Are un ochi de soim, nu-i scapa nici un detaliu. O româna impecabila, mai buna decit a multor nativi. O stringere de mina pe care n-o poti confunda cu altele. si un umor la fel de zdrobitor. Pe care uneori il exerseaza pe propria epiderma. Alteori – pe epidermele vecine. Rasfoim mapa dupa mapa, Chisinaul vazut de ochiul ei. Balconul Julietei. Romeo are o situatie incerta – sau e plecat la munci in Italia, sau e strivit de o piatra cazuta din balcon. Scari „de capitoliu” care duc spre o farmacie a familiei. Casa cu 9 seminee. Casa cu scari care nu duc la nici o usa. O rochie alba atirnata intr-un geam prafuit… Ochiul lui Iordan privind gales in halba unui alegator plictisit. Babe ascunzind leul in fuste. Maturi de malai (nu se mai fac nicaieri asa ceva!). Ardei si baieti cu nasuri asortate la culoarea marfii. Fuste invizibile. Zona libera de comunism. Fuck ruminam. Te iubes fara c. Ciine rau. Chisinau, cel mai frumos oras din lume. Sec.21. Prezent.

Identitatea moldoveneasca, ce-ati facut cu ea?

-Fiind frantuzoaica, din motive de inima albastra, ati trait si in România ceausista citiva ani. Ce se stia in perioada, in care ati stat acolo, despre Moldova?

-Era un fel de black out, o tara inchisa. Nimeni din jurul meu nu vorbea despre o eventuala plecare in Moldova. Nimeni nu venea dintr-acolo. I se spunea Moldova Sovietica. si erau batrini care vorbeau de Basarabia. Era la fel de straina ca si Ungaria sau vestul. Am o amintire in legatura cu asta: era vara lui 74, faceam un circuit in România cu autobuzul, caci lucram la vremea aceea in turism, m-am oprit intr-un satuc pe malul Prutului. Se vedea riul, vizavi era malul sovietic, sirma ghimpata, soldati, dar erau si copii care se jucau foarte aproape de apa. Eram asezata pe o piatra, ma uitam si ma intrebam: asta-i Uniunea Sovietica? Puterea aia mare care terorizeaza tot vestul? Atunci nu mi-am inchipuit ca o sa ajung pe cealalta parte a Prutului, treizeci de ani mai tirziu. Asa ca, viata este foarte ciudata citeodata.

-si cum vi s-a parut ramasita imperiului vazuta indeaproape?

-Uneori am impresia ca este o societate cu doua viteze: aveti un fel de elita rusofona, care este in afaceri si care se deplaseaza numai in masini enorme. si anglofona. Pe de alta parte, cealalta populatie - românofona si francofila, cu o cultura mai mare, dar mult mai saraca. De fapt, sint doua culturi, doua feluri de oameni. Sper ca nimeni nu-mi cere sa precizez ce ar fi identitatea moldoveneasca! Este un puzzle din atitea piese…

-Nici moldovenii nu se pot autodefini, asta este cred ca problema noastra cea mai grava. Nu stim cine sintem, din ce sintem formati, spre ce mergem…si ne e bine…

-Atunci cred ca trebuie sa luati ce-i mai bun de la români, de la rusi si tot asa... Aveti atuuri suplimentare pe care nimeni nu le are. Aveti usi deschise si pentru alte limbi, pentru ca cine a invatat ruseste la viata lui, poate sa invete orice. Orice moldovean trebuie sa fie mindru de asta.

-Care e disconfortul unui strain la Chisinau?

-Eu cunosc româna, deci, nu am disconfortul lingvistic. Poate doar atunci cind mi se raspunde ruseste, desi vad ca persoana cunoaste româna. Micul razboi cotidian… Era ciudat la inceput, cind la piata toata lumea ma intreba daca sint de la Bucuresti. Ma intrebau de obicei babele care vin cu oua de vinzare. Foarte dragute, de altfel. si comunic cu ele destul de des, caci cumpar fructe si legume numai la piata, nu ma duc la supermarket. Daca am sansa asta extraordinara de a cumpara fructe si legume adevarate si brinza facuta acasa la tarani, de ce sa nu o folosesc?

Scarile, pragurile si dintii. Ecuatie cu un neuron necunoscut.

-Cum ati gasit orasul? Aveti un simt al detaliului foarte dezvoltat, banuiesc ca multe v-au iesit in cale.

-Ceea ce imi place cel mai mult cind ma duc intr-un oras, este sa ma plimb cu nasul in sus si sa observ cladiri, detalii. imi place sa fotografiez un geam, un miner de usa… Pentru ca minerul acela a fost atins de sute de mii de oameni. Geamul acela a fost inchis, a fost deschis… Daca e un geam de pivnita - poate pe timpul razboiului locatarii s-au ascuns acolo… Este o legenda in spatele fiecarui obiect de uz comun. Citeodata in tarile mai putin aratoase sau pretentioase se gasesc tot felul de lucruri, uneori mult mai interesante decit in orase mari si elegante. in Moldova am gasit o imaginatie nebuna: vezi lucrurile cele mai frumoase si cele mai urite in acelasi loc, uneori in aceeasi cladire! Un detaliu superb, in vecinatate imediata cu un obiect grosolan… si te intrebi: a construit acelasi om sau e generatia de dupa? Casa asta a fost luata de la cineva finut si data cuiva „care merita”, dar care nu avea nici un fel de cultura? Care-i povestea acestei case? imi plac casele tipic chisinauiene, care incep sa dispara, alea care au o mica marchiza la intrare, joase, cu un etaj si o mica pivnita. Lucrul pe care l-am observat, este ca, mai nou, aveti o mare pasiune pentru scari. si sunt asa de multe scari in orasul acesta! Sunt scari peste scari. Sunt scari care aduc la scari, sunt scari in spate la geamuri, este ceva pe care nu am vazut-o nicaieri. Nu stiu daca e obsesia urcarii sau coboririi. si am mai uitat ceva: pragurile. Prima saptamina la Chisinau a fost marcata de niste cazaturi absolut monumentale, pentru ca aici, in birou, am un prag de sapte centimetri. Sint niste detalii cu care lumea isi complica viata.

-Probabil a fost facut ca o modalitate de izolare, fiindca usile, de cele mai multe ori, nu se inchid bine.

-Vedeti ca usa nu este oprita, ci se inchide peste prag, am cautat logica si nu am gasit-o. Cred ca asta va fi o cerere existentiala: de fiecare data cind o sa ma intilnesc cu un moldovean, o sa-l intreb: oare de ce aveti praguri? Nu plec din tara asta decit atunci cind am raspunsul. Am impresia, ca o data cu independenta, fiecare om isi construieste casa dupa bunul gust, fiecare face ce vrea. Poate nici nu au fost legi de urbanism care sa reglementeze oarecum stilul, dar poate aici e un fel de frustrare… Facem o casa cum vrem noi, cum am visat… si daca vreau sa-mi fac un castel cu patru sute de turnuri - il fac. Ca asa vreau eu.

-Mai este si mimetismul local - ca asa are cumatrul Vasile si spiritul de concurenta…Un fel de cerc vicios, pina la urma nimeni nu stie pentru ce construieste si la ce i-a folosit…

-Lumea aude si la radio si la televizor: am investit in imobiliare. si incepe sa creada ca trebuie sa investeasca in imobile. si construiesc. in rezultat, sint doi oameni care traiesc in patrusprezece camere, in loc sa faca o casa cu patru apartamente, dintre care trei sa le inchirieze si in unul sa stea. Dar asa, a bagat banii in piatra, si acolo o sa stea! Dar este un lucru pe care aici il gasesc minunat: casele de piatra alba, tipice „de Chisinau”. Cred ca numai in Moldova se mai gaseste aceasta piatra, absolut superba. si vita de vie de pe stefan cel Mare, pastrata chiar si dupa ce au reconditionat blocurile. Cine se uita in sus, observa si detaliile de ceramica multicolora, care sint foarte frumoase. Dupa care urmeaza „patiseriile” lui Bernardazzi, care arata ca niste briose frantuzesti de vanilie si crema de ciocolata... insa as vrea tare mult ca in orasul acesta sa se ajunga la un adevarat plan urbanistic, sa se pastreze un pic centrul orasului… in Londra sint unele locuri care imi aduc aminte de casutele de aici. Se intra in curtea din spate printr-un pasaj. in casele deasupra pasajului locuiau boierii, iar in curtea din spate stateau caii si baietii care ii curateau. Cind au venit masinile si au inceput sa fie din ce in ce mai putini cai, i-au dus in afara orasului. si, in timpul revolutiei industriale, in fostele grajduri au inceput sa traiasca saracii, muncitorii de la uzine. in ziua de azi un grajd din acesta de 35 m. p. costa 300 de mii de lire sterline. Au reusit sa le modernizeze, dar le-au pastrat, pentru ca englezii pastreaza totul. si acum sint niste insule de calm in vacarmul londonez. Seamana cu acestea de la Chisinau, fiindca sint joase. Casute adevarate. Ar fi bine daca s-ar pastra arhitectura, dar ar trebui facuti niste pasi urgenti, cit se mai poate salva ceva.

-Ce v-a socat in mod neplacut in primul an de aflare aici?

-Sint babutele care cersesc. Pentru ca, din pacate, in toate tarile in tranzitie ele sint primele victime. si numarul de copii care traiesc in aceasta tara fara parinti. Din pacate, este costul social al unei tranzitii, ca si in alte tari. si e foarte dureros.

-Psihologii zic ca, dintre cei care vin la consultatie, majoritatea sint moldoveni. Toti au aceeasi problema: mama a plecat, bunica sau matusa nu poate sa se descurce cu copiii care incep sa aiba depresii sau ies de sub control... Moldovenii, fiind plecati, uneori se creeaza impresia ca orasul este rusesc.

-imi dau seama atunci cind ma duc in magazine. De exemplu, in cele de electronica, majoritatea vorbesc ruseste. in restaurante s-a mai ameliorat situatia, erau chelnerii care inainte nu vorbeau si care acum se descurca. Deci, cred ca si-au dat seama patronii de restaurante ca este un atu sa stii doua limbi. Daca stii româneste, cu un pic de efort intelegi ce vrea si francezul, si italianul, poate chiar si spaniolul...

Les notres comme les

conniferes …

-Oamenii sint intr-adevar primitori, gata sa intre in contact, dar in acelasi timp, cu o anumita pudoare, care poate veni dintr-un anumit complex. Au suferinte pe care nu vor sa le deschida, se simte chestia asta.

-Aceasta ospitalitate pe care o remarca toti, uneori pare a veni dintr-un complex de inferioritate, de a intra in voie, de a-si iesi din piele si de a demonstra ca eu nu sint mai prejos.

-Poate, dar mai depinde si de atitudinea strainului respectiv. Cind am fost in zona Unghenilor, in calitate de observator electoral, am fost primita foarte bine peste tot, dar oamenii se scuzau mereu: ne iertati, conditiile nu sint cine stie ce. Le-am zis ca nu aceasta este important, ci modul in care ne primiti. Era o scoala micuta, veche, cred ca nici macar nu aveau nici apa curenta in clasa, copiii sa se spele pe miini, insa era atit de curat totul, vopsit, aranjat, era frumos. Numele copiilor era scris la fiecare agatatoare, arata scoala asta de parca aveau milioane. si nu aveau milioane. Dupa ce am verificat voturile, ne-au spus: ramineti cu noi, ca mincam acum ceva. Vai, dar ne scuzati ca n-am intins masa. Am spus: care-i problema? Ne-am asezat pe scaunelele de clase primare, am taiat sunca, mezeluri si brinza pe o bucata de ziar, am mincat si am baut vin… si a fost foarte simpatic, a venit din inima. A fost spontan, natural. si asta-mi place. intr-adevar, eu gasesc aici oamenii simpli, primitori si saritori in ajutor. Ce gasesc negativ? O chestie epidermica - vechile reflexe comuniste: n-aveti voie sa faceti asta, n-aveti voie sa faceti aia. S-a intimplat, de exemplu, sa vreau sa-l fotografiez pe stefan cel Mare sub zapada. in ziua respectiva in scuar era multa politie, nu stiu de ce. „ Asta nu puteti s-o fotografiati!”. si mi-am dat seama dintr-odata, ca monumentul lui stefan cel Mare si Sfint a devenit un obiect strategic.

Arte di vivere, arte di turtire

-Prima simbata in Chisinau m-a speriat. in strada nu era nimeni. De parca fusese bomba atomica. Luni insa totul a revenit la normal. Week-end-ul urmator – aceeasi poveste. Mai apoi am aflat ca, fiind o tara mica, toata lumea are cite o matusa, un unchi, un bunic la tara si simbata si duminica lumea se duce de obicei in sat sa se odihneasca in familie si vine inapoi cu bunatati. Asa ca, la sfirsit de saptamina, pe strada Bucuresti, unde stau, poti sa dansezi kankan in mijlocul drumului si nu te calca nimeni. in restul anului te calca. Modul de a conduce aici este ceva grav de tot. Nu inteleg de unde vine obiceiul asta cu trecerea strazii, fara a se uita nici in dreapta, nici in stinga. Daca sta o babuta sau un copil in carut, trece peste carut, nu-l ocoleste si nu zice pardon. Asta este singura tara din lume unde am vazut asa ceva. Mi s-a intimplat sa vad cum automobilistul putea sa mearga pe trotuar, aici, pe Vlaicu Pircalab, in plina zi, vine un domn cu Mercedes, urca pe trotuar sa parcheze si vrea sa ma calce, sa ma lipeasca de peretele casei. si-i zic: ce faceti? si el: nu v-am vazut! Sint mare, sint in scurta rosie, zidul e alb, cum nu m-ati vazut? De ce urcati pe trotuar si nu o parcati pe strada? Pentru ca imi trebuie… Anul acesta in oras sint de doua ori mai multe masini decit in anul trecut.. si viteza cu care se construieste, ceva se intimpla in tara asta, se intimpla…

-si noi, avem senzatia ca nu se intimpla nimic…

-Pentru ca sinteti aici. Vorbeam cu un coleg care a lucrat sase ani la Alianta Franceza si a venit in vizita. L-am intrebat: ai revenit dupa sase luni, vezi vreo schimbare? Zice: viteza cu care cresc ca niste ciupercute - firmele, cladirile noi. Acum nu stiu in ce sens – bun sau rau: sint sau nu viabile intreprinderile astea mici? Cel putin, ma gindesc ca daca o alimentara este tinuta de o familie, nu are nevoie de ajutor social, cel putin e o familie care nu pleaca in Spania.

Maninc si pling. Restul e

literatura.

-La mincare e nemaipomenit, m-am convins. Eu sint foarte curioasa, imi place absolut tot, in afara de varza murata prajita - se maninca in Germania si in provincia mea de origine, Alsacia. in rest - maninc absolut tot. Sint o persoana foarte curioasa si imi place sa maninc. si aici in Moldova imi place tot, nu doar ca sinteti cei mai buni in bucataria locala, dar ati pastrat si alte retete de la toti acei care au venit aici, impusi sau de buna voie. Oriunde ma duc, la orice fel de restaurant, prima mincare ce o iau este zeama. Nu exista doua la fel. Dar imi place si borsul, in general, orice fel de supa. imi plac mincarurile simple taranesti de legume, ghiveciurile, dar imi place si un mic bine facut, si costita… si georgienii de aici gatesc bine, am fost si la un restaurant uzbec, unde am mincat bucate minunate, dar nu stiu cum se numesc. imi mai place la Grill House, unde comand intotdeauna frigarui.

Borsetocika si Nimfetocika. Vipglamour.

-Gustul la imbracaminte: nu am vazut minijupe mai scurte ca aici in viata mea, e adevarat ca fetele aici le pot purta, sint foarte aratoase, superbe, deci pot sa-si permita sa le poarte. insa m-as indoi daca ar putea sa lucreze la noi intr-o mare firma imbracate asa. Sotul meu a venit mai tirziu decit mine la Chisinau si, intr-o zi, imi zice de la balcon: draga, esti sigura ca apartamentul nostru nu e intr-un cartier al felinarelor rosii? De ce, il intreb. Pai, uite, trei fete in fuste minuscule si burta dezgolita se plimba aici la colt de 15 minute. A, zic eu, care deja trecusem de socul primei luni de la Chisinau, sint fete de la scoala de dansuri de peste drum, asteapta microbuzul. Esti sigura, draga? Pai, vezi. intr-adevar, au urcat. Toate trei. Partea buna e ca fetele sint foarte ingrijite, cu parul intotdeauna aranjat, stralucitor, unghiile facute. Au mare grija de ele. Baietii sint mai uritei, cel putin asa ii percep eu. si ma intreb: oare au aceleasi mame? M-a socat la baieti, cum se numeste chestia asta - borsetocika… Am vrut sa cumpar una sotului meu, dar a refuzat. Ma intreb: de ce? N-are gusturi deloc.. si mai este ceva. Plimbindu-ne in parc, am vazut baieti care duceau posetele fetelor. Poseta si un trandafir rosu! ii spuneam sotului: degeaba te-am plimbat prin lumea intreaga, daca nu ai maniere. Nu imi duci poseta. si am niste posete foarte frumoase, nu te-as face de rusine…

-Noi astfel depistam ca sint in prima faza a relatiei, pentru ca de obicei vor sa le impresioneze, iar pe urma le lasa sa duca pungile…

-Am fost la Istanbul nu de mult si era un cuplu in fata noastra, in bazar, domnul tinea poseta doamnei si sotul meu zice: pariez ca sint moldoveni. Ne-am apropiat. Erau! Deci, erau in prima faza sau in luna de miere?! Ce m-a mai surprins? Indiferent ca-i minus 25 sau 37 de grade in orasul acesta si ca a nins doi metri si jumatate si chit ca nu se poate merge in parc, bancile sint curate si indragostitii sint asezati pe respectivele banci si se pupa cu infocare. Sau se bea bere. La acelasi minus nu mai stiu cite grade. Mi-e frig cind numai ma gindesc. A, vorbind de vestimentatie, uitasem de pantofi cu botul ridicat in sus de Mic Muc al baietilor si pantofii cu tocuri de 11 centimetri ai fetelor. Eu nu stiu sa merg cu asa ceva, dar cite odata le invidiez ca sint in stare sa mearga. Zicea un editorialist dintr-o revista frantuzeasca: numai rusoaicele pot sa se imbrace la 9 dimineata in rochiile pentru cockteiluri. Pentru ca sint precaute: daca nimeresc in ambuteiaj?

-si asta este ceva care face parte din tranzitie. Tot ce este asa- zis „glamour” sau „vip”, necesitatea vitala de a fi vip. Noi la ambasada am si introdus un nou termen: vipglamour. „Ati vazut-o pe doamna cutare, cum era imbracata? Vipglamour? Nu, nu prea.” si tigarile!.. Eu am fumat la vremea mea, Jitane, tigari fara filtru. Fumam cu pasiune, altceva nu vroiam. si ma gindesc: daca mai continuam sa fumez aici in Moldova Jitane, adica ceva mai rau ca mahorca alaturi cu fetele care fumeaza Vogue ultraslim, as fi rezistat concurentei? Noroc ca m-am lasat de fumat acum un an si jumatate, inainte ca sa vin aici. Sint incapatinata si intr-o zi mi-am zis: ce ar fi daca ar fi asta ultima? si a fost ultima.

Traiesc in castel si lucrez in muzeu

-Noi avem intre colegii de la ambasade concursul nostru: cine are cel mai kitsch apartament sau casa. Avem colegi care stau in case cu usi cu vitralii! in casa unui coleg podul este ultramarin pe care sunt ingeri cu curul gol vopsiti in bleu, dansind in jurul lustrei! si apartamentul nostru era ditamai vipglamur! Cind am ajuns, mi s-a spus ca pot sa cer proprietarilor sa schimb ceva in apartament, daca nu-mi convine. Primii au fost peretii bucatariei, vopsiti verde-laptuca. A doua - o tripla draperie de nailon frumos, decorata cu margele. in salon si in dormitor erau la fel niste draperii sinistre. Plus ca aveam doua holuri! Primul gest de eliberare s-a numit "adio, margele". Al doilea a fost mai greu. Am rugat-o pe proprietareasa sa scoata perdelele de la bucatarie. Ea, femeie foarte cumsecade, ingrijorata: de ce, nu va plac? Dar sint foarte frumoase. Atunci am avut o straluminare, i-am zis: stiti, sotul meu gateste foarte mult, face aburi si le-ar distruge, mai bine pastrati-le pentru urmatorul locatar. Cu asta am rezolvat, fara singe. Mai greu a fost cu verdele peretilor. Stam noi odata la bucatarie si ma uit la sotul meu si imi zic: mai, ce a imbatrinit, ce obosit arata, ca un cal de tractiune si el, parca ghicindu-mi gindurile, imi spune ceva asemanator… Atunci am hotarit: jos cu verdele. Am chemat proprietara si am zis: vrem un alb cald, ca untul. Simplu. Cum, o sa arate foarte sarac?! De ce nu va place verdele acesta, e foarte scump, cu particule de marmura?.. Cind peretii au devenit, totusi, albi, a zis: sa stiti ca e frumos! Dupa mai multe eforturi, apartamentul nostru a devenit cel mai putin kitsch din toata galeria. Deci, a cazut din top!