La un moment dat viata care parea ca are cel putin un sens incepe sa para ca nu are cel mult nici unul.

Atunci incercam sa ne amintim de cite ceva care parca dadea semne de avere de sens.

Vreo cafenea infipta in mijlocul istoriei. In jur se darimau state si regimuri, iar la mese stateau niste tineri de toate virstele care isi inchipuiau ca reediteaza Montmartreul parizian sau cel putin Capsa bucuresteana interbelica (sau alte chestii dintr-astea ciupite de prin carti boroscodite lacrimogen de bosorogi mondeni nostalgici).

Toti, geniali si nerecunoscuti, destepti si neafirmati, asteptau in fata unor cafele subtiate de elementele tinarului capitalism moldovenesc (pentru a spori plusvaloarea si supraprofitul) ca istoria sa-si faca ordine in curte. Adica, sa arunce la gunoi totalitarismul socialist si sa instaureze democratia si liberalismul care fireste ca vor avea nevoie de niste tipi destepti si geniali care vor accepta cam anevoie sa-si lase cafelele pe mese si se vor ridica sa participe la fericirea omenirii in general si a patriei in particular.

Era un fel de viitoare elita amestecata cu un fel de fosta boema.

La o cafea cam proasta. In schimb relativ ieftina.

Clientii erau relativ saraci si absolut plini de iluzii.

Acum unii s-au imbogatit si isi pastreaza iluziile ca pe niste fotografii decolorate in albumul de familie. Valoare n-au, dar uneori creeaza impresia ca pe prototipii cam cheliti si incaruntiti ii intereseaza si ceva mai suav si mai imaterial decit propria lor bogatie. Nu dureaza mult senzatia, dar e reconfortanta pentru dimensiunea transcendentala a egoismului.

Cei care au ramas saraci si-au ingropat iluziile in cavoul unui cinism protector contra depresiilor cu care pocnesc amintirile de indata ce acestea isi itesc capul de sub concluzii definitive gen „totu-i praf, lumea-i cum este”. Daca-si mai amintesc de acea cafea subtire si acele iluzii groase, e doar pentru ca dimensiunea transcendentala a egoismului sa incerce a presupune ca lucrurile puteau sa mearga si altfel, dar dracu stie de ar fi fost mai bine sa fi mers altfel...

Ce pretentii poate avea un album de familie? Aduna si el praful peste amintiri pina vin niste oaspeti si-l rasfoiesc cu un aer plictisit...

La fel si fulgusorii – parca pot ei avea pretentia de a nu se topi?