Dansând pentu tine Victoria Bucun Pentru că sînt rare, preţuiesc în mod deosebit clipele când simţi o mîndrie pură, nealterată de compromisuri şi umbre de jenă atunci cînd cineva dintre moldoveni face ceva cu adevărat frumos. Fără las”că merge şi aşa, fără dacă asta cere piaţa, asta dau (presupunînd în sinea sa că, de fapt, este

mult mai preţios ca material uman, dar iată că nu este înţeles de prostime), fără ,mă scuzaţi, dar sânt de la hişinău, fără… Vica Bucun a reuşit, cu ochii ei care parcă mereu privesc înăuntru şi cu vocea ei de înger răcit căzut printre curci, să facă din fiecare minut de dans o poveste nescrisă, să-l facă pe Pavel Bartoş graţios şi uneori sublim, să ridice o sală în picioare scandînd în neştire Vica!Vica!, să-l facă pe fiorosul Mihai Petre să zică “mă-nchin”, pe Geambaşu – să plîngă, iar pe Bănică (de curînd, cu titulatura de Junior amputată) să viseze la un musical . Am reuşit să o prindem chiar în ziua cînd picioarele ei erau dejà în Chişinău, iar mintea mai rătăcea prin coridoarele de la Buftea. …În general am avut noroc cu perechile. Am vrut foarte mult să lucrez cu un actor şi am avut noroc să-mi cadă Pavel Bartoş. Erau o pereche paradoxală. El nu a dansat niciodată - ea a dansat toată viaţa. Ea – perfecţionistă, el - cu umor. Foarte ambiţioşi, încăpăţînaţi, credeam că sînt amîndoi din zodia Berbecului. Luciana este foarte închisă, aproape ermetică, trebuia să mă lupt cu ea, ca să dea un pic de emoţie la sticlă. Yoghină. Şi cît de obosită ar fi fost vineri noaptea după show, sîmbătă la opt dimineaţa deja pleca din Buftea la Bucureşti să facă yoga. Este vegetariană şi din cauza asta au părăsit-o puterile (dacă vă mai amintiţi scena cu perfuziile), mînca numai nişte prăfuleţe sau roşii şi brînză. Pentru modul ei obişnuit de viaţă, roşiile i-ar fi ajuns, dar aici trebuia să danseze de dimineaţa pînă seara şi n-a rezistat. Cred că era în primul stadiu de anorexie. Şi Pavel, din spirit de echipă, a pierdut 7 kg. Deşi pe el cu greu poţi să-l bănuieşti de anorexie. Şi ecranul este generos şi mai adaugă de la el 6 kg. Nu numai că “lăţeşte” personalitatea, ci şi mănîncă din emoţii. Ceea ce vezi la televizor este o fărîmă fadă şi incoloră a celor ce se întîmplă pe platou. De aceea rugam mereu perechile mele: amplificaţi, înmulţiţi emoţiile, nu vă temeţi să faceţi mişcări largi, generoase... Cea mai grea a fost Liga învingătorilor. Fiindcă la ediţia precedentă cîştigasem cu Alex şi Cristina, ne-au invitat imediat la Ligă. Nici nu au fost psihic pregătiţi pentru încă o emisiune. Eram convinsă că va fi o scădere de prestaţie. E foarte greu. Dai tot ce ai în tine şi, după aia, hai încă o dată. Alex pînă la trei lucra cu mine, iar la trei îl aştepta microbuzul şi pleca la concert – Cluj, Timişoara etc. După concert, dormea noaptea în microbuz şi venea dimineaţa la repetiţie. Şi iar pînă la trei, şi iar îl aştepta microbuzul… Majoritatea lucrează aşa şi de asta e greu să rezişti fizic. Cum găseam coregrafia? Ideile îmi venea noaptea, cînd mă culcam. Norocul meu este că eu nu ştiu cum se deschide şi cum se închide calculatorul şi, respectiv, sînt ferită de ispita de a mă “inspira”. Nugzar Lordkipanidze, regizorul georgian, la care au învăţat mulţi dintre actorii noştri, ne zicea odată: “...puteţi să furaţi, dar în aşa fel, încît cineva să vină după spectacol şi să zică: ştiu că ai furat, dar tu ai făcut mai bine...”. Uneori ideile apăreau absolut întîmplător, din aer. De exemplu, tot ne gîndeam ce muzică să alegem la free dance şi Marius Moga, care era întîmplător pe acolo (adică nu chiar atît de întîmplător, pentru că este prietenul Iuliei, prezentatoarea) ne zise într-o doară: “De ce nu vreţi să dansaţi pe “Drumurile noastre toate?..” De ce nu? Am căutat o înregistrare originală, de vinil. Rezultatul l-aţi văzut. Nici nu m-am aşteptat la asemenea ovaţii. Pavel a fost perfect în acest rol. De fapt, cînd făceam coregrafia, porneam de la Pavel, de la silueta şi capacităţile lui, pentru că Luciana putea face orice. Îmi lipsea Steluţa Verebceanu. Dacă era ea alături, costumele ar fi arătat şi mai spectaculos. Ea ar fi patinat costumele la “sculpturi”în aşa fel că ar fi părut piatră-piatră. Lucra o echipă de 4 croitori şi abia reuşeau în 4 zile să coase costume pentru toţi participanţii şi pentru balet. Din cauza asta, puteau să-ţi patineze costumul cu 5 minute înainte de ieşirea în scenă şi toată lumea pe platou să înnebunească de la mirosul spray-urilor. Invidie? Toţi erau atît de zăpăciţi şi obosiţi, încât nu mai erau în stare de invidie. Sigur că există, ca peste tot. Dar eu nu mă concentrez la asta. Urmăreşti, evident, la repetiţia de joi ce au făcut celelalte perechi, aproximativ ştii la ce să te aştepţi de la fiecare... Cerebel mi se părea amuzant, pentru că nu vroia niciodată să repete joi, de faţă cu toată lumea, ca să nu-i fure dansul. În schimb, el urmărea ce fac ceilalţi şi noaptea spre vineri schimba mişcările...