IEŞIM DIN POLITICĂ. INTRĂM ÎN POLITICĂ.

Vladimir ŢURCAN

 

Sînt unii care reuşesc să-și găsească vocația din prima încercare dar, fiindcă li se pare prea simplu, închid ochii și continuă să o caute. Fac eforturi, se zbat, aleargă, pentru că doar așa, prin greutăți li se pare că ajung la stele, ca să repetăm un dicton uzat din alte vremuri. Și la un moment dat, li se luminează... Asta a făcut și eroul nostru. Întîi și-a luat o diplomă de constructor, pentru că întotdeauna i-au plăcut casele, le observa și avea mereu ceva de comentat în privința lor. Și apoi, printr-o rotație la nu știu cîte sute de grade, a făcut studii la Şcoala Superioară a Ministerului de Interne al URSS la Leningrad, apoi Academia de Înalte Studii Militare la Moscova. Dar și acolo, atunci cînd s-a căutat un voluntar pentru a construi o cafenea pentru cursanți, s-a oferit din prima. “Apropo, cafeneaua aceea, rebotezată în restaurant, mai stă și acum, la 25 de ani de la absolvire”. Tot acolo, în timp ce rușii, abia ieșind de la lecții, căutau asiduu pe cineva să le toarne salvatoarea sută de grame, eroul nostru încerca să facă de toate, ca să întrețină familia, dar și pentru că vulcanul de energie nevalorificată trebuia cumva canalizată. Noaptea lucra brutar, dimineața – la lecții, după amiază o făcea pe intermediarul atît pentru moldovenii noştri care căutau oameni de încredere și piață de desfacere în Moscova, cît şi pentru oamenii de afaceri din diferite regiuni ale Rusiei. Să găsești pe cineva de încredere la etapa aceea era ceva vital, pentru că erau prea multe cazuri cînd oamenii fuseseră trași pe sfoară, rămînînd și fără marfă, și fără bani, și fără transport... “De ce anume eu le inspiram încredere? Pentru că încă bunelul m-a învățat că obrazul, onoarea și demnitatea sînt mai presus de orice – de post, de venituri și de alte ispite. Am învățat acestă lecție și n-aș vrea să-l fac de rușine”.

 

 

Și casele? Casele aveau să vină mai tîrziu. “Dar s-a întîmplat să le ofer consultații și generalilor (care, între altele fie spus la vremurile acelea aveau niște vile de bîrne obosite, acoperite cu te miri ce) dar și unor tipi ca Glîzin sau Kuzmin (pentru cei născuți mai recent, cîntăreți pop destul de populari în anii 80) atunci cînd își construiau vile”, zice el cu afișată modestie. Și îl găseau pe Vladimir. Cum? El zice – simplu. Ne-am întîlnit întîmplător la stadionul Olimpiiski, le-am făcut niște servicii, apoi ne-am împrietenit. Simplu? Multora dintre dvs vi s-a întîmplat ca niște simpli vecini de vilă la Vidnoe, ca Glîzin (care era alături de vila lui Cernomîrdin) sau Kuzmin (nu că am fi fanii lor, vorbim doar de posibilitatea de a ne afla pe aceeași orbită), să vă ceară sfaturi în construcții?

Trebuia încă să treacă prin tot felul de funcții de consilier municipal în probleme de securitate, combaterea criminalității și menținerea ordinii de drept, prin candidarea la postul de primar al capitalei ca să ajungă în 2003, în plin “război al dosarelor”, să i se spună verde în ochi “nu ne conveniți”. Șut politic care l-a readus pe traiectoria corectă – casele.

Malina Mică și foarte mică

Cîndva aici era o imensă groapă de gunoi. Fuseseră săpate fundațiile pentru un mare centru medical, ceva mai jos de Spitalul Republican (avea Moldova veleități, ca acesta să devină cel mai mare spital al Uniunii). Apoi planurile de sănătate și chiar de supraviețuire urss-istă s-au cam schimbat și aceste fundații treptat-treptat s-au umplut ochi cu ce-aveau gospodarii din jur în plus. Mii de tone de gunoi, practic în centrul orașului. Timp de 20 de ani peisajul a bucurat ochiul și nasul locatarilor din blocurile de alături, apoi celor din administrația locală de atunci le-a venit ideea salvatoare de a oferi gunoiștea unor investitori care vor valorifica locul, vor construi căile de acces și rețelele inginerești. Investitori s-au găsit. Apoi, cum se întîmplă adesea pe plaiurile mioritice, s-au supărat (pe ce oare?) și au plecat. Dar unii, mai răbdători, au rămas. Vladimir zice că sute de mașini au cărat gunoiul zi și noapte. Apoi au adus pămînt de pădure pentru viitoarele grădini. Acum e greu de crezut că în locul acestor străduțe liniștite, pavate, cu case cochete și felinare din fier forjat a fost cîndva altceva.

-Am acceptat să contribui la acest proiect, pentru că am putut să construim un cartier întreg, unde stilul, arhitectura să fie unitară, armonioasă. N-aș accepta niciodată să construiesc un bloc sau o vilă în acest Shanghai care este așa- zis-ul centru vechi, chiar și dacă ar fi deosebit de rentabil. Ar însemna să nu-i respect pe cei cărora le-aș vinde sau închiria spațiul. Pentru că oricît de bine ai construi, ferestrele vor da ori în aceste saraie semidemolate, ori într-un acoperiș cîrpit de ardezie, ori în altă operă handicapată a tranziției. Într-adevăr, ar trebui ceva de făcut în acest centru vechi, care nici nu se restaurează, nici nu se repară, nici nu există un plan clar de dezvoltare... Ceea ce se întîmplă acum e pur și simplu o debandadă.

Tot aici, în acest microunivers liniștit de la Malina Mică, și-a construit și Vladimir casă. Fiindcă este a treia în care a locuit, se apropie cel mai mult de casa visurilor sale. Atunci cînd vorbește despre ea, fața i se luminează de un zîmbet aproape adolescentin. Casa!

-L-am chemat pe un profesor de urbanism și construcții de la Universitatea Tehnică să-mi spună dacă am construit corect casa aceasta (cred că, în secret, vroiam să mă laud și eu puțin). El a studiat-o atent cu ochii mijiți și a dat verdictul - poate servi ca exemplu pentu studenții lui! Această casă va sta încă multe sute de ani pe loc.

Să fie oare unele semne că talentul moldovenilor de a construi case doar pentru o generație, cînd demolează casa părinților și construiesc alta, pe care o vor demola copiii lor și iarăși și iarăși?.. Se poate?

-Trebuie. Cît se poate să construim prost?

Deși are o tentă de întrebare retorică, pentru că se mai construiește prost cît încape, Vladimir zice că mai are exemple bune. Mai sînt companii care folosesc materiale ecologice, calitative, care îți permit apoi să economisești la întreținere. Mai nou, au început să devină realitate niște proiecte care pînă nu demult erau doar în visele romanticilor ce au călătorit prin Occident - construcția unor orășele spre Dumbrava, spre Vadul lui Vodă, spre Condrița... Vor fi case începînd de la 150 m.p. fiecare, drum, gaze, sistem de securitate - toată infrastructura, sală de fitness, magazine, corturi de tenis, piscine etc – tot ce-i trebuie unui om să se simtă bine după o zi de muncă.

- În toate aceste locuri e frumos. Dar mie personal îmi este mai apropiat cel de la Condrița. Pădurea este absolut feerică în jur. Este un lac în apropiere unde te poți plimba sau pescui, livezi, puțin mai departe – celebra mănăstire... E un loc la care doar să visezi. Și e la cîțiva kilometri de oraș, mai diparte de gazele de eșapament, înghesuiala arhitecturală și ambuteiajele inerente. Apropo, prețul unui metru patrat va fi chiar puțin mai mic decît al unui apartament din oraș. Dar putem oare să comparăm cîntecul păsărilor dimineața cu claxoanele mașinilor, o plimbare prin pădurea însorită cu asfaltul deteriorat al trotuarelor, o cafea servită la umbra unui tei cu o cafea cu vedere la peretele de ciment al vecinului?

Promitem să tragem o fugă într-o zi cu soare să admirăm acest Vilagio, mai ales că de multe ori am dat tîrcoale locului, visînd cu ochii deschiși la o căsuță sub poalele stejarilor de o sută de ani, cu stupi și tufe de hortenzii, dar glodul pînă la glezne ne cam tăiase din avînt. În schimb, dacă acum drumul spre Vilagio nu e pavat doar cu bune intenții... Dar, pînă atunci, facem o plimbare prin Casă.

- Toată lumea mă întreabă de ce nu mi-am făcut și eu zid de cinci metri, așa cum se obișnuiește, (aha, zicem noi, uitîndu-ne la vîrfurile brazilor care răzbat abia-abia de după zidurile vecinului, casa nici nu se zărește). Poate unii au ce ascunde, poate le place într-atîta intimitatea, încît vor să vadă doar pătratul cerului deasupra. Eu însă nu am ce ascunde. Casă de holtei!

Nici nu vrea să se ascundă, nici nu-i plac spațiile mici, închise. O repetă de cîteva ori, dar se și vede. La intrare își face apariția Vova, feciorul, însoțit de un prieten, sînt aburiți de joacă. Holtei? Facem privirile întrebătoare. Are o prietenă, “un prieten”, cum zice el, care i l-a şi dăruit pe micul Vladimir. Băieţii se retrag sărind în sus în camera lor. -Ușile sînt făcute tot după designul meu, arată Vladimir spre ușile duble de la intrare, demne, ca mărime, de un palazzo venețian. Și șemineul. Deși subliniază că e doar cu un etaj, casa are, totuși cinci sute de metri pătrați. Parterul are trei dormitoare, fiecare dotate cu camere de garderobă și baie, living cît un stadion și o frumoasă bucătărie din care se iese la o terasă acoperită, în care probabil se va face o grădină de iarnă. A, uitasem de un viitor cabinet de lucru al stăpînului casei. Demisolul are o imensă cameră de odihnă care comunică atît cu piscina încălzită, cît și cu sauna. Tot aici se află și încăperea, căreia în mod normal i-am spune beci, dar nu e, pentru că beciul propriu zis se află și mai jos. Aici se păstrează colecția de vinuri și divinuri și se va află un spațiu de evadare al bărbaților din lumea reală. În beciul de care am pomenit și unde e cu mult mai rece, se află niște poloboace exemplare cu vin alb și roșu, se păstrează fructele și dulcețurile. Gustăm cîte o picătură din vinul de raindor și de zaibără. Urcăm sus, la cald. Trecem și prin camera tehnică, mîndria lui Vladimir, cu un sistem de încălzire computerizat, care calculează temperatura optimă pentru fiecare cameră, economisește căldura, și culmea, nu face nici un zgomot. Tot aici se află și sistemul de filtrare pentru piscină care și acesta, culmea, nu face nici un zgomot. Mulțumit de impresia care a produs-o asupra noastră aparatura inteligentă, ne întoarcem în living.

-E mult sau puțin pentru cineva care în copilărie era trezit la 2.30, cît erau încă stelele sus, pentru a merge doi kilometri pe jos la cules tutun? E mult sau puțin pentru cineva care, atunci cînd a văzut că nu mai merge relația, și-a luat geamantanul și a pășit în necunoscut? Poate e mult. Poate e puțin.

Vorbim de culori. Fiincă nici culorile reci nu-i plac, a optat pentru culoarea Ritz (adică celebrul bej-piersic care le face pe toate doamnele acestui hotel parizian să arate proaspete și frumoase). E încă în așteptarea unor mobile care s-au rătăcit în toiul atîtor sărbători și crize, lustrele La Murrina sînt și ele pe drum, și cum sînt fragile și delicate, merg încetișor. Totul e încă strălucitor de nou și curat, iar atmosfera de casă locuită se va așeza probabil în cîteva luni.

-Tot ce îmi doresc e ca, nu numai o mică parte de oameni să se bucure de căldură și confort, ci toată lumea. Nu sînt un idealist, sînt un umanist. Și cred că e posibil, asta și facem prin proiectele noastre. De obicei, oamenii de afaceri evită să se implice în politică. E prea riscant. Dar tot ce ne înconjoară, zi de zi și noapte de noapte, e politică. Dimineața te ridici din pat, deschizi robinetul – apa e politică. Apeși întrerupătorul – lumina e iarăși politică. Ți-i frig – nu e un efect politic? Ți-e cald – la fel... Mergi pe un trotuar deteriorat - gropile din asfalt nu sînt și ele rezultatul politicii cuiva?

Ieșim. E tîrziu. Trecem de cartierul cu luminițe ospitaliere și nimerim în întunericul părții de jos a Malinei Mici. Ieșim din politică. Intrăm în politică.