mare tapaj. Sa se teama oare societatea de sex si de erotism mai mult decit de crima?...)

Respingerea obstinata a literaturii erotice si a limbajului „de frontiera” este nu numai o marca a inchistarii, ci si un simptom al intolerantei, al neacceptarii diversitatii. Genul acesta de literatura are fanii lui (deloc putini), asa cum are adeptii sai si literatura mai „linistita”. Alegi ce-ti place; nu vrei – nu citesti. Mai simplu nici ca se poate. Dar una e sa nu-ti placa ceva si alta e sa decretezi ca „asta nu e literatura” si sa initiezi o cruciada in numele unor idealuri mai mult decit cetoase.

Tabuizarea erosului & falsa pudoare in literatura nu inseamna nimic altceva decit timpenie crasa & meschinarie fara margini. Pe de alta parte, absolutizarea erosului este o timpenie nu mai putin monumentala. Erotismul nu poate tine locul lipsei de talent. Multi autori contemporani insa se scalda in trivialitate gratuita, recurgind suparator de des la cuvinte neatestate de lucrarile lexicografice si abuzind de scene hard doar pentru a epata. Cite cineva, s-ar parea, masoara valoarea literara a scrierilor (a celor proprii inclusiv) in functie de ocurenta vocabulelor cu „p” si „f”.

Dar... ce e val ca valul trece. Obstacolul care sta in calea amatorilor de epataj ieftin si de exhibitionism il constituie nu lipsa lor de inventivitate ori de indrazneala, ci lipsa de tabuuri morale in asteptare. In asteptarea celui ce le va incalca. „Creatiile dezinhibarii” vor rezista numai in conditiile in care autorii acestora vor avea a pune pe cintar, pe linga „p”-uri si „f”-uri, si talent literar, si cultura (iar la acest capitol, ca sa zic asa, este loc de mult mai bine). Un lexic deocheat in literatura putea avea forta in sine atunci cind norma era alta. Acum insa, cind limbajul crud, frust tinde sa devina norma literara, n-ar fi, poate, lipsit de sens ca artizanii cuvintului sa caute sa se distinga prin contrast si sa exploreze, pe diverse cai, noi posibilitati de creare a unui (unor) limbaj (limbaje) erotic romanesc. Caci (cititorul avizat stie) limbajul erotic romanesc e admirabil, e sublim, putem zice, dar lipseste cu desavirsire. Si tocmai construirea unui autentic limbaj erotic romanesc, cred eu, si nu serierea monotona a „p”-urilor, „f”-urilor si a sinonimelor acestora, mai mult ori mai putin argotice (cu conotatii mai mult ori mai putin interlope), ar putea constitui o adevarata provocare (ca sa folosesc un cuvint la moda) pentru orice om de litere.