Cînd am pornit să fac filmul despre Vasile Mămăligă, eram conştient că mă bag într-o aventură şi nu ştiu cum voi reuşi să ies din ea, însă fascinaţia personajului era atît mare, încît mi s-a părut un fleac că nu am echipamentul necesar şi că punga mi-i goală pînă la neruşinare. Am avut însă, altceva, cu greutate mai mare la cîntar: cîţiva prieteni buni cu care am şi forma o echipă.

Din start, m-am ciocnit de un deficit cronic de informaţii. Pe cine-l şi întrebam, strîngea nedumerit din umeri: parcă am auzit că a fost un basarabean care a făcut şotii în Indonezia, da mai mult… Din vorbă-n vorbă, am reuşit să dau de urmele lui Rufin Gordin, un scriitor bătrîn din Chişinău, de expresie rusă, ţintuit la pat de mai multă vreme, care a scris un roman despre compatriotul nostru. Am discutat cu el, am citit cartea – fără îndoială, mi-a fost de folos, dar ficţiunea rămîne ficţiune (un roman fantezist inspirat din viaţa lui Vasile Mămăligă a scris şi Elena Cekulaeva, cercetătoare de la Moscova, care şi-a însoţit… soţul în misiune diplomatică în Indonezia). Eu vroiam să realizez un documentar.

De ici o informaţie, de acolo un desen de epocă, de dincolo o descriere pitorească – pînă la urmă, am reuşit să schiţez conturul mozaical al unui voinic de toată frumuseţea! Este adevărat că aşa şi nu mi-am dat seama, pînă la urmă, cine a fost cu adevărat Vasile Mămăligă: un erou, un Monte Cristo, un aventurier sau, pardon, un escroc? Mai degrabă, de toate cîte puţin, dar cu certitudine că a fost un personaj extrem de colorat şi o personalitate puternică, „cu stil”. O fi fost un haiduc, căruia i-a fost cam strîmt în fruntariile Basarabiei. Altfel spus, un mare misterios.

Izvoarele zic că s-a născut la Paşcani, Hînceşti, la 20 mai 1865, în familia preotului Pintilie Mămăligă. Ar fi împlinit, deci, 143 de ani – nu pare o vîrstă imposibilă pentru un om cu o viaţă năucitor de aventuroasă, care de cîte ori a murit, tot de atîtea ori a „înviat” pentru a mai încheia nişte socoteli rămase neachitate. Oricum, cred că hînceştenii se pot considera răzbunaţi pe faima dubioasă pe care le-a adus-o Kotovski. Din cîte se poate deduce din biografia lui ulterioară, Vasilică era un băiat ager la minte de mic copil. Şi-a dat seama, că cel mai înţelept e s-o şteargă în lumea mare fără să-şi facă prea multe procese de conştiinţă patriotică, că lasă în urmă o Basarabie necăjită, rusificată şi uitată de Dumnezeu. Păşeşte cu dreptul, angajîndu-se la un bibliotecar evreu din Odesa, căruia-i citeşte cărţile dintr-o răsuflare. Nici vorbă, i-au prins bine aceste lecturi aprofundate în anii de mai tîrziu, căci din toată viaţa lui zbuciumată, misterioasă şi trăită mereu pe muchia riscului transpare un om cu multă carte, în special cu deschidere spre limbile străine.

 Prima ţară străină de destinaţie este China. S-ar putea întîmpla ca arhivele chinezeşti să păstreze pagini curioase despre cum a înţeles basarabeanul Vasile Mămăligă să-şi caute norocul pe meleaguri atît de exotice – atîta timp cît nu avem acces la ele, nu ne rămîne decît să presupunem anumite mizanscene. De reţinut, printre altele, că a lucrat un timp la vamă, într-o provincie chineză, iar vama rămîne vamă oriunde, nu numai în Moldova, unde întotdeauna s-au spetit oameni oneşti şi de încredere.

 Nu cunoaştem ce nu i-o fi plăcut în China, dar peste o habă de vreme îl găsim pe o corabie, ţinînd calea spre arhipelagul indonezian, „ţara lui de glorii”, ca să parafrazăm versul poetului. Călătoria se desfăşoară ca într-un detectiv: cîştigă încrederea unui englez influent, Jonathan Holmes, care se lasă, într-un fel, cucerit de spontaneitatea şi inteligenţa tînărului misterios – devenit, între timp, „rusul Malîghin”.

Putem presupune că eroul nostru avea planuri mari, cu bătaie lungă. În primul rînd, cunoştea la perfecţie trei limbi (şi ce limbi!): engleza, chineza şi olandeza.

În discuţiile cu englezul de pe vapor se dă drept simplu inginer minier. Ce-i drept, cu apetituri, căci, zice el cu „modestie”, l-ar interesa vreo firmă bogată care dobîndeşte petrol… Ca din întîmplare, noul prieten al lui Vasile Mămăligă se dovedeşte a fi în relaţii bune cu raja Agung, şeful tribului de pe insula Lombok, aflată mai departe de centru, motiv pentru care coloniştii olandezi dau mai rar cu piciorul pe acolo, şi unde – atenţie! – petrolul ţîşneşte cînd calci cu piciorul.

 Compatriotul nostru nu pare să fi fost unul dintre cei făloşi, preferînd discreţia bătăilor cu pumnii în piept, dar fiind şi el fire de poet, ca tot românul, nu a putut rezista ispitei să-şi mai cerce uneori şi pana. Nu ne-a lăsat descrieri despre isprăvile sale în Oceania, doar cîte un pastel sumar şi cu tîlc: „Insula Lombok este lucrată şi îngrijită excelent. Lanurile de orez sînt exemplare, iar natura – bogată precum arar poţi întîlni”.

 

Versiunea că Vasile Mămăligă o fi fost vreun James Ivanovici Bond, paraşutat în Indonezia, nu pare să fie fantezistă de tot dacă luăm în consideraţie faptul că imperiul ţarist a avut întotdeauna grijă – dezinteresat, fireşte! – să pună umărul la dezrobirea popoarelor, mai ales ale celor plasate avantajos din punct de vedere geopolitic şi cu bogate zăcăminte naturale… În rapoartele consulului rus, aflate în arhivele Ministerului Rus de Externe, figurează numele lui Malîghin – acoperit, ca de obicei, de taină.

 

Relaţia lui Vasile Mămăligă cu interesele imperiului rus este foarte curioasă şi încă nu a fost elucidată. Referinţe din izvoarele ruseşti pe care le-am consultat îl prezintă ca pe un supus rus, biografii menţionînd succint şi parcă anevoie faptul că s-a născut în ţinutul Basarabiei – un detaliu care „nu se înscrie”, dar pe care nici să-l neglijezi nu poţi. Nu cred că ar trebui să le facem reproşuri istoricilor ruşi – ei îşi fac treaba lor. Reproşurile ar trebui să ni le facem mai degrabă nouă înşine pentru faptul că nu am reuşit să ne revendicăm „partea” noastră de Mămăligă…

 Izvoarele zic că eroul nostru, isteţ şi descurcăreţ, a intrat cu uşurinţă în graţiile „administraţiei publice locale”, adică a conducătorilor de triburi insulare. Reuşise acest lucru inclusiv cu ajutorul unor scamatorii chimice (făcuse să „ardă” apa cu ajutorul unei bucăţele de natriu şi raja Agung, încîntat şi înspăimîntat deopotrivă, l-a numit prim-sfetnic şi persoană de încredere). Mă rog, dacă venea dintr-o Basarabie civilizată… Se pot face multe presupuneri referitor la adevăratul scop al aflării lui Vasile Mămăligă pe insulă, dar un lucru nu poate fi contestat şi merită tot respectul: chiar dacă venise cu gînd să-i „elibereze” pe insulari (s-au mai întîmplat lucruri din astea în istorie, vă mai amintiţi?), nu s-a lenevit să le înveţe limba şi în cîteva săptămîni se înţelegea liber cu localnicii.

 Intrat în soldă, Vasile Mămăligă se pune pe dat sfaturi şi prima idee pe care i-o sugerează protectorului său – probabil, cu gîndul la voievozii moldoveni sfidîndu-i pe turci în momente de curaj – e ca acesta să nu mai plătească biruri coloniştilor olandezi. Din cîte se poate deduce, planul lui Mămăligă era să organizeze un soi de 27 august 1989, în urma căruia insula Lombok să-şi dobîndească independenţa. Cel puţin, evenimentele ulterioare nu exclud o asemenea logică. Îmbătat de ideea că ar putea deveni suveran fără nicio supunere, raja Agung îşi pregăteşte supuşii de răscoală. Ca să nu recurgem la presupuneri, vom apela la un document pe care sursele îl califică „absolut confidenţial” – un raport al consulului rus Bakunin, expediat la Ministerul rus de Externe: „Raja insulei Lombok şi-a înjghebat în grabă o flotă maritimă, cumpărînd trei sau patru corăbii răblăgite, la preţ foarte ridicat, la Singapore. Acolo, prin intermediul persoanei sale de încredere, a purtat negocieri cu reprezentanţii altor puteri. Raja nu este împotrivă să recunoască – bineînţeles, în calitate de măsură provizorie – protectoratul oricărui stat european, doar să-i vadă înlăturaţi pe nesuferiţii de olandezi”.

 Avînd, prin urmare, un mandat destul de clar şi obţinînd din haznaua lui Agung bani grei, Vasile Mămăligă face calea apei pînă în Singapore de unde procură o corabie, arme şi mult praf de puşcă – cu gîndul să revină pe insula indoneziană Lombok (raiul pe pămînt, după cum sugerează gravurile de epocă) şi, organizînd o răscoală a aborigenilor, prntru ca să-i elibereze de sub jugul colonial olandez. Întrebarea care apare imediat este de ce nu i-a trăsnit eroului nostru prin cap să pună de o revoltă acasă, în Basarabia, că era loc şi motiv de ajuns.

 

Corabia cu care se întorcea Vasile Mămăligă pe insula Lombok se numea „Mîndria oceanului” şi corespundea acestui nume, tot aşa cum se zicea pe timpuri că „Trabant”-ul est-german este spaima şoselelor. Trece printr-o sumedenie de peripeţii cu trădări, atacuri asupra vasului, naufragii, arestări, ca, într-un sfîrşit, să ajungă pe insula de unde pornise şi să găsească un adevărat dezastru. Ca să-şi consolideze bugetul tribului pe anul respectiv, raja Agung a dat ordin ca vasele străine care treceau pe lîngă insulă să fie „uşurate” de mărfuri. Practică obişnuită, atîta doar că supuşii şefului n-au făcut mare deosebire sub ce pavilion se aflau corăbiile devastate şi au jefuit şi un vas olandez. Ca răspuns, olandezii organizează o operaţiune de pedeapsă asupra insularilor, lăsînd în urma lor numai pîrjol.

 Dar n-o mai fi făcut basarabeanul degeaba cale pînă la Singapore după arme şi praf de puşcă… Cert este că în una din nopţile lui august 1894 lombokiţii (aşa s-o fi numit locuitorii insulei Lombok?), în frunte cu Vasile Mămăligă, atacă prin surprindere tabăra militară olandeză. Sfidare mare pentru olandezi, care nu întârzie să replice printr-o altă lovitură, şi mai crîncenă decît prima. Nu sunt meşter la descrieri bataliste, aşa că voi recurge la un document de epocă – un raport diplomatic al consulului rus: „La luptele împotriva răsculaţilor au luat parte 4 batalioane, un escadron, 4 unităţi de artilerie, 4 mortiere – în total, 108 ofiţeri, 2270 militari de rang inferior şi 1800 de ocnaşi aborigeni. Toţi au luat parte la lupte. Răsculaţii au jurat să lupte pînă la ultima suflare şi pregăteau deja rugurile pe care să-şi ardă nevestele şi copii ca să nu nimerească vii în mîinile olandezilor. Comori adunate timp de secole, obiecte de artă fără preţ, cronici cu valoare de unicat şi cărţi scrise pe frunze de palmier într-un singur exemplar – toate le-au acaparat olandezii. În afară de aceasta, ei au luat comorile sultanului îngropate în pămînt – cam vreo 400 kilograme de aur şi 4200 kilograme de argint”.

Trădat chiar de un apropiat al său (de data asta, acesta la sigur că nu era basarabean), Vasile Mămăligă este prins, băgat la puşcărie şi condamnat la moarte. Bineînţeles că reuşeşte să fugă, graţie unei protectoare frumoasă foc şi misterioasă în egală măsură, dar este ferecat din nou în lanţuri. Stelele, însă, se aranjează favorabil: după doi ani şi ceva de temniţă, Vasile Mămăligă este graţiat cu ocazia atingerii majoratului reginei Olandei Vilhelmina. Istoricii afirmă că în favoarea lui a făcut demersuri consulul rus, dar i-au fost de folos, mai ales, pledoariile convingătoare ale avocatului Van Groot (olandez, de altfel), care a reuşit să convingă judecata că inculpatul nu poate fi condamnat pentru înaltă trădare de patrie din simplul motiv că nu este cetăţean al Olandei.

 Presa timpului ne-a lăsat şi cîteva descrieri din care putem să deducem şi cum arăta Vasile Mămăligă: „Rusul era îmbrăcat într-un costum gri, avea un comportament şi vorbea o engleză excelentă. El a slăbit mult în perioada cît a durat ancheta şi i-a trimis mai multe scrisori consulului Bakunin, în care se plîngea de un tratament îngrozitor din partea administraţiei închisorii”.

Rebelul este iertat, dar i se pune o condiţie: să părăsească insula pentru totdeauna. Cărţile spun că a fost transmis din convoi în convoi până a ajuns la Paşcani! S-ar fi părut că, de data aceasta, compatriotul nostru n-ar mai trebui să-şi sfideze destinul, ci să dispară la fel de misterios după cum şi intrase în scenă. Aşa a şi făcut, dar… numai pentru o perioadă, căci la începutul secolului trecut apare din nou, episodic, într-un raport al consulului rus din Singapore, care îl reperează în calitate de bucătar pe corabia „Diana” sosită din Odesa.

Peste mai bine de jumătate de secol, în 1961, unul din ziarele de pe insula Bali anunţă decesul unei doamne în vîrstă de 90 de ani pe nume City Johan Maligan. Este mare tentaţia să credem că distinsa doamnă o fi fost iubita eroului nostru care l-a ajutat pe timpuri să evadeze din puşcărie. Cît de melodios ar fi sunat, totuşi: City Johan Mămăligă… La începutul ultimului deceniu al secolului trecut, călători ruşi pe insula Bali constată şi ei prezenţa unor nume cu altfel de rezonanţe sonore ca cele locale – Maligan. O fi fost hînceşteanul nostru şi un Don Juan înflăcărat, între două focuri de pistoale? Cine mai poate şti ce o fi fost, dar se zice că motivaţia revenirii lui discrete în Indonezia, în pofida interzicerii severe ale autorităţilor, a fost una de natură pasională.

La Paşcani, am stat de vorbă cu descendenţi direcţi ai lui Vasile Mămăligă. Localnicii se mîndresc sincer cu consăteanul lor, numele căruia este rostit cu veneraţie şi acoperit de legendă.

A fost Vasile Mămăligă un erou? Nu cred că am un răspuns foarte clar la această întrebare. Indonezienii au tot respectul faţă de înaintaşul nostru şi cred că sentimentul lor este justificat. Distinsul istoric Demir Dragnev, cu care am avut plăcerea şi onoarea să colaborez la realizarea filmului, consideră că Vasile Mămăligă n-a fost un patriot, deoarece nu a lucrat pentru bunul nume al Basarabiei. Am toată stima faţă de opinia dlui profesor, dar nu sînt sigur că o personalitate trebuie apreciată în mod obligatoriu şi exclusiv cu măsurătoarea patriotismului. Cu atît mai mult, cu cît şi patriotismul este o chestiune foarte şi foarte vastă, sensibilă şi nuanţată. Vasile Mămăligă a fost aşa cum a fost, parte integră din istoria noastră, care istorie, cred eu, ar trebui demitizată că are cam multă spoială cu pretenţii de aurărie. Mai greu, însă, e s-o demiticizăm de miticii lui Nea Iancu Caragiale, pe care-i avem cu prisosinţă în realitatea trivială.