in timp ce „Occidentul” isi numara si linge ranile pricinuite de o industrializare si o tehnologizare tot mai vehement incriminate de ecologisti (si „ecologistii sufletului”), care cheama cu disperare indarat, spre Mama Natura, Moldova n-are de ce sa se teama de sechelele cauzate, zice-se, de consumul prelungit al legumelor modificate genetic sau de asprimea conventiei de la Kyoto. Astazi, ca si de-a lungul secolului precedent, sub administratii succesive, Basarabia trece prin modernizare ca gisca prin apa, iar satele moldovenesti isi duc mai departe traiul si amarul intr-o „vecinicie” (si un Ev Mediu) care nu mai sfirseste.

Ce ne incurca sa ne plingem si noi astazi, laolalta cu natiunile mai „rasarite” din Europa si America, de „invazia” industriilor si de efectele lor adverse? CERNOZIOMUL - voi raspunde eu scurt, grabit, in doi peri. Pamintul „doldora de roada”, glia incovoiata de vii si livezi, aidoma unei „ guri de rai”, reavanul mustind de sucuri si seminte gata sa dea in floare - toate aceste imagini bombastice cu care poetii de odinioara ne susurau urechile, sint cauza inapoierii noastre.

Popoarele nordice, neavind parte de conditii prielnice pentru agricultura, s-au hranit din vinat; natura nefiind darnica prea mult cu ele, in chip deosebit, acestea au cautat, cu timpul, sa-si produca ei insisi bunurile cu miinile si capul. Pe tarimurile unde piatra seaca e mai multa decit pamint, oamenii au trait din cresterea vitelor sau din comert. Evreii, carora li s-a interzis multa vreme sa dispuna de pamint propriu, au cautat sa-si creasca, inmulteasca averile in afara lui. Prigoniti fiind din timp in timp, acestia au invatat sa-si investeasca munca in bunuri mobile.

Moldovenii, in schimb, de rind cu poporimea de pe o buna jumatate de glob, au fost parca osinditi sa-si infiga adinc radacinile intr-un pamint destul de darnic ca sa-i lipseasca de nevoia de a nu-si mai cauta de-ale gurii in alta parte, dar niciodata destul de mult, pentru a le da de mincare pe saturate. in lipsa unei „etici a muncii” si a unei alfabetizari raspindite, proprii popoarelor protestante, a accesului la teritorii transoceanice ca in cazul natiunilor coloniale (prin descoperiri geografice si puteri militare), emanciparea moldovenilor de pamintul hranitor – aceasta taiere sociala a cordonului ombilical – a intirziat mult timp sa se produca.

De fapt, taranii moldovenii n-au fost incurajati (niciodata prea tare) de vreo administratie politica din secolele XIX-XX sa se urbanizeze si, in definitiv, sa se modernizeze. Rind pe rind, banda de protectie impotriva invaziilor estice, culoar de acces spre Marea Neagra sau Dunare, zona de productie cerealiera, „ratiunea de a fi” a Basarabiei a fost, sub administratii succesive, mai intii de toate, una strategica.

in „tara de tarani” – asa cum sociologul Dimitrie Gusti a calificat România in perioada interbelica (cu 80% populatie rurala) -, Basarabia este provincia cu cea mai ridicata proportie a locuitorilor de la sate (87%). La fel, populatia urbana din Moldova Sovietica (RSSM) era proportional cea mai putin numeroasa fata de celelalte republici sovietice vestice. Totusi, incepind cu 1950, coeficientul populatiei urbane isi ia avint si va spori constant in RSSM(17% in 1950, 22% in 1959), fiind aici chiar mai insemnata decit in celelalte „republici surori”. in anii 1940-1950, urbanizarea se produce in Republica moldoveneasca din contul deplasarilor populatiei rurale spre orase, dar si (mai ales) prin fluxul migrator din afara.

Administratia româneasca si apoi cea sovietica, au incercat sa reformeze si sa modernizeze agricultura provinciei basarabene si respectiv cea din RSSM. in Basarabia interbelica, reforma agrara din 1921-1926 a avut menirea sa le cultive taranilor „spiritul de proprietate” si, pe aceasta cale, sa contribuie la ridicarea nivelului lor de trai. Totodata, redistribuind terenurile agricole, autoritatile române urmareau sa echilibreze decalajul intre opulenta marilor proprietari (adesea de origine etnica neromâneasca) si penuria generalizata a taranilor autohtoni. in imediat, reforma are un efect pozitiv asupra nivelului de viata al taranimii basarabene. Ea se adevereste insa ineficienta pe termen mediu. Astfel, imediat dupa aplicarea reformelor, productia cerealiera se reduce la jumatate. Nivelul productivitatii agricole din 1913-1915 nu va fi atins decit in 1940. Criza economica din 1929-1933 si farimitarea proprietatilor agricole, sub impactul cresterii demografice, impiedica agricultura din Basarabia interbelica sa devina o ramura profitabila.

in RSSM, dupa campania de colectivizare fortata din 1949, Statul sovietic investeste resurse apreciabile pentru a pune pe picioare un sistem de kolhozuri si sovhozuri bine pus la punct. Gestiunea rationalizata si utilizarea tehnicii agricole contribuie, intr-adevar, la cresterea relativa a randamentului sistemului de „gospodarie colectiva”. in timp ce in alte regiuni agrare din URSS sistemul „colectivist” cunoaste o scadere constanta a productivitatii, recoltele obtinute in kolhozurile moldovenesti, nu inceteaza sa creasca pina in 1955. Nivelul de viata al kolhoznicilor moldoveni nu creste insa in aceeasi proportie cu productivitatea activitatii lor; venitul lor fiind mai scazut decit cel mediu al agricultorilor din alte republici sovietice.

in Basarabia româneasca, ca si in Moldova sovietica, s-a glorificat modul de viata taranesc al moldovenilor, prin versuri si cintece. in România interbelica, ca si in alte tari si regiuni rurale din Europa centrala si de est de la rascrucea secolelor XIX-XX, taranimea era incarcata de toate valorile constitutive ale natiunii române, si asta nu in ciuda ci chiar in virtutea inapoierii si analfabetismului ei. Pe de alta parte, in URSS, Moldovei i s-a rezervat rolul de „grinar” si de „livada” a Uniunii, iar poetii nostri realisti socialisti nu pridideau cu poeme despre „ogoare nesfirsite” si „livezi in floare”, punind accentul pe industrializarea muncii agricole. Totusi, una se cinta in versuri si alta se petrecea in realitate. Procesul de urbanizare, inceput deja in perioada interbelica, a continuat vertiginos dupa razboi, iar statutul de taran n-a devenit niciodata unul prestigios in orasele din Basarabia interbelica si cu atit mai putin in cele din RSSM, unde „superioritatea” sociala a orasenilor fata de sateni era accentuata si de o hegemonie „etnica” a populatiei rusofone fata de bastinasi.

De citeva decenii incoace asistam la un proces de rurbanizare instensa, deopotriva adica urbanizare a populatiei rurale si ruralizare a celei orasenesti. O deosebire sensibila apare in statutul atribuit taranilor in orasele moldovenesti, inainte de 1990 si, putin cite putin, dupa aceasta data. Pe vremea sovietica (dar si inainte), taranului i se rezerva o pozitie vizibil descalificata in context urban. Odata venit la oras, acesta statea de regula umil, molcom, temindu-se de parca sa nu deranjeze cumva prin chiar prezenta sa. Cu exceptia unor „oaze” de ruralitate franca in chiar centrul orasului, cum erau de exemplu piata sau autogara, taranii nu se simteau la oras chiar in elementul lor. Acum insa intilnim la tot pasul un anume tip de orasean de data recenta, care pare ca si-a parasit satul de bastina trintind usile in urma lui, fara a se integra prea bine in mediul de adoptiune. O prezenta uneori zgomotoasa, care ne spune cu voce tare: ei, bine, ma vreti sau nu, putin imi pasa, dar nu ma veti impiedica sa ma simt si aici ca acasa.

„Raschirati” intre sat si oras, intre Orient si Europa, intre Rusia si România, patria noastra recenta se zbate intre o inapoiere care n-a incetat sa ne traga inapoi si o modernizare pe jumatate. Cind se va opri oare aceasta leganare? Ca orice tranzitie in istorie, a noastra pare greu de indurat. Un lucru nou a intervenit totusi in viata moldovenilor si pe care vreau sa-l cred irevocabil: permeabilitatea relativa a hotarelor tarii. Minat de nevoi, taranul moldovean pleaca in strainataturi, aducind cu sine la intoarcere, in ciuda vocilor alarmiste, o experienta de viata si un model de trai, care nu pot decit sa-l opreasca, pina la urma, din „vecinica” sa leganare.